87 matches
-
optimismul contemporanilor noștri, care credcă am progresat atât de excesiv, ne-am dezanalizat atât de mult, comprehensiunea și inteligența sunt atât de complet tovarășele noastre de orice moment, încît, ca să ne mai virilizăm, ca să nu ne stingem din prea mult abstracționism ar fi nevoie de o doză de gorilism. De fapt - și chiar când pe spirala progresului ne aflăm în ascensiune - suntem încă la începuturile omenirii. Cele câteva zeci de mii de ani de când suntem "oameni", sunt prea puțin lucru în
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
tabloul devenea o poartă spre o altă lume, având caracteristici similare cu cea reală), oferă artistului posibilitatea de a-și construi o lume în care raportul cu realitatea imediată devine din ce în ce mai precar, uneori lipsind chiar de tot. În cadrul simbolismului, cubismului, abstracționismului, expresionismului ori a altor curente de avangardă, noțiunea de frumos nu mai era condiția necesară a unei opere de artă. Însăși ideea de operă de artă pare să nu mai fi valabilă în accepțiunea clasică. Frumusețea, tradusă aici ca armonie
Mişcarea dada şi influenţa asupra artei contemporane. Conceptul de urât la dadaişti. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Oana-Maria Nicuţă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_944]
-
une industrie culturelle, L'Harmattan, Paris, 2000, pagina 245. 26. M. DUCHAMP (1887-1960), pictor francez, promotor al avangardei în artele plastice. Conceptul său se centrează în jurul noțiunii de antiartă și are ca sursă experiențele futuriștilor în redarea mișcării și a abstracționismului. Demersul său, de factură dadaistă, propune reevaluarea condiției obiectului artistic și a spațiului în care acesta este amplasat, printr-un gest "ironic" la adresa ambiției de a conserva opera de artă. (în Prut C., Dicționar de artă modernă, Ed. Albatros, București
Muzeul contemporan: programe educaționale by IULIAN-DALIN IONEL TOMA () [Corola-publishinghouse/Science/1016_a_2524]
-
la spate, în așa fel încât torpoarea de iulie să fie mai ușor de îndurat. Femeile țărănci erau tinere: din câmpia Bărăganului ele trebăluiau pe lângă baloții de paie care aminteau de cuburile lui Matisse. De fapt, acea vagă trimitere spre abstracționismul modern "cadra" cum se spunea atunci cu noile cuceriri științifice întrupate de combinele care purtau, deloc întâmplător, numele de "Gloria". Sau altfel, nu departe de batoza care înghițea snopii de grâu ale căror spice încovoiate aduceau în memoria privitorului stilul
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]
-
medii: radio, TV, reproduceri în serii mari, înregistrări, reviste și cărți ieftine vândute în marile magazine...”<footnote Idem., p. 248 footnote>. Să analizăm foarte pe scurt evoluția artei în perioada postindustrializării când arta a cunoscut noi direcții de manifestere. Apariția abstracționismului, ce a apărut ca un protest împotriva a ceva (ca de altfel multe alte stiluri sau concepte), în cazul de față împotriva naturalismului și al academismului și își propunea să îndepărteze din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până atunci
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
mod de abordare al interpretării din perspectiva privitorului. Desigur că manifestări artistice abstracte (de ex. simbolic arhetipale) au mai fost semnalate în decursul istoriei artelor, însă niciodată nu a cunoscut o asemenea amploare. Pe de altă parte dezvoltare abuzivă a abstracționismului a dus la o scădere a calității produsului artistic, la o pierdere a tehnicii de execuție, la o banalizare și o degradare a ”produselor” de artă plastică facilitând apariția pe piața de artă a unor lucrări executate de amatori cu
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
