322 matches
-
al dramatismului pe care peisajul îl conferă oricărei prezențe. Rodi Cotenescu a primit unul dintre premiile speciale pentru filmul de ficțiune, Grand Hotel Italia, care prin titlul nu tocmai întâmplător sugerează momentul lui I.L. Caragiale, Grand Hôtel „Victoria Română”. Umorul caragialesc străbate și filmul lui Rodi Cotenescu. Într-o cameră de hotel din Padova, hotel ținut de un român, se adăpostesc rând pe rând un aspirant la o bursă academică, un bătrân în drum spre familia sa, un țigan cu piranda
„Filmul de Piatra“, ediția 3.0 by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4990_a_6315]
-
necesitatea reeducării intelectualului de către clasa aflată la putere: "Muncitorul manual să ia sub ocrotirea sa pe cel intelectual și să-i suplinească infirmitățile structurale". Loial ideii de monarhie constituțională, cînd regele va fi obligat să abdice, ca un veritabil personaj caragialesc, nu șovăie să scandeze noul nume al țării, nu fără o argumentație prealabilă: "...noi am fost sinceri și nu am înșelat pe nimeni, sperînd că instituția monarhică se va acorda cu interesele poporului român. Cînd însă factorul constituțional însuși abdică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
cu precădere literar, însă în respectabilă parte și eroticesc, al Memoriilor de care ne ocupăm îl alcătuiește tabloul Bucureștilor de altădată. E un București la sfîrșit și la început de secol, în galopantă evoluție. Prima sa fază e una "patriarhală", caragialescă am spune, ghidîndu-ne după doza de umor ce intră în descrierea sa, apreciat, în pofida distincției între mahala și "centru" (distincție atît de relativă în lumea Miticilor omniprezenți!), pentru "dulceața vieții" și "pitorescul promiscuităților": "Viața în Bucureștiul de atunci era patriarhală
Memoriile unui hedonist by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16697_a_18022]
-
pragmatică la care recurge autorul, de data aceasta ea nu mai este una auxiliară, subordonată operei literare, ci se transformă într-o tehnică hermeneutică generalizată și sufocantă până la urmă. Neajunsul unei astfel de abordări discursive apare de la bun început: textul caragialesc devine un simplu pretext pentru etalarea unui sistem teoretic. Instrumentele critice menționate în titlu sunt definite atât în cuvântul introductiv cât și pe parcursul lucrării. Din păcate, aceste precizări teoretice nu au darul de a stârni curiozitatea intelectuală a cititorului, dimpotrivă
Pragmatică în loc de analiză by Irina Marin () [Corola-journal/Journalistic/14132_a_15457]
-
frecventat în proza noastră actuală: proza fantastică (cu accente fantasy în Întâmplări la marginea lumii), pe filieră rusească (Mihail Bulgakov). Vizita adună între copertele sale mai multe texte - de la povestiri la schițe de două pagini și chiar simple notații („momente” caragialești) - subsumate, toate, acestei categorii a fantasticului evocate mai sus. Cu deosebirea că textele din volumul de față aduc și o pronunțată latură autoficțională, afirmată însă cu o bună doză de umor și autoironie. Mai toate povestirile și schițele - la drept
Vizite cu incidente by Adina Dinițoiu () [Corola-journal/Journalistic/2537_a_3862]
-
aventuri stranii. Nu mai pun la socoteală Vizita 3, în care e vizitat de însuși... Mircea Horia Simionescu, care, cu pipa lui inconfundabilă în colțul gurii, îi cere să-i reediteze o carte - Banchetul... Cauciucuri de vară e o schiță caragialescă, pur comică. Tocăniță e, în schimb, de un umor negru (soția, care-l bănuiește pe soț că flirtează cu studenta în gazdă, îl roagă să se „ocupe” de un cadavru, din care vrea să facă o tocăniță de dus în
Vizite cu incidente by Adina Dinițoiu () [Corola-journal/Journalistic/2537_a_3862]
-
Paul, care-l corectează precum un factor aparent neutru. Independent de cel ce visează, visul e o speță de poezie obiectivă. Prin mijlocirea sa, subiectivitatea pătrunde cu sfială, aparent fără a atenta la crusta realului de la suveranitatea căruia, în tradiție caragialescă, producția în chestiune se revendică mereu. E o subiectivitate care nu se mărturisește, ci fantazează. Adică am putea spune că se mărturisește indirect. În centrul poemelor lui T. O. Bobe se află un personaj pitoresc, "nea Gică, frizeru'". Pe de
Vis și delicatese by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16907_a_18232]
-
