71 matches
-
François Ozon, Patrice Leconte, Gabriel Aghion, Michelangelo Antonioni, Ettore Scola și Wim Wanders (EZ, 15.VII.2008). 5.2.2.4. În sfârșit, tensiunea inferențială se destinde în situații precum cele de mai jos, în care, cu oricât spirit cooperant, alocutorul nu poate reconstrui verigile informaționale lipsă care să justifice utilizarea adversativului metadiscursiv, acesta devenind, în asociere cu și (cu valoare clar conjuncțională) și prin desemantizare, o simplă variantă stilistică a copulativului prototipic, cu unicul rol de a rupe monotonia enumerării
[Corola-publishinghouse/Science/85001_a_85787]
-
tipul "implicatură generalizată"19) unei expectații de restricționare a condițiilor în care conținutul propozițional al regentei se actualizează, expectație contrazisă de aserțiune. Enunțului i se "pune în scenă" astfel un cadru "conflictual", prin postularea implicită a unor așteptări fictive din partea alocutorului, așteptări care să poată fi contrariate. Or, expresiile CI de care ne-am ocupat sunt promovate în discursul public, în special cel mediatic, care-și asigură audiența apelând la conflict, real sau imaginar ("Good news, no news"); acest tip de
[Corola-publishinghouse/Science/85001_a_85787]
-
Jakobson (1963). 8 Cf. Vasiliu (1978: 50−51, 66−69), pentru premisele logico-semantice ale acestui tip de convertibilitate. 9 Adoptăm și adaptăm aici termenii utilizați pentru distingerea celor două tipuri de pronume personal, persoana I plural: noi inclusiv (cu includerea alocutorului) vs noi exclusiv (cu excluderea acestuia). 10 Vezi supra, 2, comentariul legat de acuratețea terminologică. 11 Definițiile clasicizate ale echivalenței logico-semantice (cf. Carnap 1960, Vasiliu 1978) au în vedere doar planul asertiv; am extins conceptul pentru o analiză biplană a
[Corola-publishinghouse/Science/85001_a_85787]
-
demnitarilor, clișeul vreau să (vă) spun nu are conotația "autoritate", ci îndeplinește o funcție discursivă fatică sau/și emfatică. Stati (1982: 223) menționează, printre enunțurile metadialogice cu funcție fatică, pe cele eu-orientate și tu-orientate, care servesc pentru a atrage atenția alocutorului asupra mesajului transmis în aceeași intervenție, putând fi parafrazate "Anunț al unui mesaj important" . Ele pot să preceadă secvența care trebuie focalizată (Vrei să-ți spun adevărul?, Auzi?) sau pot să o urmeze (știi?, înțelegi? etc.)23; cele mai frecvente
[Corola-publishinghouse/Science/85023_a_85809]
-
receptarea informațiilor; (ii) procesarea și înțelegerea informațiilor comunicate. Prin urmare, verbele care desemnează percepții auditive înregistrează anumite transferuri semantice în această direcție: (a) "A asculta înseamnă a fi atent": (26) Ascultă ce-ți spun! În exemplul dat, locutorul solicită atenția alocutorului. Din astfel de contexte, derivă un alt raport bazat pe simțul auditiv, cel de performare a unui act în urma "cererii" lansate de vorbitor. (b) "A asculta înseamnă a urma ce i se spune": (27) A ascultat ce i-a zis
[Corola-publishinghouse/Science/85018_a_85804]
-
sînt vizați de ceea ce se spune și pot reacționa eventual; nu sînt considerați destinatari participanții neratificați, adică diferitele instanțe care asistă la schimbul verbal în calitate de ascultători sau de martori. În schimburile diadice, se face deci diferența între destinatari direcți sau alocutori (adică vizați de locutorul prezent) și destinatari indirecți sau ascultători. Determinarea acestor configurații interlocutive are drept repere alternanța schimburilor verbale și prezența regulatorilor. Cu toate acestea, distingerea între diferitele tipuri de destinatari se confruntă cu două tipuri principale de dificultăți
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