par a fi realmente fotografii, arta rămâne ireparabil păgubită de tehnica de execuție clasică pe care se punea accent altădată, lucrările lor fiind executate cu utilaje sofisticate precum aerograful și retroproiectorul și de cele mai multe ori sunt doar degradante produse kitsch. Abstracționismul a declanșat degradarea tehnicii de execuție deoarece artistul nu mai este constrâns de redarea calitativă, ci poate expune publicului, ca fiind ”operă genială”, orice mâzgâleală aberantă și mizerabilă (și la propriu și la figurat). Totul ține de conceptul prezentat publicului
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
replică tradiționaliștilor, pentru care modernismul era un fenomen de import, inaderent la spiritul locului. Pentru Vinea, ca și pentru expresioniștii de la Gîndirea, adevărata tradiție autohtonă este una a nonfigurativului, prezent și în arta noastră populară. Numai că, în vreme ce ultimii recuperau abstracționismul cu argumente spiritualist-autohtoniste, Vinea îl privește invers, ca pe o sursă „primitivistă” de legitimitate autohtonă a avangardei cosmopolite. În irepresibilul său elan, autorul pare să fi uitat însă că, în pictură, cubismul se născuse oficial în 1908, prin Braque și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fi însă o victorie à la Pyrrhus, căci redactorul-șef Stephan Roll - alias Gh. Dinu - va fonda imediat, alături de Ilarie Voronca și de disidentul „contimporan” Maxy, o nouă revistă (Integral), mai combativă, în care eclectismul lax al Contimporanului (centrat pe abstracționism și nonfigurativism) lasă loc unei „sinteze” avangardiste mai coerente și mai agresive. Potrivit lui Marin Mincu (1983), avem de-a face, în acest caz, cu cea mai importantă contribuție conceptuală în plan european a avangardismului românesc din epocă. În fapt, atît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
generații, 1929). A proiectat numeroase imobile în stil cubist și constructivist (nu doar în București; sanatoriul din Predeal i se datorează în egală măsură), parte dintre ele reproduse fotografic și în Contimporanul, iar în plastică a practicat un amestec de abstracționism, realism, postimpresionism, cubism, expresionism și fovism. A fost, de asemenea, cel mai avizat teoretician și promotor al constructivismului în România. La începutul anilor ’30 face parte (ca și ex-avangardistul Ion Călugăru) din rîndul fondatorilor grupării Criterion. Urmare a prigoanei antisemite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al lui Vinea din 1916 („Anticipări“) prefigura deja acest text programatic. În opoziție ca prima parte a manifestului, cel de-al doilea palier al său, „afirmativ”, indică intențiile grupării. Ieri - întuneric, azi - și mai ales, mîine - lumină... Citadinism, industrialism, non-figurativism, abstracționism purist și esențialist (ca expresie a unui „nou clasicism”), neo-primitivism, activism antipoliticianist, vitalism antiromantic și antisentimental, artă colectivă — sînt deziderate constructiviste, din care nu lipsesc însă (a observat în studiul său și Ov. S. Crohmălniceanu...) ingredientele expresioniste („economia formelor primitive
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Rusia revoluționară, Elveția și Olanda. Pe de altă parte, încă din perioada Cabaretului Voltaire de la Zürich, Marcel Iancu se arătase atras, în reliefurile și măștile sale primitive, de un „Dada pozitiv”, spre deosebire de comilitonul Tzara, anarhic și „antiartă”. Evoluînd ulterior către abstracționism, elevul lui Iosif Iser își descoperă importante afinități cu constructivismul european. În 1922, participă, cum spuneam, la primul Congres Internațional al Constructiviștilor de la Weimar (inițiat de Theo Van Doesburg), unde Hans Richter a citit o „Declarație a grupurilor constructiviste din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Theo van Doesburg, Piet Mondrian, Wiking Eggeling, Le Corbusier, V. Tatlin, Naum Gabo, A. Pevsner, Gropius, Archipenko, Brâncuși, Marcel Iancu, Milița Petrașcu, Lipschitz ș.a.), nu în literatură, aceasta din urmă preluînd — cel mult — unele ingrediente de estetică industrială și de abstracționism purist, geometrizant, cerebral și mecanicist. Tot