100 matches
-
momentului prezent, cu o singură excepție: falsa profeție, frecventă și în epoca sa, va ajunge atunci la apogeu. În semnele prezentului putem vedea germenii viitorului. În opinia lui Peerbolte, „înșelătorul lumii” de care vorbește Didahia are deja toate trăsăturile viitorului Anticrist din scrierile sfântului Irineu (Antecedents..., p.183). Epistola lui Barnaba În Epistola lui Pseudo‑Barnaba (EPB), al cărei text datează din secolul al II‑lea (cea mai târzie datare este către sfârșitul acestui secol), apare o aluzie destul de importantă la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se întâmplă mai târziu cu Isus. În realitate, prorocia lui Moise nu are nici o legătură cu mitul lui Dionysos, ea referindu‑se în mod strict la înălțarea lui Isus la cer, după înviere. Demonii - precursori, prin viclenia lor, ai viitorului Anticrist - se află la originea acestei mistificări (1 Apol. 54). Creând un antimit, ei au reușit, mai întâi să devieze atenția oamenilor către un fals zeu și apoi să treacă în umbră adevărata Înălțare la ceruri a adevăratului Dumnezeu. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
le temps și pe care Peerbolte este bucuros să îl adopte. Acceptând această schematizare, trebuie să recunoaștem că mitul Anticristului face legătura între două poziții extreme, dat fiind că preconizează în același timp o eshatologie „deja” împlinită - prin prezența ereticilor ( = „anticriștii”) în lume - și o eshatologie „nu încă” împlinită prin întârzierea lui Anticrist‑Stăpânitor al lumii. Sistematizarea acestui mit va fi realizată abia în a doua jumătate a secolului al II‑lea, prin Irineu de Lyon, primul teolog care a propus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
5,14; V, 15-16), răstignirea (16,3‑20), ispitirea lui Cristos în pustie (21-24). Cea de‑a treia secțiune (25-36) vorbește despre Anticrist (25-30) și despre millenium (31-36). Pentru o analiză mai ușoară propunem schema următoare a fragmentului V, 25-30: Anticristul tiran eshatologic 25,1‑2 Diavolul vrea să fie adorat ca dumnezeu prin figura Anticristului; acesta va apărea ca un tiran, recapitulând apostazia diavolului; 2Tes. 2,3‑4; instalarea în templul Dumnezeului adevărat (Mt. 24,15‑17); 25,3‑5
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
separă de bună voie de Dumnezeu, de aceea vor primi pedeapsa veșnică; pentru a le satisface credința perversă, Dumnezeu le va trimite o „putere de rătăcire”, operatio erroris (2Tes. 2,11); ei vor avea parte de o antimântuire, prin minciună. Anticristul magician și pseudotaumaturg; alte precizări biografice 28,2-30. Această operatio erroris va fi Anticristul; Apoc. 13,2‑14; cele două fiare; virtuțile magice ale Anticristului; falsele minuni; cifrul 666 și tradiția „săptămânii milenare”; excurs teologic: chinurile (28℘Ρ4Η) și persecuțiile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ascultător față de legea sa, ci ca un necredincios (impius et iniustus) și fără de lege (sine lege), ca un apostat (apostata), un nedrept (iniquus) și un ucigaș (homicida), ca un tâlhar (latro), recapitulând în sine apostazia diavolului” (V 25, 1). Termenul „Anticrist”, după cum am văzut, are două sensuri principale: adversar al lui Cristos și uzurpator al titlului și funcției mesianice. Anticristul își începe activitatea printr‑o serie de înșelăciuni, dar este curând obligat să recurgă la violență. Prin intermediul său, diavolul dorește să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
evanghelic, parabola nu poate fi citită și înțeleasă decât în felul acesta. La Irineu, ea dobândește o cu totul altă semnificație. Într‑adevăr, probabil sub influența unei tradiții orale, Irineu stabilește o echivalență între personajul judecătorului nedrept (iniquus iudex) și Anticrist, între văduvă, despre care ni se spune că era „uitătoare de Dumnezeu” (oblita Dei) și terrena Hierusalem, „Ierusalimul pământesc”. Câteva decenii mai târziu, Hipolit va adopta, cu unele nuanțe, această interpretare. Văduva reprezintă Sinagoga, abandonată de Dumnezeu pentru a nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Refuzând parusia, iudeii, ca entitate etnică, se văd eliminați definitiv și irevocabil din istoria mântuirii. Timp de trei ani și jumătate, cultul tradițional va înceta. Tatăl‑Creator „se va ascunde”, îngăduind Răului să se manifeste până la epuizarea energiei sale. Regele Anticrist, cu cele șapte regate supuse, va cuceri, va distruge prin foc „cetatea Babilonului” (Roma incendiată de Nero?) și va persecuta Biserica. Unitatea noului imperiu va fi totuși derizorie și artificială. La capătul acestor trei ani și jumătate, coaliția va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
