47 matches
-
pare cert. Deci genurile structurale comune ale celor șase forme, alături de criteriul numărului celor ce conduc, ar completa tabelul inițial în felul următor: Numărul celor care conduc Genuri structurale Actualizarea corectă a structurii în forme pozitive Declinul formei în excrescențe abnorme negative Un unic conducător Monarhia Regalitate Tiranie Cei puțini Oligarhia Aristocrație Oligarhie Cei mulți Democrația ca și pletoarhie Politeia/Timocrație Democrație Precizarea care trebuie făcută este însă următoarea: o formă pozitivă înclină înspre identicul ei, conform structurii comune; însă în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
monarhie, oligarhie și pletoarhie (democrație). Corect ar fi însă ca, după analiza aporiilor legate de criteriu, să rebotezăm ultimele două dintre aceste genuri: Criteriul celor care conduc Genuri structurale Actualizarea corectă a structurii în forme pozitive Declinul formei în excrescențe abnorme negative Un unic conducător Monarhia Regalitate Tiranie Bogăție plou=toj Accidental, cei puțini Oligarhia ca plutoarhie Aristocrație Oligarhie Sărăcie peni/a Accidental, cei mulți Democrația ca penioarhie Politeia/Timocrație Democrație O ultimă observație: dacă genurile structurale au parte de o
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
à la médecine des passions, Alcan, Paris, 1914. Bonnnafé, L., Le personage du psychiatre ou l’art de la sympathie, Ed. Sociales, Paris, 1961 Boucebici M., „La psychopathologie au regard de la culture” în Evol. Psychiat., 55, 1990 Bräutigam, W., Reaktionnen, Neurosen, Abnorme Persönlichkeiten, Thieme, Stuttgart, 1985. Brès Y., La psychologie de Platon, PUF, Paris, 1968. Bumke, O., Lehrbuch der Geisteskrankheiten, J.F. Bergmann, München, 1936. Burchard, Lehrbuch der systematischen Psychopathologie, Vol. I-II, F.K. Schattauer Verlag, Stuttgart, 1980. Canguilhem, G., Le normal et
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
unghi academizant în România anului 1930. O trăsătură caracteristică a modernității anarhice este apreciată a fi „ostilitatea înverșunată împotriva oricărui element de ordine și disciplină”. Individualității tradiționale, subordonată bunului simț și valorilor comunitare, i se substituie un individualism eretic, excentric, abnorm și amoral, cultivînd diferența radicală, ostil oricărui principiu de autoritate supraindividuală: „poeții școalelor moderne confundă această discretă incorporare a individualului cu etalarea lui ostentativă. Ei vor să cînte numai ceea ce este excepțional și bizar în făptura lor. Renunță la ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca-nainte... de o sută de ani. Atuncea-ți vine-a zice că ori publicul și teatrul sunt depărtați cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Când întorci binoclul, [lucrurile] ți se par într-o abnormă depărtare... Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viața lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, și ar fi foarte firesc asta... Unde este spațiul? De aceea când auzim trâmbița marilor adevăruri, cari se prezintă cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ca-nainte de... 200 de ani. Atuncea-ți vine-a zice că or publicul și teatrul sunt depărtați cu două sute de ani sau că piesa este nouă. Unde este timpul? Când întorci binoclul, toate lucrurile ți se par într-o abnormă depărtare... Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viața lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, și ar fi foarte firesc asta... Unde este spațiul? De aceea când auzim trâmbița marilor adevăruri, care se prezintă cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
totuși, omenescului. Imperceptibil aproape, cu pași mărunți, se infiripă o filozofie subiectivă, un fantastic al relațiilor obscure; imersiunea în mysterium reclamă un ceremonial textualizant, nu o dată grotesc, deliberat ilogic. Un murmur difuz,subtextual, se proiectează în fantastic. Câte o notație abnormă are tangențe cu himerele suprarealistului Victor Brauner: "E un om cu un ochi enorm pe umeri. Sau este doar un ochi mergând?"... În poemul titular (Tratat despre Ochiul Orb), arătări apocaliptice terorizează "întregul oraș". Situații similare (în Hagiografii pentru ochiul