astfel, cubismul — precursorul constructivismului — a influențat cu precădere pictura, deși s-a vorbit și de experiențe poetice cubiste (Apollinaire). Nu există, oricum, o „literatură constructivistă” propriu-zisă, așa cum există - spre exemplu - o literatură futuristă sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și chiar mondiale pe care și-o revendică liderii grupării (Ion Vinea, Marcel Iancu, Jacques G. Costin). Pentru Vinea, Dada se născuse în România, cu contribuția lui (înainte de plecarea lui Tristan Tzara și a lui Marcel Iancu la Zürich), iar abstracționismul constructivist european își avea un precursor în Constantin Brâncuși. Tot Contimporanul semnalase - prin același Vinea — precursoratul „paginilor bizare” ale lui Urmuz. Bilanțul revistei ilustrează, pe de altă parte, atitudinea „anexionistă” a Contimporanului față de revistele avangardiste mai tinere (75 HP, Punct
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
să fie altele!” (nr. 62). Appendix: Ion Vinea, arta abstractă și legitimarea ei folclorică Refuzul „logicii” și al „anecdotei”, adîncirea în interioritate și subconștient, respingerea „imitării naturii” în favoarea „creației autonome” (nonreferențiale) sînt elemente care îl apropie pe Ion Vinea de abstracționismul cubist și constructivist, fapt evident cu precădere în comentariile sale despre plastică. „Note de pictură“ - primul său text despre pictura nonfigurativă - face o succintă trecere în revistă a evoluției artei moderne: pictura mimetică, apoi pictura-interpretare (fază în care „asemănarea rigidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
rebus de descifrat, în loc de a le lua drept ceea ce sînt: creațiuni strict subiective, construcțiuni intelectuale în care nu intră mai nimic din realitatea exterioară”. Termenul de „natură nouă”, atribuit de Iancu, vine să precizeze caracterul nonreferențial, nonfigurativ și organic al abstracționismului, bazat strict pe „raporturi de forme și culori”: „Trebuie repetat publicului, pus în fața unui tablou abstract, să-l ia ca pe o realitate de sine stătătoare, ca o nouă formă de viață, un organism inedit și fără reper în tiparele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de la Gîndirea și Contimporanul au fost investigate atent și cvasicomplet în studiul lui Ov.S. Crohmălniceanu. Ceea ce separă, aidoma unui turnesol artistic, optica unui Ion Vinea de cea a lui Șirato (pentru a da doar acest exemplu) este, fără îndoială, spiritualismul. Abstracționismul Contimporanului rămîne unul „laic”, estetic. În general, comentatorii nu au acordat prea multă atenție „complexului” localist de la Contimporanul. O excepție relativă: Simion Mioc; acesta sesizează - cam prolix și bombastic... - la autorul Paradisului suspinelor un „ritm elegiac de titan paciurian, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și de Poe, Rimbaud, Chaplin și Buster Keaton), după ce în manifestul revistei Urmuz îl apropiase de Iisus... Necesitatea de legitimare internă a avangardei autohtone prin intermediul unui mit fondator devenise imperioasă. Cercul Contimporanului încercase deja să-și găsească o legitimitate în „abstracționismul” artei populare și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În subcapitolul „Urmuz și avangarda” al monografiei sale din 1970, Nicolae Balotă a insistat avenit asupra acestei mitizări interbelice, vorbind despre „fervoarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ed. Cartea Românească, București, 1971, pp. 41-48), Nicolae Manolescu demontează sagace prejudecata clasicizantă: „Cînd spunînd cuiva te iubesc! ni se răspunde șapte, am înțeles că universul a început să se desfacă”, scrie G. Călinescu într-o „cronică a optimistului”, consacrată „Abstracționismului muzical”. Vasăzică, pentru autorul Bietului Ioanide, abstracționismul — în muzică, în pictură, în teatru — este o încălcare a legilor realului, spre deosebire de realism, care ar consta în respectarea lor”. În numele acestei