168 matches
-
din gura care Încerca cu disperare să respire. Apoi Îi dădu drumul brusc. - Arrigo! murmură el. În fond, la asta se și aștepta. Așa trebuia să fie. Potrivit rațiunii, care nu greșește. Cel care Îi bântuie permanent mintea. Arrigo, cu beteșugul său de la picior, semnul pe care i-l lăsase necuratul. Arrigo, „omul neîntreg”. Celălalt păru pe punctul să adauge ceva. Stătea acolo și Își tot masa gâtul, Încercând să-și recapete suflarea. Însă mai apoi se răsuci brusc, plecând În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
rămâneau, în schimb, prin ele însele, neatinse de duhul pierzării, de asemenea legendele locului, mereu întinerite, nemuritoare prin permanenta lor reluare. Se râdea, mai rar, ceva se pierduse, se mai întrebau între ele, așa cum nu se întâmpla altădată, despre unele beteșuguri ale sănătății lor înșelătoare, dar după puțin timp, ca și cum nimic important nu le preocupase până atunci, aceste neplăcute conversații erau date la o parte ca pe niște lucruri nefolositoare, își reluau apoi vorbăria, mereu aceeași, singura ce dădea sens existenței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
teribil de înșelătoare. Există o presă venală și cinică. O presă a urii, hotărâtă să distrugă demnitatea altora. O presă partizană care interpretează faptele cum vrea ea, ignorând sau denaturând restul. Există, însă, și o presă care, în ciuda oricăror mici beteșuguri, caută să-și împlinească misiunea: să îndemne cititorii să participe la aventura umană a timpului în care trăiesc, arătându-le ce este bun și ce este rău, la adăpost de presiunile puterii sau ale momentului [...] Bineînțeles că în profesiunea noastră
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
februarie 1975), dar corpul degradându-se este o obsesie greu de amânat. Constată, în scrisoarea din care tocmai am citat: „Ce mai îmbătrânește omul! Abia datele astea mă readuc la realitate, la evidența execrabilă a vârstei. Apoi vin la rând beteșugurile și umilințele inerente” (515, 6 februarie 1975). În altă scrisoare, din aceeași perioadă, citim: „Este, desigur, o nenorocire să mori tânăr; dar e mult mai rău să îmbătrânești cunoscând decăderea fizică, îngroșând rândurile acestor deșeuri grotești, din care n-a
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran spune că nu mai participă, mulțumindu-se doar să le privească, sunt mai ales acelea ale propriului corp. Nimic pare să nu fie mai important decât propria sănătate și decât, prin revers, sentimentul agoniei. Bătrân „prin vârstă și prin beteșuguri”, precizează într-un loc: „Uneori îmi spun că tot ce am scris, bun sau rău, nu e decât rezultatul unei sănătăți șubrede” (307 Ă 18 aug. 1976). E ca și cum ar spune că opera nu-i mai mult decât consecința unui
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să țin un regim aproape ascetic. Aș putea merge în felul acesta până jos, la degetul cel mic de la picior...” (435 Ă 20 noiembrie 1971). Peste cinci ani, lucrurile nu stau deloc mai bine: „Târăsc după mine o groază de beteșuguri, care uneori se pun de acord, alteori se bat cap în cap. Eu sunt locul de desfășurare pentru conflictele sau alianțele lor... Precizările sunt de prisos: nici un mădular n-a scăpat neatins... Cum să înduri toate astea fără un pic
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sângelui fierbând. Dar febrele sunt tocmai o consecință a faptului că nu poate să scrie. În fine, furios fiind, e obligat să ia calmante: „Nu pot să scriu decât sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera»” (I, 309). Și neputința își asociază sentimentul acut al imposturii Ă impostura proprie și impostura celorlalți. Cioran nu suportă poltroneria și teatrul pe care simte că toți, în
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în muncă, în peisaje, în mersul pe jos; trupul ar trebui epuizat pentru anularea conștiinței acute a propriei prezențe. „Nu cred că am vreun organ normal”, spune Cioran la un moment dat. Altundeva: „Nu sunt decât locul în care diverse beteșuguri luptă între ele pentru supremație” (I, 348). Nu-i vorbă, boala e pentru Cioran prilejul de a se recunoaște și, astfel, de a fi el însuși. Cum să ne explicăm altfel faptul că se apropie de toți cei ce „au
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