se întrevede un accent grav, general-omenesc? Firește, nea Gică dorește a-și depăși condiția. Altfel spus, se visează pe sine. E sentimental și i-ar plăcea să scrie versuri. Precum la Minulescu și Topîrceanu (ambii valahi, deci produse ale mediului caragialesc), superficialitatea afișată, redundantă, nu e străină de emoție, sub masca grotescă lunecă lacrimi. Comportarea arlechinului nu exclude misterele sufletești. Erosul dezlănțuie elanuri și stimulează inventivități în contrastanta materie ingrată a prozei părelnic iremediabile: Cînd eram tînăr, voiam să scriu pentru
Vis și delicatese by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16907_a_18232]
-
perfect adevărat. Caragiale nici că se putea altfel cultivă o poetică a obiectivității: " Am observat deja că poetica obiectivității s-a născut pe una din laturile esențiale ale spiritualității românești înclinația spre sinteză și pluralism. Vom vedea că spațiul ontic caragialesc stă sub semnul ondulațiunii, dorul mioritic fiind de esență muzicală. Unda este "muzica" prin excelență, plânsul neauzit al lui Demiurgos. Ea străbate până la consonantismul lui Odobleja și ontologia "muzicală" a lui Alexandru Bogza. Să nu uităm că Orfeu era trac
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Leonida, Cațavencu nu fac altceva decât un act mimetic de o savuroasă esență comică "tributară unor modele" (p. 125). Un rol important în existența eroilor lui Caragiale îl joacă presa, ba chiar trăiesc conform presei. Revoluția din 1989 are ceva caragialesc în ea, afirmă autorul eseului, și are dreptate. Lectura presei are "tâlcul transcendenței deviate". Leonida, Nae Ipingescu, Jupân Dumitrache citesc "Răcnetul Carpaților" sau "Vocea patriotului naționale" reprezentând punctele de reper, mediatorul între individ și Centru. Metafora întărește caracterul de mediator
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
e una din coordonate. Revoluția lui Caragiale e o caricatură, așa cum au fost, din păcate, la noi, un moft, rezultatul "moftologiei" "păturii superpuse". Din acest punct de vedere, Dandanache e "chintesența asimilării dintre revoluție și scrisoare, arhetipul-tip al operei caragialești". Lumea aceasta "pierde șansa tămăduirii" (p. 153). "Păreri tutovene" (Bârlad): (I-VII), nr. 762769, 2004 DUMINICA MARE A LUI GRIGORE VIERU, CHIȘINĂU-BUCUREȘTI, EDITURA LITERA INTERNAȚIONAL, 2004, COLECȚIA "BIBLIOTECA ȘCOLARULUI"; EDIȚIA A II-A, IAȘI, PRINCEPS EDIT, 2010 [ADĂUGITĂ] Mihai CIMPOI
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
adoptarea unor atitudini de o superioritate ce frizează (involuntar, bineînțeles) moftul: "Nu scrie rău Alexei Tolstoi. Stă prin preajma lui Lev"; ""Cronica" ieșeană publică nuvela "Un om mare" (de Mircea Eliade). Nuvela nu-i proastă"; "Lui Galaction îi lipsește economia stilului caragialesc" etc. Cu astfel de cugetări, care, precum ultima, denotă abateri de la logică, tânărul Codreanu își încalcă propria regulă, aceea că "să nu scrii decât atunci când nu mai poți să nu scrii". Opțiunea pentru La Rochefocauld, adică pentru aforism, interzice scrisul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
el este vorba - descrie În romanul său „cu Îngeri și moldoveni“, Simion liftnicul, viața cotidiană modestă și bîntuită de „tranziție“ dintr-un bloc la Bacău. Dacă exclud pasajele fantastico metafizice din ascensor (m-au convins mai puțin), dau peste personaje caragialești tratate cu umor, firește, dar, În același timp, transfigurate de Îngăduitoarea afecțiune a autorului. O duioșie ironică dînd parcă dreptate lui Steinhardt, care propunea sub pseudonim, Într-o revistă de exil, o interpretare anticonformistă, paradoxală, greu acceptabilă, scăldată În bunătate
Christina Domestica şi vînătorii de suflete by Petre Cimpoieşu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1372_a_2701]
-
intelectualii „cu probleme”, își urau: „Să fii iubit de clasa muncitoare!”. Dar nimeni nu iubește dacă nu se știe iubit. Cunoșteau această „lege psihologică” și cei care își făceau A.d.p. ca o spovedanie. Într-una dintre autobiografii, I.C. declară caragialesc: „Sunt partizanul progresului, indiferent de atmosfera timpului”, aducând ca argument faptul că în 1936 a scris într-o revistă (Curentul) despre eforturile depuse în Rusia sovietică pentru cunoașterea etnografică și că a retipărit articolul respectiv în 1940. Dacă ne oprim
