KorAP: Find »[drukola/base=oaste & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...198 199 200 ...212 >

5,280 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

fost înființată o episcopie catolică ungurească-așadar, ca și la Biharea, peste organizarea bisericească ortodoxă s-a suprapus cea catolică.32 În Banat, în secolul al X-lea, exista un voievodat condus de Glad, cu reședința în cetatea Cuvin (Keve), iar oastea sa era alcătuită din vlahi, bulgari, pecenegi. Nu știm dacă pe teritoriul voievodatului său exista o episcopie, dar este cunoscut faptul că în apropiere se afla scaunul episcopal de la Bononia (Vidin), unde probabil a fost botezat Glad. La începutul secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cneazul Iaroslav Osmomâsl (1153-1187)-unii istorici au susținut că, în secolul al XII-lea, Haliciul și-a extins dominația și asupra Moldovei. Este vorba despre o "teorie" tendențioasă a istoriografiei ruse spre ilustrare, se face referire la poemul Cântec despre oastea lui Igor, unde se spune: "ai statornicit stăpânirea ta până la Dunăre" o susținere ireală, o fabulație. În plus, în sprijinul susținerii despre o dominație a Haliciului până la Dunărea de Jos este menționată replierea spre cursul ei inferior a lui Ivan

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a-și menaja forțele, a făcut apel la conducătorul Rusiei kievene, marele cneaz Sviatoslav, oferindu-i o sumă de bani pentru a declanșa lupta cu țaratul bulgar. Într-adevăr, în vara lui 968, după ce au coborât cu monoxilele pe Nipru, oștile ruse au ajuns la Marea Neagră și apoi la Dunăre, cu 60.000 de luptători, s-au desfășurat în spațiul dintre Dunăre și Haemus și au ocupat așezări și fortificații din Dobrogea. Dar Sviatoslav și-a întrerupt acțiunea militară și s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
puterea la Constantinopol, trupele bizantine au trecut Munții Haemus, apoi au asediat și cucerit Preslavul (14 aprilie 971), capitala țaratului bulgar, iar familia țarului și aristocrația din jurul său au fost capturate de învingători. O parte a populației bulgare, nemulțumită de oștile lui Sviatoslav și atrasă de politica lui Tzimiskes, a trecut de partea sa, inclusiv locuitorii din spațiul Dobrogei și de pe malurile Dunării.5 După ocuparea Preslavului, armata bizantină a atins linia Dunării pe o porțiune întinsă. O parte însemnată a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au prezentat "din Constantia și din alte fortărețe de dincolo de Istru soli, care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se romeilor (bizantinilor) împreună cu acele fortărețe, iar împăratul, primindu-i cu blândețe, a trimis oameni să ocupe acele fortărețe și oaste suficientă pentru paza lor". Deocamdată, nu este posibilă o localizare a fortărețelor, numele lor nu este menționat în izvoarele bizantine, dar cercetarea arheologică arată că în zona Dunării exista o populație densă, prosperă, mai ales în valea acesteia, ceea ce indică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vlahi, a căror valoare se dovedise în lunga și greaua luptă cu ostașii țarului Samuil, devin acum, la începutul secolului al XI-lea, un adevărat "depozit de luptători" pentru împărații din Constantinopol. Astfel, încă la 1027, se văd vlahi în oastea bizantină din sudul Italiei, alături de ruși, vandali, pecenegi, bulgari, macedoneni-pe la jumătatea secolului, ei luptau în Sicilia. Rolul lor militar deosebit se manifesta încă sub Vasile II, apoi sub Alexie Comnenul, împăratul recurgea la "păstorii de acasă" și, în felul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
maximul în timpul lui Mihail VII Ducas, prin introducerea monopolului grâului, cf. Attaliates (Fontes, III, p. 73). Pe malul drept al Dunării se aflau orașe multe și mari, cu o mulțime de oameni din toate limbile și întrețineau ele însele o oaste și acestora, la îndemnul ministrului său Nicephor, li s-au suspendat subvențiile anuale în bani pe care le primeau pentru apărarea frontierei.16 În aceste condiții, în disperarea lor, aliindu-se cu pecenegii, ei s-au revoltat împotriva stăpânirii bizantine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu doar geograful arab Edrisi, dar și bizantinii vorbesc despre "multe și mari orașe", cronica rusă face mențiune despre cele "80 de goroduri" dunărene, prevăzute cu elemente de autonomie: "o mulțime adunată din orice limbă (neam) și care întreținea o oaste nu mică". Această nouă ordine de lucruri, cu formațiuni politice locale, sub autoritatea superioară a comandantului bizantin, ce se încheagă în aceste părți dunărene, Iorga nu ezită să o numească "Vlașca de la Dârstor", o "țară" românească aflată în sudul fluviului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt menționați în timpul revoltei de la Dunăre împotriva Imperiului, din anii 1074-1088. În aceste împrejurări apar în istorie, pentru prima dată, românii din nord, dintre Dunăre și Haemus-împăratul Alexie Comnenul cerea, în 1091, generalului Nicephor Melissenos să adune, împotriva pecenegilor, o oaste nouă în care erau și "cei ce duc viață nomadă, numiți în limba populară vlahi" (Anna Comnena). Acești nomazi erau păstori vlahi transhumanți, care locuiau în părțile centrale ale Munților Haemus și în Rodopi. Vlahii din Haemus aveau un rol