zi și noapte. Totul doarme, totul se odihnește, afară de ea” (I, 198). Afecțiunile fizice devin pentru Cioran o veritabilă tortură. Notează spre sfârșitul lunii aprilie, în 1959: „Practic, din ianuarie, sunt bolnav; îmi este imposibil să lucrez; trec de la un beteșug la altul; s-ar zice că fiecare mădular își așteaptă rândul.... Natura face experiențe pe mine; iar eu înghit, incapabil să opun vreo rezistență. Mai am mult până la «buna folosință a bolilor»!” (I, 32). Peste aproape un an, tot pe
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
își așteaptă rândul.... Natura face experiențe pe mine; iar eu înghit, incapabil să opun vreo rezistență. Mai am mult până la «buna folosință a bolilor»!” (I, 32). Peste aproape un an, tot pe timp de iarnă, Cioran notează: „Trec de la un beteșug la altul. Propriul meu trup îmi e torționar. Nu înțeleg cum am putut să adun atâția ani fără să pier sub povara lor” (I, 56). De data asta, e vorba despre „dureri de cap, senzație de idioție, sinuzită, urechi înfundate
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi fost conștient Ă legumele în apă, adică regimul unei supraviețuri ne-eroice. Peste câteva rânduri, pe aceeași pagină, iată: „Trebuie să depășesc criza asta, una dintre cele mai cumplite pe care le-am avut de îndurat în viața mea. Beteșugurile mă asediază și-mi zdruncină curajul. Dacă n-aș fi bolnav, aș birui, sunt sigur. Dar cum să mă lupt cu boala? Ar însemna să declar război materiei. Trupul meu nu-mi aparține, ține de ea, de materie” (idem). Dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât staționară, imobilă. Aerul trebuie să se oprească; altminteri mă ucide” (II, 63). La un moment dat, bolnav de gripă, scuturat de friguri, Cioran își spune: „N-am fost nicicând așa de aproape de a mă sinucide de groaza propriilor mele beteșuguri. De-aș putea sălășlui în alt trup!” (I, 199). Cum să sălășluiască în alt trup din moment ce, cum vom vedea, Cioran e convins că este chiar acest trup și nimic altceva? Oricum, sinuciderea rămâne o soluție tocmai pentru salvarea de beteșuguri
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
beteșuguri. De-aș putea sălășlui în alt trup!” (I, 199). Cum să sălășluiască în alt trup din moment ce, cum vom vedea, Cioran e convins că este chiar acest trup și nimic altceva? Oricum, sinuciderea rămâne o soluție tocmai pentru salvarea de beteșuguri. Că alege legumele în apă e altceva. Își spune: „Dar într-o bună zi mâna mea va fi în stare totuși să se ridice împotriva trupului meu, ca să mă izbăvesc în sfârșit de el” (idem). Se însumează aici stările de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
soi de disperare primordială, argumentele au venit mai târziu, ca să o susțină. Orice nu este mai întâi un nu al sângelui” (I, 74). În fine, privind în urmă ca și cum ar fi altul, Cioran spune: „Sigur, am suferit mult din cauza diferitelor beteșuguri, dar motivul principal al chinurilor mele a ținut de ființă, de ființa în sine, de simplul fapt de a exista, și de aceea pentru mine nu există ușurare” (III, 35). Dar ființa lui Cioran e adesea chiar propriul trup, acest
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
al chinurilor mele a ținut de ființă, de ființa în sine, de simplul fapt de a exista, și de aceea pentru mine nu există ușurare” (III, 35). Dar ființa lui Cioran e adesea chiar propriul trup, acest trup măcinat de beteșuguri. Este motivul pentru care se disprețuiește. Nu întâmplător, transcrie din Evanghelia după Toma cuvintele lui Iisus, care spusese: „Vai de carnea aceasta ce depinde de suflet și vai de acest suflet ce depinde de carne!” (I, 163). Sufletul care depinde
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Vreau să spun că întotdeauna mă doare ceva, că am conștiința dureroasă a neputinței mele de a fi sănătos. Nu atât trupul, cât ființa mă doare” (II, 40). Să nu uităm că, uneori, ființă înseamnă pentru Cioran Dumnezeu. Or, boala, beteșugurile, ființa aceasta care doare, toate, dincolo de neputința pe care o relevă, constituie până la urmă o șansă: „Trebuie spus lucrurilor pe nume: toate gândurile mele depind de neajunsurile mele. Dacă am înțeles câte ceva, meritul revine exclusiv carențelor sănătății mele”. Travestirea aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
gândirea cioraniană. În fine, să ne amintim mirarea lui Cioran: „Cu starea mea de sănătate, e de necrezut că am dus-o atâta” (II, 126). Or, surprinzător, poate că tocmai boala l-a salvat pe Cioran: neputând să scape de beteșuguri, el le investește cu sens. Notează la un moment dat: „A doua gripă în trei luni! Vlăguire totală, sufocare, neputință cvasitotală de a respira. Am trecut deja de cealaltă parte? De ani de zile trupul mi-e povară! Dacă am
