60 matches
-
funebre, cari caută a se străluci și folosi ei înșii pe cadavrul de-abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau șarlatanești, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la urma urmelor se proclamă competenți. În adevăr, orice român cu inima dreaptă și cu mintea sănătoasă trebuie să fie coprins de un adânc sentiment de durere văzând scârboasa comedie ce
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
-nțelege, in majorem Romaniae gloriam. De aceea începem seria prin următorul articol al "Presei", scris la 30 aprilie anul curent. București, 30 aprilie Citind cineva jurnalul "Romînul" și unicul lui satelit, "Telegraful", nu vede decât declamațiuni și iarăși declamațiuni patriotice, apoteozând independința țărei ca operă gratuită a acestui guvern, care a binemeritat de la patrie, și intonând pe coarde melodioase gloria pe care zic că, întocmai unor prestidigitatori, ar fi făcut-o să reușească mai radiantă decât în cele mai militare timpuri
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
care se concentrează entitățile văzute și nevăzute, ca într-o apodictică reprezentanță: "Un centru-acum/ uranic de putere/ un tron tunînd/ erupe-n inima-mi - de foc vorbit - un Popol Vuh/ Mă rup de aripi/ stau iradiere/ suflarea mea/ e-acum apoteoză/ ființelor întregului văzduh" (Un centru). O sangvină ebrietate se învecinează cu sacrilegiul: "Mă-mbăt pînă-n/ ultimul mirelui sînge/ arterele mele/ se sparg peste cer/ vorbiți-mă duhuri/ pînă tună de glasu-mi/ temeliile-ntregii puteri" (Mă-mbăt). Nu altminteri decît o
Misticul rebel by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16997_a_18322]
-
-s în/ apoteoză -/ floarea de prun/ este singura gnoză/ și suma întregii vădiri!" (Ca să văd). Uneori e atinsă nota unui materialism franc: "Domin din toate spațiile!/ Nu mai/ e pulbere-n mine/ nu mai e duh -/ suflarea mea/ e-acum apoteoză/ ființelor întregului văzduh!" (Domin din toate spațiile). Prin suprimarea "duhului", poezia rămîne o efervescență în sine, furioasă, delirantă, încercînd a-și sparge limitele în năzuința sa către un cer gol, care n-o poate decît reflecta... Așa cum observa I. Negoițescu
Misticul rebel by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16997_a_18322]
-
statului absolut legată cu interesele și viitorul Romîniei". î [nalt] P[rea] S[finția ] S[a] e desigur un prea bun teolog și un prea învățat călugăr ca să nu vază că în fraza Ni Dieu, ni Maître a lui Blanqui, apoteozat de "Romînul", e cuprins viitorul religiei creștine în România; e prea bun arhipăstor al neamului ca să nu cunoască că în emanciparea evreilor pe categorii e o garanție mai mult pentru bunul trai al creștinilor; e politic prea prevăzător pentru a
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
cosmică, precum în ordinea artistică o continuă plăsmuitorii frumuseții. Estetica relevând vitalitatea sexuală a omului de geniu, nu face altceva decât să indice înrudirea firească dintre puterea creatoare a instinctului biologic și a instinctului artistic. Unul continuă existența; celălalt o apoteozează pe plan ideal. În sensul acesta, preamărirea iubirii în artă apare ca o fermecătoare și universală Cântare a Cântărilor. Dintre scriitorii noștri, singur George Coșbuc s-a ridicat până la înălțimea de a contempla în desăvârșită castitate morală iubirea dintre sexe
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
trotuarul parizian, care ne reprezintă cu o apreciabilă seducție muzicală pe femeia declasată „a tuturor și-a nimănui”, obiect al voluptății animalice. Din aceste două exemple, înțelegem mai limpede decât din contradictoriile și confuzele discuții filosofice că amorul se poate apoteoza în două moduri principale: ca virtute naturală și ca păcat. Cugetătorul de geniu, care a fost doctorul Nicolae Păulescu, a făcut ca nimeni altul distincția dintre amorul instinct al vieții și amorulpatimă pustiitoare. Instinctul sexual în funcția lui normală e
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
să domine totul ca incendiul într-o clădire. Dar precum admirând flacăra incendiului, ne îngrozim de puterea lui devastatoare, tot astfel admirând opera, să ne facă să ne îngrozim totodată de negativismul diabolic al păcatului. Operele imorale sunt acelea care apoteozează voluptatea ca scop în sine și în care autorul însuși își asumă orgoliul cinic al păcatului. Romanele lui Andre Gide și Marcel Proust, contrafacerile lor în literatura noastră, nudurile obscene din plastică și aproape toată arta iudaică fac parte din
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
este primit nici în rai, nici în iad, și avansează metafora disputei de ordin moral, angajată între principiile „binelui” și „răului”, proiectate pe fundalul existenței omului de rând. Partea a treia, care urmărește revenirea lui Nae printre oameni, după reîncarnare, apoteozează eforturile de înțelegere între adversarii de orice fel și a constituit, după eliminarea aluziilor la mistic și la supranatural, substanța piesei Ioachim, prietenul poporului, nereprezentată, dar publicată postum („Manuscriptum”, 1973). Tot nereprezentată, Un lup mâncat de oaie (1947) este o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286273_a_287602]