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și nici răul ca atare, ceva în felul figurii testamentare a lui Satan. Se cere acum gândit totul altfel decât în acea metafizică a identității simple și absolute, în care celălalt, străinul, era prin însăși diferența sa o apariție deficitară, abnormă. El era văzut atunci în felul unui defect ontologic și împins departe de centrul semnificativ al ființei, departe de orice umbilicus mundi. I se refuza un limbaj propriu și un sens distinct, ca și cum ar fi fost străin oricărui logos. Era
Morfologia Imaginii by CORINA DABA-BUZOIANU [Corola-publishinghouse/Science/1013_a_2521]
-
să se afunde în lut" (p. 132). În sfârșit, mai există și Dealul lui Manole. Este un loc bântuit de tristețe și singurătate. Este dealul cu case părăsite, fără suflet, fără stăpân. E un deal exterior, singur și sterp, excrescență abnormă în Timp și Istorie a dealului interior, pustiu al sufletului și al minții. Soluția este una singură, scrie Aurel Brumă. Ea ne cere să escaladăm zilnic dealurile vieții având în suflet "altitudinea Muntelui" (p. 142). Doar așa vom însufleți cu
Mit, magie și manipulare politică by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
în Poetica. "Teoria catharsis-ului exagerează. Arta nu te eliberează de pasiuni, ci te încarcă de ele". Dacă pentru poezie poate fi adevărat, ce facem cu tragedia? Este și contra lui Arthur Schopenhauer (a se vedea Estetica, unde consideră geniul abnorm, teorie însușită și de Maiorescu): "Geniul este omul normal, adică acela înzestrat în cel mai înalt grad cu simțul realului". De aceea, crede mai mult în maxima deschisă decât în maxima închisă: "Orice reflecție e o oglindă. De aceea, nu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
mai ghidează decât după tendințele divergente ale propriilor dezordini. Este infinit avantajat și integrat normei reflexive individul care beneficiază de o constituție unitară, cel care a știut să-și cultive coeziunea sufletească în detrimentul unei tentante "specializări" funcționale care dezvoltă până la abnorm o latură a dotării sale integrale. Problema constituției și a propriei cultivări deschide un capitol esențial al profilacticii pedagogice, al acelui domeniu care se ocupă de buna administrare a ceea ce există, fără o atenție excesiv îndreptată către acumulare și construcție
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru () [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
puțin aparent reprezintă gradul maxim de alteritate față de civilizația românească, Germa nia. În rest, conținuturile operei, subliniază Ioana Pârvu lescu, contrazic etosul unei societăți și implicit al unei literaturi „naționale”, adică profund identitare, prin faptul că deformează până la grotesc și abnorm exempla- ritatea unui profil identitar. Istoricul literar relevă în operă un „fond latent”, un nucleu proteic din a cărui magmă se întrupează toate alcătuirile posibile, toți interpretanții gata să explodeze într-o polisemie derutantă. „Acest fond latent, gata să iasă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
deforma proprie limbajului artistic al caricaturii sunt portretele politicianului marxist C. Mille, al lui Luigi Cazzavillan și al lui Caragiale însuși părăsind ziarul Epoca. Imaginea domnișoarei cu capul mare ne trimite la un joc al contrastelor care creează efectul de abnorm. Capul este imens nu doar în raport cu corpul, ci și cu mâinile, astfel încât gesticulația pudorii relevă dis- proporția monstruoasă. Scriitorul insistă până la tautologie pe cele două diminutive alăturate : „mânușițe mititeluțe”. Deformarea are un model artistic, cel al caricaturii, la care vom
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lentilă prin care opera este privită : „simț enorm și văz monstruos”. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ?, sinteză filmică a operei caragialiene, ni-l propune ca motto și totodată ciclopic ochi al camerei prin care o percepție hipertrofiată sesizează abnormul și caricatura lumescului autohton. Contextul care o validează generează un anumit orizont interpretativ de care ne vom ocupa. Putem spune însă că nu putem aprecia fraza în context decât ca pe un artificiu retoric menit să sublinieze starea de exasperare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
grotescului. Această sensibilitate la grotesc și burlesc îi aparține în mod clar scriitorului, ține de intentio auctoris și nu poate fi recuperată din genuinul textelor care i-au servit drept reper. Cu alte cuvinte, deformările comice, grotești, împinse uneori spre abnorm și absurd reprezintă perspectiva lui Caragiale prin care autorul înscrie în logica textului acel „simț enorm și văz monstruos”. O a patra axă o oferă povestirile fantastice, dar și aici Caragiale se oprește foarte repede, se joacă, exersează, îi „iese
