177 matches
-
Ion Lupu îți va deschide un univers ficțional, care te va vrăji. Naratorul omniscient, extradiegetic, istorisește în stil sadovenian, despre o lume al cărei mod de viață (cutume, îndeletniciri, mijloace de transport) a apus de mult, dar care fascinează prin atemporalitatea sentimentelor umane zugrăvite. După un incipit ab ovo, naratorul fixează coordonatele spațio-temporale ale diegezei, istorisind că în jurul anului 1661, la Iași, domniile nu durau mult, iar domnitorii erau trecători și schimbați de către boieri după bunul lor plac, din cauză că doreau ranguri
FASCINAŢIA UNUI CRONOTOP MEDIEVAL de ELENA NEGOIȚĂ în ediţia nr. 1666 din 24 iulie 2015 by http://confluente.ro/elena_negoita_1437744875.html [Corola-blog/BlogPost/343418_a_344747]
-
pe care - probabil - l-a considerat potrivit pentru a zugrăvi relațiile interumane din acele vremuri. Ca modalități de expunere, pe lângă dialogul care dinamizează narațiunea, autorul utilizează descrierea. Peisajele Moldovei ilustrate în roman sunt surprinse în toate anotimpurile și încântă prin atemporalitatea unui tărâm al străbunilor, dar și al nostru. În schimb, descrierea meseriilor și a vestimentației personajelor fixează un timp ce se pierde în negura istoriei. Observ că epoca medievală încă fascinează, dovadă stând multele festivaluri medievale de la Sighișoara, Brașov, Sibiu
FASCINAŢIA UNUI CRONOTOP MEDIEVAL de ELENA NEGOIȚĂ în ediţia nr. 1666 din 24 iulie 2015 by http://confluente.ro/elena_negoita_1437744875.html [Corola-blog/BlogPost/343418_a_344747]
-
2011 Toate Articolele Autorului Există în cadrul ființării și al exprimării umane un „loc” de neînlocuit: poezia. Ea are, îndrăznim să spunem, un corespondent în lumea formelor pure. Textele poetice se află cu un picior în istorie și cu celălalt în atemporalitate, așadar ele „participă” la ideea de Poezie. Deschizând o cale de cercetare pentru antropologia literaturii, Nichita Stănescu afirma că poezia este o dimensiune universal umană. Ea se află „înscrisă” în orizontul spiritual al fiecărei persoane, dar în latență. De aceea
MIRACOLUL POEZIEI de ALEXANDRU MĂRCHIDAN în ediţia nr. 160 din 09 iunie 2011 by http://confluente.ro/Miracolul_poeziei.html [Corola-blog/BlogPost/367217_a_368546]
-
Aceste steriotipii vizează și construcția personajelor, care îndeplinesc o serie de roluri specifice basmului: eroul, personajele ajutătoare, antagonistul eroului, fata de împărat (personajul căutat). Întâlnim și o serie de numere și obiecte magice. Coordonatele acțiunii sunt vagi, nedefinite, datorită convenției atemporalității și aspațialității Modalitățile de realizare a oralității stilului sunt: Modalitățile de realizare a umorului sunt: Personajele sunt purtătoare unor valori simbolice corespunzătoare antitezei dintre bine și rău. Specific basmului cult este modul în care se realizează individualizarea personajelor, în primul
Povestea lui Harap-Alb () [Corola-website/Science/316595_a_317924]
-
alte regiuni. Temele povestirilor au devenit parte a folclorului multor țări și exprimă imaginația colectivă a mai multor culturi. Deși multe dintre povestiri îl ilustrează pe Nastratin în satul său natal, ele fac referire la concepte care au o oarecare atemporalitate. Acestea înfățișează un tip de înțelepciune populară viguroasă care triumfă în fața tuturor încercărilor. În zilele de astăzi, poveștile lui Nastratin sunt răspândite în numeroase regiuni și au fost traduse în multe limbi. Unele regiuni și-au dezvoltat independent un personaj
Nastratin Hogea () [Corola-website/Science/313305_a_314634]
-
Când poetul este el însuși, adică în metaforă, se realizează o apartenență intimă, de profunzime la Idee, într-un univers al conștienței și inconștienței. Metafora este de sorginte filozofică. Un tot filozofic și liric, inseparabil, se realizează. O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic.În poezie metafora este o necesitate, dar și semnul conștiinței creatoare. Un ritm