concepții, G. Călinescu admite, în principiu, „absurdul” literaturii lui Urmuz și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Nicolae Manolescu demontează sagace prejudecata clasicizantă: „Cînd spunînd cuiva te iubesc! ni se răspunde șapte, am înțeles că universul a început să se desfacă”, scrie G. Călinescu într-o „cronică a optimistului”, consacrată „Abstracționismului muzical”. Vasăzică, pentru autorul Bietului Ioanide, abstracționismul — în muzică, în pictură, în teatru — este o încălcare a legilor realului, spre deosebire de realism, care ar consta în respectarea lor”. În numele acestei concepții, G. Călinescu admite, în principiu, „absurdul” literaturii lui Urmuz și Eugène Ionesco, dar le respinge valoarea. Asemeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
politic al dictaturii proletariatului, argumentele lui Călinescu aveau și o altă miză decît cea estetică, o miză cu implicații politico-ideologice vizînd acomodarea opțiunii „clasicizante” cu tezele „realismului socialist”. Argumentul călinescian, deși „foarte ingenios”, implică - potrivit lui Nicolae Manolescu - o confuzie. Căci abstracționismul (așa cum îl înțelege G. Călinescu) „nu e, de fapt, o încălcare a legilor realului și nu se opune realismului, ci este o încălcare a convențiilor realului și se opune academismului artistic. Legea ține de structura organică, convenția de forma de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai mare parte convențională în sens superior (și poezia, și Cartea nunții, și Enigma Otiliei, și Șun), cunoaște totuși anume momente de îndoială. Conformismul scriitorului (care este totuna cu clasicismul lui) face, în asemenea momente, loc ironiei față de convenții. Criticul abstracționismului este, el însuși, un abstracționist. Acest aspect al operei lui G. Călinescu n-a fost luat suficient în considerare” (p. 43). În sprijinul acestor afirmații sînt luate ca exemple două „cronici ale mizantropului”. În „Sinuciderea” (apărută pentru prima dată în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în Adevărul literar și artistic, 1937) este tratat pe o pagină, în maniera burlescului urmuzian, „subiectul din Ion al lui Rebreanu”. „Foarte urmuziană” (și „ionesciană” în același timp) e considerată și „Fobia zgomotului” (idem, 1938). Cele mai „concludente” exemple de „abstracționism” sînt identificate însă în teatrul călinescian, mai precis în Napoleon și Sfînta Elena și, respectiv, Despre mînie. Pe alte coordonate, observațiile despre „Sinuciderea” vor fi reluate, mai tîrziu, și în Arca lui Noe. Eseu asupra romanului românesc, I, Ed. Minerva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
527). Spre deosebire de cazul pictorilor suprarealiști din urmă, la care „proteza e umană sau naturală”, la Urmuz „niciodată nu se pornește dinspre automat spre uman, ci invers”. În opoziție cu „creatorul clasic” care „are religia naturalului”, avangardistul pariază pe artefact, pe abstracționism și pe antimimesis. Mai degrabă conformistă este interpretarea, în spirit marxist, a operei urmuziene prin prisma teoriei alienării, ca simptom al „reificării” societății capitaliste: „Orice transcendență morală fiind abolită, această altă față a societății burgheze arătată de Urmuz seamănă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Pentru Ion Pop, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu ș.a., fenomenul avangardist ar fi relevant prin „contribuțiile” sale și prin „lărgirea conștiinței estetice”. Pe un alt palier al receptării, mai importantă va deveni „reprezentativitatea” internațională a avangardiștilor români în interiorul unor curente precum abstracționismul, Dadaismul, Suprarealismul, literatura absurdului, lettrismul ș.a.m.d. (de ex.: dacă Brâncuși, Urmuz, Tzara, Ionesco sau Isidore Isou sînt prezentați drept precursori/inițiatori ai diferitelor „isme” europene, Gellu Naum va fi valorizat, după 1990, ca „ultim suprarealist” - așa cum Mihai Eminescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]