zece regi eshatologici. Dar, dacă în versiunea veterotestamentară ele stăpânesc peste zece regate care apar din divizarea imperiului actual, în profeția lui Ioan, cei zece regi „nu au luat încă împărăția” și se pregătesc să o primească direct din mâinile „Anticristului”. Acesta îi va învesti cu o oarecare putere, drept răsplată pentru sprijinul lor. Apocalipsa modifică atât psihologia personajelor, cât și înlănțuirea evenimentelor. Într‑o primă fază, Anticristul vine la putere, apoi găsește zece complici care îl ajută să‑și consolideze
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ontologic”. Monografia pe care ne‑o propune Irineu se încheie prin același paradox prezent în capitolul 17 din Apocalipsă: „Ea era și nu este și va să se ridice din adânc și să meargă spre pieire” (17,8). Capitolul III Anticristul tiran și katechon în scrierile lui Hipolit I. Enigma Hipolit Prima monografie consacrată integral Anticristului aparține lui Hipolit, autor enigmatic, multă vreme identificat - atât de tradiția apuseană, cât și de cea răsăriteană - cu unul dintre episcopii Romei. În Istoria bisericească
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
6, 1). Ambiguitatea - în realitate, bogăția semantică - a simbolului „leului” permite valorificarea sa în două contexte radical opuse. „Leul” însă nu face decât să inaugureze o listă bogată și variată, pe care o prezentăm mai jos: 1) „Leu Cristos, leu Anticrist.” 2) „Rege Cristos, rege pământesc Anticrist.” Domnia pământească a lui Anticrist va avea o durată foarte scurtă și va fi ca orice altă domnie. Cea a lui Cristos va fi veșnică, incoruptibilă. 3) „Mântuitorul a fost arătat ca un miel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
semantică - a simbolului „leului” permite valorificarea sa în două contexte radical opuse. „Leul” însă nu face decât să inaugureze o listă bogată și variată, pe care o prezentăm mai jos: 1) „Leu Cristos, leu Anticrist.” 2) „Rege Cristos, rege pământesc Anticrist.” Domnia pământească a lui Anticrist va avea o durată foarte scurtă și va fi ca orice altă domnie. Cea a lui Cristos va fi veșnică, incoruptibilă. 3) „Mântuitorul a fost arătat ca un miel (In. 12,31); celălalt va apărea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vădește încă o anumită reținere. El devine evident și declarat antiroman în Com. Dan., unde Hipolit aplică profețiile, pe care se mulțumește doar să le descrie în De Christo..., unei situații istorice devenite disperată pentru comunitățile creștine. Figura și activitatea Anticristului (cap. 43‑64) Capitolele 43‑47 aduc răspunsul următoarelor întrebări: când și cum își va face apariția Anticristul? Imperiului de fier i se va substitui un „imperiu caricatură”, de fier și de lut, metaforă care sugerează nu doar fragilitatea acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sfârșitul veacurilor, personificarea răului absolut, care va fi distrus în momentul parusiei, ci devine un personaj cu totul autonom”. Toți „anticristologii” de mai târziu, fără excepție, se vor raporta la el ca la o incontestabilă autoritate în materie. Capitolul IV Anticristul vrăjitor și pseudoexeget la Origen Introducere Între cei care și‑au pus amprenta unică asupra anticristologiei se numără, de asemenea, Origen. El depășește viziunea eminamente eshatologică întâlnită la Irineu și Hipolit fără să elimine irevocabil caracterul istoric al personajului. Întâmplător
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exegeza înțeleasă ca exercițiu spiritual) este cel care conduce actul interpretării, transformându‑l într‑o veritabilă încercare existențială. O dată stabilite aceste câteva repere indispensabile, putem reveni la cele trei sensuri ale figurii Anticristului pe care le‑am menționat mai devreme. Anticristul vrăjitor eshatologic În scurta introducere la capitolul consacrat lui Origen din antologia despre Anticrist, Fausto Sbaffoni notează: „Anticristul pierde, în opera lui Origen, orice caracteristică a unui personaj concret și real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
adversarilor. Răspunsul pe care i‑l dă Origen, către jumătatea secolului al III‑lea, fără a fi spectaculos, adaugă totuși o nuanță destul de importantă dosarului nostru, punându‑ne, pentru prima dată, în fața unei abordări apologetice foarte ferme a figurii Anticristului. Anticristul antilogos și pseudoexeget Origen adresează un discurs cu totul diferit fraților săi creștini. Textul, de care ne vom ocupa în paginile următoare, se află în Comentariul la Evanghelia după Matei și a fost păstrat, în fragmente, în greacă, și integral
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anticriștii vor pretinde că sunt Cristos însuși, prin minunile săvârșite și prin discursurile mincinoase. Apariția lor este situată într‑un viitor nedefinit. Cealaltă interpretare, anagogică, este rezultatul confruntării pasajului de la Mt. cu 1In. 2,18: „...precum ați auzit că vine anticrist, iar acum mulți anticriști s‑au arătat; de aici cunoaștem noi că‑i ceasul de pe urmă”. Cele două pasaje vorbesc de „mai mulți anticriști”, dar se disting prin faptul că primul îi situează în viitor, iar ultimul în prezent. Această