Editura Destine Literare by Al. Florin Țene () [Corola-journal/Journalistic/85_a_471]
-
deplin pe toate meleagurile lumii, de oricine este animat de vibrația Evidenței Absolute”. (Basarab Nicolescu) „De fapt, lumea lui Silviu Oravitzan chiar asta este: un traseu, o deplasare imperceptibilă și continuă de la materie la spirit, de la animația istorică la statica atemporalității. Vehiculul acestui zbor planat prin spațiul nesfârșit al expresiei artistice este tocmai fasciculul de lumină care pornește din spațiul picturii Occidentale, din acela renascentisto - baroc cu precădere, și se prăbușește, mântuit de orice convenție calendaristică, în lumina taborică a Răsăritului
Silviu Oravitzan () [Corola-website/Science/302825_a_304154]
-
fel ca și suruburile, dar pentru exterior preferă penele de lemn. Folosirea lemnului îl pune pe Roman alături de cei mai cunoscuți sculptori români pentru publicul britanic- Brâncuși și prietenul lui Roman, răposatul Paul Neagu . Simplitatea, demnitatea și un sentiment al atemporalității rămân semnele distinctive ale artei sale, asociate cu o conștientizare modernă, armonizată psihologic, a comediei și tragediei condiției umane. John McEWEN Interviuri
Mircea Roman () [Corola-website/Science/316901_a_318230]
-
poezia contemporană într-un impas fals obiectiv, la o degradare a rostirii poetice. Valentin Tașcu-, Patosul interior al elegiei”, revista Tribuna Drept semn al stăpînirii universului său existențial, Emil Dreptate poate duce obiectivarea pînă acolo unde bornele timpului se numesc atemporalitate: Foșnet abia deslușit/ Lumina invadează/ Cer după cer/ Și apune în calendarele pietrelor.(Pe mari coloane), ori veșnicie: E veșnică numai tăcerea... (E veșnică numai tăcerea). Încercat de trecătoare toamne, cu cerul scrutat adînc din ochi fosforescenți, ori mînat de
Emil Dreptate () [Corola-website/Science/316265_a_317594]
-
un roman din 1969 scris de Eugen Barbu. “Segmentul de deschidere a textului definește exact calitatea unui timp istoric a cărui „imprecizie” a putut produce „impresia” basmului, multi cititori ai românului confundînd absența deliberată a unor indici de cronologie cu atemporalitatea povestirii în care fantasticul constituie marca să specifică; lipsa numelui Principelui, ca și aceea a datelor istorice, scoate textul din sfera „românului istoric”, dar, pe de altă parte, prezența unor informații „verificabile” (locuri, case, străzi, palate, modul de a se
Princepele () [Corola-website/Science/322716_a_324045]
-
Totuși, este oarecum exagerat să vorbim în cazul lor - așa cum s-a făcut în ultimul timp - despre un fenomen de „teratologie literară”329. Li se pot reproșa, e adevărat, inofensivele tentative de evazionism în raport cu cultura oficială (atât de des invocata atemporalitate a creației constituie, în acest sens, un exemplu peremptoriu) sau, pe plan estetic, întârzierea procesului de sincronizare cu literaturile din vest, unde perioada de glorie a modernismului apusese deja, dar nu trebuie să uităm totuși faptul că, în contextul respectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mai mici detalii. Bătrânul fotograf al lui Reverte meditează la trecutul său, dar și la tragica natură umană. Pe niște pereți fisurați, Faulques pictează o frescă circulară, încercând să obțină ceea ce clișeele fotografiei nu i-au permis niciodată să obțină: „atemporalitatea haosului“. Calmul aparent al pustniciei sale de pe țărmul Mediteranei este întrerupt de către Ivo Markovic, un croat care a supraviețuit războiului și pe care Faulques l-a fotografiat cu mulți ani în urmă în Bosnia. Fotografia lui Markovic a apărut în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2200_a_3525]
-