-
societatea românească în ansamblul ei și-a deschis întrucâtva porțile spre occident și când nu doar schimbul de mărfuri, ci și (mai ales) cel de idei începuse a stăpâni mințile întreprinzătorilor. Unui domn ca Mihail Sturdza, care, la 1842, era apoteozat de Adunarea Obștească a țării ca fiind "binefăcător și părinte al Moldovei", și unui înțelept ca Gheorghe Asachi, care, potrivit ultimelor exegeze, a fost "până spre 1840 cel mai activ factor în stimularea și dezvoltarea culturii românești moderne"1, s-
[Corola-publishinghouse/Science/1576_a_2874]
-
el însuși, cu specia umană, în general: "Singurătate a urii. Impresia de zeu pus pe distrugere, călcând în picioare sferele, îmbăloșând azurul și constelațiile... zeu frenetic, slinos și bolnav; demiurgie ejectând prin spațiu raiuri și latrine; cosmogonie de delirium tremens, apoteoza convulsiva în care fierea încununează elementele... creaturile se avânta spre un arhetip de slutenie și suspina după un ideal de monstruozitate. Univers al rânjetului, jubilare a cârtitei, a hienei și a păduchelui... Orizonturi deschise doar pentru monștri și nemernici... Totul
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
sentimente contrare celor cu care, înainte de 357 (anul vizitei lui Constantiu II), poate chiar înainte de 330, își omagiase împăratul. El a privat capitala, totodată, și de ceea ce ea adusese la o culme a spectacolului public: ceremonialul de glorificare din cadrul funerariilor − apoteoza, consecratio −, în timpul căruia comunitatea intra într-o așa-numită stare de excepție, iustitium (Agamben, Starea de excepție 43-53) - aici, ca perioadă de doliu −, pe deplin încredințată că are legitimitatea, garantată de divinitate, de a încununa un destin imperial cu laurii
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
învins pământul, mormântul și destinul.” Odei i se alătură o complementară abordare problematizantă, în meditația asupra destinului omenirii. Devenit, din rob, propriul său stăpân, într-o lume care se deschide tot mai larg inteligenței (Cel ce gândește singur), omul e apoteozat, nu însă fără un accent grav, dat de conștiința răspunderilor lui pentru soarta umanității și a planetei. Cântare omului datorează momentele sale de împlinire artistică energiei expresive argheziene, capacității imaginilor de a da viață ideii, dincolo de schema compozițional-programatică a ciclului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
care metafora și comparația dețin rolul principal. Toată această rețea multiplu ramificată converge spre ceea ce În Pădurile orchestre se numește „sărbătoarea poemului”. Căci poemul este o sărbătoare, un „festin” („festinuri se spărgeau prin scamă ca niște orhidee uriașe” - citim altundeva), „apoteoză” și „iluminare” tocmai În măsura În care propune un spectacol al plenitudinii ființei, Într-o lume degajată de povara „realității” („Dezbracă-te de realitatea ta, cum te-ai dezbrăca de haine...”), unde orice act pare gratuit („fără nici o conjugare a utilității”), iar ființa
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
toate faptele omenești sunt relative, bătăliile de la 1877, care nu erau decât niște inocente încăierări față de groaznicele bătălii din ultimul mare război mondial, aveau proporțiile unor întâmplări colosale. Luarea unui singur drapel de către un soldat într-o luptă singulară fu apoteozată în toate felurile, iar soldatul Grigore Ion prezentat ca un erou legendar. Această înscenare era de altfel impusă, căci trebuia întărit curajul unei armate de țărani, fără tradiții militare, fără cadre solide, fără conștiința valoarei sale. 382 bucureștii de altădată
Bucureştii de altădată Volumul I 1871-1877 by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1327_a_2710]
-
un joc periculos al imaginației scăpate de sub control, putând trece în zona patologicului, în fixația maniacală. Idee fixă, fandacsie, ipohondrie. Există un crescendo în această simptomatologie de uz domestic, ideea, „un nimic”, a provocat vertiginoasa rostogolire nevrotică către un final apoteozat în aceeași termeni ai nulei hipertrofiate, „și nimica mișcă.” „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee ; a intrat la o idee ? Fandacsia gata ; ei ! și după aia, din
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
eforturi și dăruire, mânați de țelurile cele mai nobile și mai înalte ale unei vieți mai drepte și mai bune. Avântul constructiv al țării se cere constituit într-un viu îndemn către creatori: compozitori, scriitori și interpreți pentru tălmăcirea figurilor apoteozate de înseși țelurile și năzuințele cucerite, în opere mărețe, «măiestrite», convingătoare, contemporane ca grai, sincere și capabile să transforme sufletele celor care le ascultă.“ (Scînteia, 17 aprilie 1973) PALADE Eugen „În ce mă privește, ca simbol al epocii marilor înfăptuiri