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de oameni, români și cumani, conform unui izvor german. Împăratul se afla în fruntea cruciadei III (1189-1192), iar oștenii români și cumani urmau să ia parte la expediția spre Ierusalim. Dar țarul Petru oferea acest ajutor militar cu condiția ca oastea cruciată, aflată în drum spre Țara Sfântă, să cucerească Constantinopol, iar Friedrich să-i recunoască titlul de împărat. Pe de altă parte, noul stat a fost confruntat, încă de la începuturile sale, cu conflicte interne generate de neînțelegerile de la curtea Asăneștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu latinii pentru recunoașterea suveranității statului Asăneștilor, dar acestea au eșuat, iar pretenția împăratului latin de restituire către statul său a teritoriilor preluate de la Bizanț a dus la conflicte între noul țarat și Imperiul de Constantinopol. În 1205, la Adrianopol, oastea lui Ioniță alcătuită din români și bulgari, cu ajutorul a 14.000 de cumani, a zdrobit pe latini, iar împăratul Balduin a fost luat prizonier și închis la Târnovo. Ioniță intenționa să înlăture definitiv Imperiul latin, să cucerească Constantinopol și să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împăratul bizantin, Theodor Lascaris, i-a permis lui Henric să-și concentreze forțele pentru a împiedica cucerirea Constantinopolului de către Ioniță. În 1207, pe neașteptate, Kaloian, aflat la asediul Thessalonicului în luptă cu latinii, a fost ucis de un cuman din oastea sa, dar el lăsa urmașilor săi un stat puternic, o putere în sudul Dunării, cu un țel politic definit.27 Corespondența diplomatică dintre "imperator"-ul Ioniță și papa Inocențiu III, în care descendența sa romană fusese invocată de papă, pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1230, Ioan Asan s-a apropiat de împăratul bizantin de Niceea, Ioan Vatatzes, alianță întărită, în 1235, prin căsătoria fiicei sale Elena cu Theodor II Lascaris, fiul împăratului bizantin. Alianța era îndreptată împotriva împăratului latin de Constantinopol. Succesele militare ale oștilor aliate, măsurile de întărire a ortodoxiei ale lui Ioan Asan-în 1231, el a renunțat la unirea cu Roma, promovată de înaintași-au provocat îngrijorarea papalității, care a cerut regelui Ungariei, în 1236, să intervină în favoarea Imperiului latin. În noua situație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sens, cronicarul Nicetas Choniates arată că, în 1199, sciții (cumanii) împreună cu o ceată de vlahi au trecut Istrul", cu referire la românii nord-dunăreni. Pe la 1210, când la Vidin a izbucnit o răscoală, în ajutorul țarului Asan Borilă a venit o oaste condusă de comitele Ioachim de Sibiu, alcătuită din "sași, români, secui, pecenegi", iar când a ajuns la râul Obozt (Olt), "trei căpetenii din Cumania ieșindu-i înainte a dat lupta cu ei, dintre care doi au fost uciși, iar al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cel al Sibiului. Prin conținutul ei, diploma andreiană reflectă atât interesele regalității ungare cât și ale coloniștilor germani. Sașii din zona Sibilui urmau să plătească vistieriei regale, 500 de mărci de argint anual și să trimită 50 de luptători în oastea regelui, iar în afara țării, dacă oastea era comandată de rege, 100 de ostași. Oaspeții sași puteau să-și aleagă singuri dregătorii locali, iar regele numea un comite în fruntea provinciei lor, erau liberi să-și aleagă preoții și le plăteau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
diploma andreiană reflectă atât interesele regalității ungare cât și ale coloniștilor germani. Sașii din zona Sibilui urmau să plătească vistieriei regale, 500 de mărci de argint anual și să trimită 50 de luptători în oastea regelui, iar în afara țării, dacă oastea era comandată de rege, 100 de ostași. Oaspeții sași puteau să-și aleagă singuri dregătorii locali, iar regele numea un comite în fruntea provinciei lor, erau liberi să-și aleagă preoții și le plăteau decima. Ei puteau circula liber cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Panonia, și au intrat în armatele regilor arpadieni ca mercenari.4 Pecenegii au fost semnalați și în Transilvania, în prima jumătate a secolului al XIII-lea -un act din 1250, îi amintește pe pecenegi alături de sași, români și secui în oastea comitelui Ioachim de Sibiu venită în sprijinul țarului Asan Borilă de la Vidin. În "bula de aur" a sașilor (Andreanum) din 1224, între privilegiile acordate coloniștilor germani se afla și dreptul de a folosi "pădurea românilor și pecenegilor" (silva Blacorum et