la anul Întâi de literatură comparată cu o interpretare - propusă ca subiect de lucru - pe Noaptea de Sânziene. Cineva a susținut o lucrare - bună, de altfel -, apoi toată lumea s-a angrenat În discuții pe marginea romanului, căutând sensuri foarte grave (atemporalitate, mit, rit, fuga de timpul real În spațiul izbăvitor al timpului „sacru”, al originilor, adică tocmai stereotipiile pe care le găsim oriunde În Eliade), până la un moment dat când cineva a spus că toate lucrurile de până acum sunt frumoase
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
sacru”, al originilor, adică tocmai stereotipiile pe care le găsim oriunde În Eliade), până la un moment dat când cineva a spus că toate lucrurile de până acum sunt frumoase, numai că În roman apare istoria peste tot, distruge tot (mitul, atemporalitatea, ritul, voința personajelor de a trăi o viață alternativă) și dacă nu cumva ar fi vorba aici de o altă transcendență, calitativ diferită de mitizare și de atemporalizare. Sugestia a prins, s-a mers apoi În seminar pe această interpretare
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
a considerat În cele din urmă - a fost premeditat „acoperită” de Eliade cu o cupolă mistificatoare, camuflată simbolistic și epic, consecința fiind că dacă vrem să Înțelegem totul așa cum se cuvine, trebuie să inversăm clepsidra, privind nu dinspre timp spre atemporalitate - cum a procedat, de regulă, critica -, ci invers: dinspre mit spre istorie, de la atemporal la temporalitate. Consecința Întregii discuții a tras-o În final una dintre fete, care s-a uitat foarte lung la mine În momentul În care s-
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
momentul În care s-a terminat discuția și a zis: „Păi, suntem foarte decepționați!”. Sugestia era aproape weberiană: le-am distrus magia, le-am „des-vrăjit” iluziile, fiindcă era mult mai frumos dacă discutam despre subiecte „tari”, cum sunt mitul, simbolurile, atemporalitatea, decât să ne cramponăm de un subiect atât de minor, cum este istoria. Nu se poate - spunea ea - ca Eliade, redutabil autor de tomuri sacre, să se gândească la istorie atunci când scrie un roman. E derizoriu... Da, numai că romanul
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
Clasicismul francez a fost un curent care, prin toate mecanismele sale, și-a propus cel mai îndrăzneț scop, dar și cel mai ispititor, desigur, acela de a transcende prin operele sale timpul și spațiul, de a atinge astfel universalitatea și atemporalitatea. Nu gloria trecătoare, de moment, ci gloria eternă clasicii au pus un pariu destul de riscant cu timpul, pe care însă, se pare că l-au câștigat. O atestă valoarea creațiilor, precum și soliditatea principiilor care au generat atât de numeroase reactualizări
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ca etalon pe antici. Cu toate imperfecțiunile lor, teoriile lui Perrault asociate îndrăznelii și dorinței de afirmare, au deschis totuși drumul spre o nouă percepție a actului artistic ce presupunea, printre altele, și integrarea în dimensiunea istorică, contravenind cu principiul atemporalității frumosului ce aparținea lui Boileau și altor clasici. II.3. Fontenelle Bine ancorat în tabăra Modernilor, Bernard le Bovier de Fontenelle publică în 1688 Digresiuni asupra Anticilor și Modernilor, lucrare ce, dincolo de câteva idei pe care le regăsim și la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care sunt principii de factură romantică. În esență, s-a încercat o echilibrare fertilă între ancorarea în acel hic et nunc al realităților istorice presante și aspirația către eternizarea creației prin scoaterea acesteia din datele ei locale și înscrierea în atemporalitate. Pentru a îngroșa liniile acestei explicații, putem sugera că tendințele romantice corespundeau elanurilor politice ce presupuneau definirea ca nație prin trăsături particularizante și prin încadrarea în granițe spațio-temporale precise, în vreme ce tendințele clasice vizau mai mult necesități artistice ale unei literaturi
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