acordată actanților comunicării, pentru ca, mai tîrziu, accentul să fie pus pe funcțiile îndeplinite de aceștia. Astfel, O. Ducrot și T. Todorov, în 1972, definesc termenul interlocutor ca element constitutiv al procesului de enunțare reprezentat prin locutor (cel care enunță) și alocutor (cel căruia îi este adresat enunțul). A. J. Greimas și J. Courtès, mai tîrziu, în 1993, numesc interlocutori pe cei doi actanți ai dialogului dintr-un discurs: destinatarul și destinatorul. Ulterior, în definirea termenului accentul este pus pe funcția interlocutorului
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
mai tîrziu, în 1993, numesc interlocutori pe cei doi actanți ai dialogului dintr-un discurs: destinatarul și destinatorul. Ulterior, în definirea termenului accentul este pus pe funcția interlocutorului ca subiect de enunț, adică aceea de a asigura intermitent rolul de alocutor (eu/voi) reversibil în locutor (eu/noi). O perspectivă definițională mai amplă o întîlnim la Patrick Charaudeau, unde termenul interlocutor este definit dintr-o dublă perspectivă: cea a sensului comun și cea a lingvisticii limbii și a lingvisticii discursului. Astfel
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
simplu consumator al ideilor sau al informațiilor, el accede la o "manieră de a fi" traversînd o "manieră de a spune". V. etos. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN ÎNTREBARE. Actul de vorbire performat de locutor pentru a obține un răspuns din partea alocutorului este o realitate pragmatică, numită întrebare, noțiune ce trebuie distinsă de cea de "enunț interogativ", care constituie o realitate sintactică, avînd o organizare specifică, o intonație corespunzătoare sau alte mărci distinctive (pronume și adverbe interogative). În cercetarea procesului de comunicare
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
actul de vorbire întrebare și actualizarea acestuia prin structuri (non)interogative; de regulă, întrebării îi corespunde, la nivel sintactic, o propoziție interogativă, dar există și situații în care întrebarea se formulează prin structuri lingvistice care nu presupun un raspuns din partea alocutorului (interogativele indirecte, interogativele retorice). V. act de vorbire, enunț. GA 2005. RN L LANȚ ANAFORIC. Lanțul anaforic este o succesiune de expresii referențiale dintr-un discurs ale căror interpretări referențiale sînt toate condiționate de introducerea anterioară în discurs a aceluiași
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
regulile sale, altfel, se face vinovat de trișare. La fel, cine se servește de limbaj se supune legilor sale. Nu putem ignora faptul că, pe de o parte, orice enunț este formulat în funcție de capacitatea de înțelegere și de evaluare a alocutorului, iar, pe de altă parte, locutorul este, concomitent, în chiar momentul enunțării, emițător și receptor. Oswald Ducrot demonstrează că un anumit enunț, într-o anumită situație de discurs, este susceptibil de sensuri diferite, ce-i pot fi date efectiv. Doar
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sensuri; acestea depind, în primul rînd, de valoarea referențială a discursului, respectiv, de informațiile pe care acesta le oferă, în funcție de împrejurările în care este folosit. După Dominique Maingueneau, instanța pertinentă în materie de discurs este cuplul format din locutor și alocutor; prezentul enunțării nu aparține doar locutorului, ci este un prezent al interlocuției. Înlănțuirea replicilor în cadrul dialogurilor se fundamentează nu doar pe ceea ce a spus locutorul, ci, mai ales, pe intențiile care l-au condus să spună ceea ce a spus. Procesul
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ca, în cazul unor formulare tipizate, locutorul să fie cel care semnează, iar nu realizatorul formularului. De aceea, locutorul se distinge de enunțătorul care produce efectiv mesajul, cu posibilitatea de fi considerat un hiperonim al acestuia, și, în aceste condiții, alocutorul este receptorul susceptibil de a fi considerat ca auditorul sau lectorul posibil, iar interlocutorul partenerul într-o discuție. Totuși, distincția dintre locutor și enunțător rămîne incertă în multe modele discursive, deși se poate stabili că, atunci cînd locutorul este considerat