Antologia rușinii dupã Virgil Ierunca by ed.: Nicolae Merișanu, Dan Taloș () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1362_a_2727]
-
-o și ai expus-o în chip unic. E apoi întâia carte care face dreptate gândirismului, proportionându-l în ansamblul celorlalte curente și atitudini. Și e, în forma cea mai strălucită, o pledoarie de mare prestigiu pentru România. Mai mult: o apoteoza a ei (p.341). AL TREILEA muschetar în jurul lui Basil Munteanu este, în ordine alfabetică, Grigore Nandris (1895-1968). Cei patru prieteni de tinerețe s-au dispersat geografic: B.M. la Paris, Băncilă - la Brăila, apoi la București, Ion Chinezu la Târgu-Mureș
Basil Munteanu si corespondentii săi by Ilie Constantin () [Corola-journal/Journalistic/18119_a_19444]
-
o ariditate care usucă emoția vitală. Caracteristica geniului este că se leapădă de unitățile docte ale intelectului (categoriile) și le înlocuiește cu fermenții mistici ai credinței (intuițiile), rezultatul fiind trecerea dincolo de bariera impusă de coaja fenomenelor. Și dacă geniul e apoteoza umană în plan estetic, corespondentul lui în plan moral e sfîntul. Primul are la îndemînă creația și e posedat de exigența frumosului, pe cînd cel de-al doilea are la îndemînă asceza și e preocupat de anularea voinței proprii. Și
Velle non discitur (II) by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/3945_a_5270]
-
-și păstreze vigilența la treapta lucidității raționale, nu mai are înțelegere pentru laturile întunecoase ale talentului. Tot ce e tenebros și irațional îi repugnă, iar talentul cere un teren premorbid și tulbure. Vrem nu vrem, predispozițiile artistice nu-și ating apoteoza decît pe fundalul unei naturi patologice. În sine, ele nu sunt nici morbide și nici indemne, dar fără morbiditețe ele devin sterile. Iar medicul, deprins să restrîngă totul la cauzalități intrinseci, e înclinat să reducă arta scrisului la tehnica lui
Între caduceu și liră by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/7148_a_8473]
-
hidoasă colcăie paralel cu lumea pe care o recunoaștem oficial, o lume violentă, autodistructivă și atât de urâtă! Și, tot paradoxal, măcar că am trecut de vârsta întâia, a doua, ba chiar și de a treia - dar câte vârste există? - nu apoteoza violenței, nu limbajul adesea obscen, și nici scenele dure au fost cele care m-au șocat, ci - pesemne, pentru că nu am înțeles-o - ,soluția". Fie ea și o simplă convenție literară, ideea aneantizării cvasitotale a omenirii devine, brusc, supărător-aluzivă. În
"Fiecare traducere e o provocare" by Denisa Fejes () [Corola-journal/Journalistic/10709_a_12034]
-
la greque, un sos de tomate, cu felii subțiri de morcov și vinete și roșii înăbușite și ceapă: în caucaziană - adjapfandal, în franceză - ratatouille." Putem citi asta în romanul lui Evgheni Evtușenko, Să nu mori înainte de moarte. În final urmează apoteoza pe scena mică a unei recunoașteri inițiatice, locale și sortită misterului și discreției ca și fericirea autentică. Știu că în materie de animație important e să discuți despre, de exemplu, cît de convingător se zbîrlește blana pe șoarece, iar cei
Oameni și șoareci (pentru a nu mai socoti și bucătarul) by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/9238_a_10563]
-
moartea scriitorului. Retras de câteva decenii, el le-a oferit cititorilor șansa unei victorii anticipate. Spre marea să onoare, cititorul a amânat acest ospăț macabru, dându-i astfel scriitorului posibilitatea să-și contemple de la distanță, văzând, dar rămânând nevăzut, propria apoteoza.
Singurătatea Capricornului by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/6542_a_7867]
-
venind pe șosea. De altfel, Gavrilcea se apropia singur de locul întîmplării, interesîndu-se, și fu arestat împreună cu alții, apoi eliberat, în fine rearestat cu puțin înaintea procesului. Gazeta adversă afirma că tot procesul era o comedie, cu intenția de a apoteoza, prin achitare, pe acuzat. Iată și o parte din interogatoriul martorului. Președintele: Ce cuvânt a pronunțat subprefectul când s-a simțit împușcat? Martorul (șovăind): Parcă a zis "canaliile" sau "haimanalele". Președintele: Păi în declarația scrisă ai spus "canalia" - la singular
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
gândac a trebuit să treacă. [ÎNVĂȚĂTURA] Dacă sub scena de scânduri am înțelege scena vieții publice și sub pehlivanul cu nasul lung pe cei ce dau tonul în ea, câte capete de rând n-am fi constatat că au fost apoteozate ca talente mari ori ca oameni de merit, câți pitici n-au fost numiți eroi glorioși, câți oameni în adevăr de merit, la rândul lor, n-au fost trași în noroi! Să nu se admită însă că lumea care aplaudă
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]