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile noastre, la începutul secolului al X-lea, pecenegii au locuit mai ales în Bugeac, în Bărăgan, în părțile Teleormanului și ale Burnazului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lacurilor dunărene. Însă, deși pecenegii evacuaseră aceste teritorii, iar uzii controlau stepa nord-pontică, având de înfruntat atacurile cumanilor, ei nu au reușit să-și consolideze stăpânirea în această regiune. Astfel, în 1160, după cronicile ruse, o coaliție puternică alcătuită din oastea cnejilor ruși de Kiev, Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de cavalerie, apoi, intimidați, ei nu au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, se intensifică atacurile cumane asupra Haliciului, ca și asupra Transilvaniei. Una din cauzele aducerii, în 1211, a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei sunt și aceste atacuri. Iar când, în 1213, comitele Ioachim de Sibiu a fost trimis în fruntea oastei la Vidin, căpeteniile cumane din Câmpia munteană s-au opus pătrunderii de forțe militare străine în teritoriile aflate sub dominația lor politică. Migrarea spre apus a turanicilor, în jurul lui 1220, s-a accentuat când stepele kirghize din vecinătatea răsăriteană a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unite și al fondatorului lor, Gingis-han. Instrumentul cuceririi uzitat de noul stat (ulus) a fost armata mongolă, care și-a desăvârșit organizarea și înarmarea, după kuriltai-ul din 1206, data întemeierii statului mongol. Factorii ce au asigurat succesele militare uluitoare ale oștilor mongole au fost: extrema mobilitate, capacitatea de manevră, îndeosebi largile operații de învăluire, disciplina exemplară, în care erau instruite, caracteristici preluate de la alți dominatori ai stepei, dar pe care mongolii le-au dus la perfecțiune. O contribuție însemnată la succesele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriilor atacate și cucerite. Uneori, acțiunea militară era mult înlesnită de cooperarea, temeinic pregătită, a unor elemente sau grupuri etnice din teritoriile vizate. Întemeiați pe acești factori de superioritate, mongolii au reușit, cu forțe nu foarte mari, să zdrobească toate oștile ce au opus rezistență sau le-au stat în cale, atât ale comunităților de stepă cât și ale societăților sedentare. Victoriile mongole s-au datorat mai ales forței militare și tacticii folosite-ei au dezvoltat în cel mai înalt grad tehnica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
recrutarea și dispunerea pe câmpul de luptă și până la retragerile strategice și organizarea jafurilor, iar abaterile de la normele militare erau pedepsite cu extremă severitate. Izvoarele vremii exagerează involuntar efectivele mongole, iar o estimare reală a lor este dificil de făcut. Oștile mongole își modificau efectivele în timpul campaniilor militare, prin obligația impusă neamurilor supuse de a li se alătura. După surse credibile, în momentul adunării kuriltai-ului din 1206, Gingis-han dispunea de peste 100.000 de luptători, iar după 1227, Ogodai avea la dispoziție

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Chinei, ostilitățile prelungindu-se până în 1223. Ulterior, sub Ogodai, a început cucerirea Imperiului Song, din sudul Chinei, care s-a încheiat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sub Kubilai. Odată cucerit statul Jin, mongolii și-au orientat oștile spre Asia Centrală, aflată în aria de influență islamică, o primă expediție, în 1218, a dus la cucerirea statului Karakitailor, situat între teritoriile uigurilor și râul Sâr Daria. În urma acestei victorii, mongolii au ajuns în contact nemijlocit cu puternicul stat islamic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ducă la bun sfârșit cucerirea Chinei și a Horezmului, ocupând noi teritorii. Astfel, încă din primii ani de domnie, el a reluat rapid și cu toată vigoarea ofensiva și a consolidat pozițiile deținute în Persia și China. În anii 1230-1231, oștile mongole au zdrobit definitiv Horezmul, refăcut parțial sub Djalal ed-din, după prima invazie și apoi au supus Mesopotamia (Irakul) și Transcaucazia. În următorii ani, mongolii au înfrânt puterea turcilor selgiucizi, în bătălia de la Kose Dagh (1243), în urma căreia, sultanatul de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]