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
et usque ad effusionem sanguinis concertantes, uidelicet ne uideatur denegare Christianitatem; iniquitatem autem in excelsum in ipsa etiam effusione sanguinis sui loquuntur, et ponunt in caelo os suum. Cred nu numai despre cuvânt că este Cristos, iar falsul cuvânt este Anticrist; că adevărul este Cristos, iar falsul adevăr este Anticrist; că înțelepciunea este Cristos, iar falsa înțelepciune este Anticristul care îi duce la cădere pe cei ce iubesc înțelepciunea lui Dumnezeu și a adevărului și pentru care toate lucrurile se bizuie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
denegare Christianitatem; iniquitatem autem in excelsum in ipsa etiam effusione sanguinis sui loquuntur, et ponunt in caelo os suum. Cred nu numai despre cuvânt că este Cristos, iar falsul cuvânt este Anticrist; că adevărul este Cristos, iar falsul adevăr este Anticrist; că înțelepciunea este Cristos, iar falsa înțelepciune este Anticristul care îi duce la cădere pe cei ce iubesc înțelepciunea lui Dumnezeu și a adevărului și pentru care toate lucrurile se bizuie pe rațiunea credinței; ci, de asemenea, în privința virtuților după
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dreptate, dar adesea căile care par drepte, „sfârșesc în adâncurile iadului” [Prov. 16,25: LXX]. Drept urmare, atunci când vedem o dreptate care nu este cea adevărară, aceasta este Anticristul, care se opune dreptății‑Cristos. Cred, de asemenea, despre castitate că este Anticrist această castitate a ereticilor, care rătăcește oamenii, încât ei să nu o mai înțeleagă pe cea bisericească, cea care este Cristos. Tot astfel, mila este Anticrist atunci când se opune milei‑Cristos prin cei care fac milostenii, dar nu întru dreptatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este Anticristul, care se opune dreptății‑Cristos. Cred, de asemenea, despre castitate că este Anticrist această castitate a ereticilor, care rătăcește oamenii, încât ei să nu o mai înțeleagă pe cea bisericească, cea care este Cristos. Tot astfel, mila este Anticrist atunci când se opune milei‑Cristos prin cei care fac milostenii, dar nu întru dreptatea lui Dumnezeu. Răbdarea, și ea, este Anticrist, în cei care se prefac că îndură în numele credinței creștine și că rezistă „până la sânge”, ca și cum ar arăta că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
oamenii, încât ei să nu o mai înțeleagă pe cea bisericească, cea care este Cristos. Tot astfel, mila este Anticrist atunci când se opune milei‑Cristos prin cei care fac milostenii, dar nu întru dreptatea lui Dumnezeu. Răbdarea, și ea, este Anticrist, în cei care se prefac că îndură în numele credinței creștine și că rezistă „până la sânge”, ca și cum ar arăta că nu tăgăduiesc credința creștină și care apoi, prin vărsarea sângelui lor „își strigă nedreptatea” și „își deschid gura până la cer” [Ps
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ilicit, printr‑un fel de „magie” lingvistică, extrem de cuceritoare. Acești „vrăjitori” alterează adevăratul sens al Scripturilor și propun dogme noi, fără nici un respect față de tradiție. Mai mult chiar, modul lor de viață se îndepărtează evident de principiile credinței. Descriind acești „anticriști” demitologizați și abstracți, Origen face apel la un dublu model: cel al pseudoprofetului, iudeu sau creștin, și cel al sofistului păgân. Abordarea sa însă transfigurează aceste modele într‑o atât de mare măsură, încât ele devin aproape de nerecunoscut. Capitolul V
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Aici, protagoniștii au în mod evident o semnificație pozitivă. În ceea ce‑l privește pe Commodian, lucrurile se desfășoară în direcție opusă, cei trei împărați, Nero și cezarii, primind prin moarte pedeapsa binemeritată. Răzbunarea însă nu se încheie cu uciderea primului „Anticrist”, ea se continuă cu distrugerea „Cetății eterne”: luget in aeternum quae se iactabat aeterna/ cuius et tyranni iam tunc iudicantur a Summo (vv. 923‑924). Revenit în Orient, mai exact în Iudeea, regele oriental joacă rolul lui Anticrist. Prin diferite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
toate datele poemului, care trimit la Nero. Tiranul ucide profeții, persecută creștinii și provoacă un război catastrofal care culminează cu ștergerea Romei de pe fața pământului. Aceste acte, oricât de sângeroase ar fi, nu conduc totuși la legitimarea titlului teologic de „Anticrist”. Singurul adevărat Anticrist din Carmen este acest rex ab oriente, persanul care immortalem esse se dicit (v. 932) în fața iudeilor și care este vădit ca impostor chiar de Dumnezeu. El multa signa facit, ut illi (Iudei) credere possint/ ad seducendos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]