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
să trateze problema polifoniei discursive. Unii cecetători consideră locutorul ca fiind subiectul vorbitor responsabil de actul de vorbire, dar este exterior lui și se opune subiectului care receptează actul de vorbire, fiind și el exterior, reprezentat de interlocutor, receptor sau alocutor. Pornind de la faptul că unele discursuri pornesc de la partide, sindicate sau alte grupuri organizate, în lingvistica franceză s-a propus denumirea locutor colectiv, pentru "individul social general", autor al unei opere discursive. Se pornește în acest caz de la ideea existenței
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
diferiților parametri prozodici (înălțime, ritm) între vorbitori etc. În această viziune, mărcile prozodice nu au un sens referențial precis, ele primesc sens în context, fiindcă sînt indici de contextualizare ce se combină cu alte modalități prin care locutorii semnalează și alocutorii interpretează natura activității în desfășurare, maniera de înțelegere a conținutului trebuind a fi înțeleasă deopotrivă cu maniera în care fiecare frază se raportează la ceea ce precedă și la ceea ce urmează. Se pune accent astfel pe valoarea intențională și interacțională a
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
auditori (la o conferință, de exemplu), receptori al căror răspuns la mesajul transmis de emițător este concretizat într-o manieră diferită (în scris). C. Kerbrat-Orecchioni a propus, în 1997, ca denumirea generală de receptor să includă cîteva tipuri distincte de alocutori. Într-o perspectivă comunicativă asupra analizei discursului, P. Charaudeau propune teoretizarea a două tipuri de receptori, individualizați terminologic ca subiect interpretant - cel care primește mesajul și trebuie să-l interpreteze avînd o identitate psiho-socio-lingvistică - și subiect ideal - un subiect destinatar
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
terminologic ca subiect interpretant - cel care primește mesajul și trebuie să-l interpreteze avînd o identitate psiho-socio-lingvistică - și subiect ideal - un subiect destinatar construit de actul enunțării și care satisface dezideratul decodării adecvate a intenției de comunicare aparținînd locutorului-emițător. V. alocutor, destinatar, interlocutor. DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. MT REFERENT. Se numește referent obiectul, fenomenul sau procesul din realitatea extralingvistică la care trimite semnul lingvistic, așa cum a fost delimitat de experiența unui grup uman. Referentul (sau desemnatul) nu trebuie conceput ca
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
atunci cînd produce sau înțelege enunțul în situațiile de comunicare. De aceea, s-a încercat o diferențiere a rolului din aceste situații, pe de o parte, locutorul, emițătorul sau enunțătorul și, pe de altă parte, receptorul, auditorul, interlocutorul, destinatarul sau alocutorul. Pentru a realiza clasificarea acestor denumiri, au fost propuse două criterii care se intersectează în parte: 1) opoziția dintrte locutorul extern și locutorul intern al discursului și 2) opoziția producere - recepție. În primul caz, se pleacă de la ideea că, în
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
l-ar diferenția de discursul direct sau de discursul indirect: de exemplu, subordonarea de tipul (verb + că), specifică discursului indirect. Însă pot să apară eu și tu (este suficient ca aceste eu și tu să coincidă cu locutorul sau cu alocutorul din discursul care citează). În următoarele rânduri din François Mauriac: Protestă cu o fermitate neașteptată și pledă împotriva lui însuși. Eu nu pot, spunea el, să măsor amploarea greșelii sale200. În acest caz, eu desemnează naratorul, însă nu instanța își
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