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
enormitățile” debitate de personajul caragialian au trecut bariera timpului, fiind vehiculate în registrul cult ca mărci de recunoaștere, ca mărci identitare. Cei care le vehiculează le acordă tocmai această supremă valoare de întrebuințare, ele fixează în ceea ce o situație are abnorm, absurd, hilar, grotesc o marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
le aduce la nivelul unor evenimente. Deși nu publi- citatea este cea care declanșează goana după senzațional ca în, spre exemplu, Groaznica sinucidere din strada Fide‑ lității, totul funcționează în baza aceluiași dispozitiv optic, aceleiași lentile care dereglează proporțiile până la abnorm. Banalul cotidian este ridicat la rangul de eveniment și tocmai mediul respectiv acționează ca o lentilă care foca- lizează alteritatea, focalizează diferența și o exacerbează. Calitatea de spectacol pe care scena unei curiozități pro- vinciale o conferă apariției noului constituie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
anticlimax, compromiterea cul- turii de rapiță. Excesul derivă abia din această mișcare care aruncă totul în derizoriu. Monstruozitatea nu este cea a tabloului apocaliptic, ci aceea a mecanismului discursiv. Ce anume provoacă în Nae o astfel de disponibilitate pen- tru abnorm ? Cum reușește să extragă atâta negativitate din evenimente disparate ? În mod cert, presa îi oferă materialul, substanța acestei paroxistice înscrieri în nega- tiv, această caleidoscopică viziune catastrofică. Ziarul este lentila care permite accesul la enorm, la viziunea mon- struoasă. Naratorul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
xismelor retorice. Cu toate acestea, ceea ce constituie esența discursului catastrofic al lui Nae, nu este nicidecum teroarea, angoasa sau compasiunea, ci jubilația. Trăirismul lui Nae este în deplin acord cu o catastrofă delectabilă. Apropierea sfârșitului constituie rațiunea unei plenare trăiri. Abnormul este aici rezultatul unei excitații jubila- torii, la antipodul celei nevrotice a lui Leiba Zibal. „Simț enorm și văz monstruos” devine un modus vivendi pe care discursul jurnalistic și cel al lui Nae îl împărtășesc odată intrate în rezonanță. Această
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al mise en abîme-uri lor constituie, de fapt, particularismul viziunii regizorale, iar operațiunea privilegiată a deformării o constituie „kitschul paroxistic”. Pintilie procedează însă invers ascunderii deta- liului, ceea ce mise en abîme-ul trebuia să camufleze este exorbitat. Detaliul este amplificat până la abnorm pulveri- zând rama ca o proiecție a unei vederi ciclopice căreia îi corespunde stilistic hiperbola. „Nu este vorba neapărat aici de pasiuni primare, de pulsiuni ancestrale, ci de stili- zarea ăprin hiperbolăă a vodevilului celui mai banal. (...) Nu altceva constituie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
expresia simț enorm și văz monstruos ăîn Grand Hôtel «Victoria Română», 1890Ă a ajuns să desemneze, ca și atașamentul față de Miorița, resortul unei afinități profunde. Nu suntem, în definitiv, decât ceea ce ne trezește anamneza. Există neîndoielnic o dilatație spontană spre abnorm în orice român cu senti- mentul unității sale etnice. Să ne amintim că elementele prin care Lucian Pintilie a încercat - în De ce trag clopotele, Mitică ? - să generalizeze experiența «viermuielii noastre naționale», adică faptul de a fi român, au fost : delirul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cu ironie amară prăbușirea interioară a lui Dimitrie, „malul de siècle, solitudinea care-l apropie de moarte”, generate de însuși procesul de cunoaștere narativă. Deznodământul, care integrează destinul protagonistului și al „operei” sale cu titlu simbolic, pare a eterniza încremenirea abnormului și a lipsei de sens în istoria individuală și colectivă. Moartea lui Dimitrie alegorizează imposibilitatea salvării în registru tragi-comic, aceasta survenind ca o consecință nefastă a stilului de viață sănătos asupra organismului său viciat. Contemplând destrămarea personajului și a lumii
Val Mănescu () [Corola-website/Science/337550_a_338879]