aproape inutil a mai preciza că liniile directoare ale acestui crez artistic reiau semnificația acelui utile dulci horațian. Plasarea sub semnul frumosului, al "ideilor morale și divine" se asociază în concepția de sorginte clasică a poetului cu înscrierea artei în atemporalitate, cu dezmărginirea ei, dată de valoare, după cum sugerează finalul fragmentului citat. Ideile sunt reluate, aproape identic, în formă versificată în Epistolă D.I.V.: "Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos, / Tot ce sufletul înalță și e minții de folos
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
să ne aplecăm în analiză a fost foarte anevoioasă. În studiul introductiv la ediția a V-a a Sociologiei generale, Dumitru Stan aprecia opera lui Petre Andrei dintr-o perspectivă atotcuprinzătoare, justificând astfel valabilitatea scrierilor sale care se află în atemporalitate, fiind la fel de aplicabile astăzi ca și atunci. Cu alte cuvinte, „a elaborat o sociologie generală și, în același timp, a replicat necesității de a aprofunda cognitiv unele aspecte ale funcționării societății, prin elaborarea mai multor sociologii de ramură (este cazul
Inerţie socială în spaţiul românesc. Deschideri pentru o analiză funcţională a comunităţilor / Social inertia in Romania. Contributions for a functional analysis of the communities by Tudor Pitulac () [Corola-publishinghouse/Science/511_a_1258]
-
tip de discurs construit în limitele comprehensibilului (un discurs accesibil, adaptat la rigorile publicistice) și ale evenimențialului (un discurs marcat conjunctural, dependent de un pretext real), elemente care fac posibilă situarea acestui discurs, cu un statut incert de altfel, în atemporalitate. Revenind la textul propus aici spre analiză, Arghezi recurge la asteism 154, ca dublă strategie: principială, pentru că îi permite să rămână în zona etic-urbană a polemicii literare, și estetică, prin dimensiunea ludică a afectării disimulate. Dar vedeți, bătrânețea care vă
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
căruia se rotesc conflictele. Magicianul, vrăjitorul, dar mai ales vrăjitoarea (feminismul în toate ipostazele lui, de la inocență la adânca inițiere, este întotdeauna legat de fascinanta, seducătoarea magie) sunt personaje în decoruri proiectate în viitor și în posibil, ceea ce le asigură atemporalitatea. SCRIERI: 27 poeme, București, 1947; Flăcări între cer și apă, București, 1950; Pânzele vremii, București, 1951; Cormoranul pleacă pe mare, București, 1951; În spatele frontului, București, 1951; Soarele răsare în Deltă, București, 1951; Basme, București, 1953; ed. 5, București, 1979; Nemaipomenita
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286330_a_287659]
-
putea fi identificată atunci când se discută dacă durerea este pur și simplu un rău sau are, dimpotrivă, o semnificație superioară. Și aici Ionescu opune viziunea mundană, temporală, pe care o atribuie gândirii occidentale, celei autentic creștine care este una a atemporalității și eternității. Dacă idealul moral al lui Kant, ca și al stoicilor, este atenuarea și atât cât este cu putință chiar înlăturarea durerii, gânditorul creștin va afirma, dimpotrivă, că durerea ține de condiția omului și că ea va trebui să
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rațiunii, ci "forma comunicării noastre în mișcare spre ținta comuniunii perfecte"51. Evident, Kant n-a ajuns la această taină a spațio-timpului, căci el s-a oprit la fenomen, despărțit ontologic de noumen, regăsibil ca imperativ categoric, care ține de atemporalitate și aspațialitate. Diferența în sânul identicului, în ce privește spațio-timpul, e surprinsă astfel de Părintele Stăniloae: "Depășirea distanței spațiale față de o persoană încă nu înseamnă și depășirea duratei temporale față de ea. Durata temporală e ea însăși o distanță și vrea să producă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]