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
s-ar fi sinucis. Or, bolile îl salvează în măsura în care înseamnă supraviețuire prin retragerea din fața vieții. Nu întâmplător vorbește despre „extazul neputinței” (II, 292). Când împlinește cincizeci de ani, notează: „Toată viața am fost bolnăvicios. Atenția pe care-am consacrat-o beteșugurilor mele mi-a îngăduit să exorcizez demonul plictiselii. Am fost, orice s-ar spune, un om ocupat” (I, 73). Nu-i vorbă, și-a secătuit așa rezervele de milă („căci mi-am secătuit rezervele de milă cu mine însumi, îngrijindu
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
bolnav? „Dacă izvoarele violenței și tristeții ar seca în mine, aș renunța la scris pentru vecie” (I, 91), spune într-un loc. Altundeva, mărturisește: „Nu pot să scriu decât sub imperiul febrei, al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera». Ă Fără înfrigurare, nu valorez nimic ș...ț” (I, 309). În fine, în alternanță cu izbăvirea, avantajele durerii. Iată: „Dacă durerea este esența existenței, cum să explici că
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran o folosește cu insistență. „Doar bolile ne dau oarece «profunzime». Un ins sănătos, geniu să aibă și tot e, fatalmente, superficial” (I, 142), spune Cioran într-un loc. Altundeva: „Tot ce ne stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Sau: „Beteșugurile îmi aduc mereu aminte de mine însumi. Grație lor, mă regăsesc în orice clipă Ă spre a mă detesta, spre a-mi întoarce furiile împotrivă, împotriva acestui eu de care încerc
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
oarece «profunzime». Un ins sănătos, geniu să aibă și tot e, fatalmente, superficial” (I, 142), spune Cioran într-un loc. Altundeva: „Tot ce ne stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Sau: „Beteșugurile îmi aduc mereu aminte de mine însumi. Grație lor, mă regăsesc în orice clipă Ă spre a mă detesta, spre a-mi întoarce furiile împotrivă, împotriva acestui eu de care încerc zadarnic să mă disociez” (I, 201). De altfel, se
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vorbele despre valoarea morală a suferinței sunt simple baliverne” (idem). La drept vorbind, lui Cioran i-a hrănit mai degrabă delirurile și revanșele. I-a hrănit cunoașterea de sine. Iată: „Tot ce ne stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Oricum, mirării că a reușit să supraviețuiască atâtor beteșuguri, Cioran îi găsește o explicație. Iată: „Dacă am reușit s-o duc până acum, e fiindcă beteșugurile mele, atât de numeroase și de contradictorii
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a hrănit mai degrabă delirurile și revanșele. I-a hrănit cunoașterea de sine. Iată: „Tot ce ne stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Oricum, mirării că a reușit să supraviețuiască atâtor beteșuguri, Cioran îi găsește o explicație. Iată: „Dacă am reușit s-o duc până acum, e fiindcă beteșugurile mele, atât de numeroase și de contradictorii, s-au neutralizat reciproc” (III, 378). De aceea, aproape persiflant-ironic, spune: „N-am fost niciodată «sănătos
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
stânjenește ne îngăduie să ne definim. Fără beteșuguri, nu există conștiință de sine” (I, 145). Oricum, mirării că a reușit să supraviețuiască atâtor beteșuguri, Cioran îi găsește o explicație. Iată: „Dacă am reușit s-o duc până acum, e fiindcă beteșugurile mele, atât de numeroase și de contradictorii, s-au neutralizat reciproc” (III, 378). De aceea, aproape persiflant-ironic, spune: „N-am fost niciodată «sănătos», dar am reușit, ca bolnav, să fac o figură destul de onorabilă” (II, 360). Prin urmare, deși crizele
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
așa nu se găseau prea mulți. Dar peste toate nenorocirile, aceasta era cea mai rea: creșteau gingiile la unii deasupra dinților atât jos cât și sus, încât în nici un chip nu mai puteau mânca. Și astfel se prăpădeau de acest beteșug. Când flota a ajuns în insula numită Massona, sclavul lui Magellan, Henrique, originar din Sumatra, a putut să se înțeleagă cu băștinașii, ceea ce însemna că au ajuns în acea parte a lumii vechi unde se vorbea malaeza. În insulele din
ÎNTRE LEGENDĂ ȘI ADEVĂR - auxiliar pentru istorie by ILONA ȘELARU, LILIANA – DANA TOLONTAN () [Corola-publishinghouse/Science/1150_a_1891]