fragmente de narațiune și fragmente care descriu gândurile personajelor. A doua caracteristică vizează mai direct partea lingvistică. Am văzut deja că, o dată cu discursul indirect liber, suntem confruntați cu o transpunere a cuvintelor, și nu cu niște cuvinte adevărate adresate unui alocutor: valoarea "expresivă" se păstrează, nu însă și interlocuțiunea, care depinde foarte mult de narator: discursul indirect liber se strecoară în firul narațiunii, integrând totodată și punctul de vedere al naratorului. La rândul lui, monologul interior se desprinde atât de interlocuțiune
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
rol esențial. Studiile lui Freud despre cuvintele de spirit tendențioase au subliniat strânsa legătură dintre expresiile deocheate și sexualitatea masculină. Pentru autorul Cuvântului de spirit, expresiile deocheate ar fi, la origine, o strategie de substituție imaginară, care satisface locutorul și alocutorul masculini: "Apropoul obscen este destinat inițial femeii și poate fi echivalat cu o încercare de seducție. Dacă un bărbat aflat într-o societate de bărbați se distrează debitând sau ascultând apropouri obscene, atunci el se transpune pe calea imaginației în
Literatura pornografică by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
orale și ale convivialității. Se regăsesc aici cele trei roluri ale povestirii deocheate pe care le evidențiază analiza freudiană (povestitorul, alocutorul complice, femeia agresată), dar povestitorul are în spatele lui un scriitor invizibil, care nu mai întreține nici un raport imediat cu alocutorul, transformat în cititor solitar. În plus, acolo unde enunțarea deocheată se mulțumește, în general, să reia, cu unele variațiuni eventuale, enunțuri deja cunoscute de comunitate (un stoc de glume, de istorisiri, de cântece sau calambururi...), povestirea pornografică pune autorul în
Literatura pornografică by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
general, un dublu locutor în interiorul singurei voci a personajului, un conflict între vocile care vorbesc conform celor două sisteme de valori, cum se întâmplă în monologul lui Rodrigue din Le Cid de Corneille. De asemenea, monologul se poate adresa unui alocutor imaginar, un sine promovat la demnitatea de interlocutor imaginar, ființa iubită fantasmatic, o dreptate visată sau, în rugăciune, Dumnezeu. Totodată, prin dubla enunțare specifică limbajului teatral, spectatorul este destinatarul secund al oricărui enunț de pe scenă, deci al oricărui monolog. în
Textul şi spectacolul - ecuaţia dramaticului în metafora literaturii. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Mihaela Doboş () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1356]
-
pentru creația dramatică (!! dar apare și în creația epică, uneori Ț în mod excepțional Ț și în cea lirică); - în poezia lirică apare ca excepție, mai ales în cadrul personificării; natura apare ca partener de dialog Ț fie locutor, ori (inter)alocutor, sau interlocutor al poetului;în și prin dialog se exprimă succesiunea și coerența acțiunii dramatice; - este o formă deliberată de comunicare, în intenția cooperării. Participanții: 1. locutor (cel care emite enunțul); 2. interlocutor (cel care receptează enunțul și dă replica
Noțiuni de teorie literară pentru gimnaziu by Doina Munteanu () [Corola-publishinghouse/Science/91833_a_93194]
-
interlocutor al poetului;în și prin dialog se exprimă succesiunea și coerența acțiunii dramatice; - este o formă deliberată de comunicare, în intenția cooperării. Participanții: 1. locutor (cel care emite enunțul); 2. interlocutor (cel care receptează enunțul și dă replica); 3. alocutor (căruia enunțul îi este adresat; poate fi prezent sau absent în dialog). Dialogul poate avea un caracter de: a. reciprocitate (când vorbim de cointeresarea personajelor); b. replicitate (când se realizează concret mesajul). Replicile (care presupun un emițător și un receptor
Noțiuni de teorie literară pentru gimnaziu by Doina Munteanu () [Corola-publishinghouse/Science/91833_a_93194]