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
Costin. ,,Morga” psalmistului rămâne exterioară, convențională, vibrația personală este mai aproape de Ion Minulescu și de seninătatea „veselului Alecsandri”. Prozele scurte, inspirate din existența celor umili, respiră compasiune, un protest implicit față de strâmba orânduială a lumii, dar și ironie detașată, aproape caragialescă. Un comentator contemporan identifica apartenența lui R. la direcția nouă, a prozei de călătorie „obiective”, în care experiența peregrinărilor nu este deloc „filtrată” de subiectivitatea autorului, vădit sedus de această lipsă de „poetizare”, în sens romantic, a spațiilor și climatelor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289378_a_290707]
-
o aduce în discuție și Nicolae Manolescu 6. Punând pe seama filiației din Caragiale și Eminescu, vorbește de nume cu "rezonanță frapant eminesciană": Ieronim, Dominic, Lixandru, Nicodim, Calomfir ( în Istoria critică amintește și de "numele eminescian de Cesare"7) și nume "caragialești": Iancu Gore, Manolache, Hrisanti, Agripina, Dragomir. Cea de a doua problemă relevată de G. Călinescu privește interpretarea unor nume din perspectivă ezoterică: "Economia fantastică a nuvelei (este vorba de narațiunea Șarpele - n.m.) se întemeiază pe imaginea șarpelui, simbol capital în
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
la unison ridicarea artistului dintr-o perspectivă mercantilă, dorind să obțină, pentru localitatea în care trăiesc sau pentru ei personal, toate avantajele posibile. E un bun prilej pentru autor de a prezenta fațetele târgului de provincie, cu nuanțe mai mult caragialești decât sadoveniene. Admirabil e surprinsă psihologia creșterii și descreșterii interesului public față de Angelica Manolache, mama violonistului, în funcție de știrile care vin din străinătate. Atâta timp cât presa franceză anunță succesele artistului, toți îl consideră un simbol al orașului, iar mamei i se acordă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290605_a_291934]
-
și nevasta fuge cu o boaită de călugăr, e persecutat de socru, e dat afară din rândul clericilor, apoi din școală, se luptă cu boala și este răpus în cele din urmă de ea). Iese la iveală, acum, și fațeta caragialescă a lui Creangă (autorul zice „avânt cațavencian”), manifestată prin inițiativele negustorești ale fiului lui Ștefan a Petrei și uneori prin perorațiile lui pe teme civice. Întrebarea este dacă diaconul le făcea serios sau în stilul acela prefăcut, umoristic care îl
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286504_a_287833]
-
exil, de Vintilă Horia. În anii ’60 creează Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, pe care îl găzduiește în locuința sa de la Paris. Primele povestiri, datând din 1949, sunt însăilări satirice, plecând de la realitățile dramatice ale exilului parizian anticomunist românesc, tratate în tonalitățile caragialești deja manifeste în presa de coloratură național-țărănistă, susținută de Constantin Vișoianu („Moftul român” ș.a.). În cenaclul său, A. citește, capitol după capitol, prima lui carte, Poveste cu țigani, publicată în 1965 în seria editorială inițiată sub titlul „Caietele Inorogului”, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285420_a_286749]
-
constituirii acestui for a fost, probabil, în primul rând, răspunsul la presiunile politice ale unor grupuri politice care reclamau puterea, acuzând guvernarea provizorie de lipsă de democrație. Preluarea autorității de luare a deciziilor fundamentale de către CPUN, o instituție de tip caragialesc, rezultat nu al vreunei reprezentări, ci al compromisului dintre grupuri politice în lupta lor pentru putere, a fost o sursă puternică de alienare. În fapt, CPUN a reprezentat mai degrabă o negociere a tehnocrației cu grupurile politice anticomuniste radicale provenite
[Corola-publishinghouse/Science/2092_a_3417]
-
ale epocii, năravuri și patimi. Șarja nu este foarte intensă, dar incisivă și cu pregnanță. O siluetă grotescă, aceea a cămătarului evreu, e conturată cu oarecare finețe. Un „filosof”, aspirant la deputăție, ține un logos incoerent, inept, nu departe de caragialescul Marius Chicoș Rostogan. Maniera nu este analitică, ci mai mult pitorească și spectaculară. Schița Bucureștenii la masă ar fi un soi de cronică satirică, vădind un bun spirit de observație, dar umor mai puțin. Asemenea tipuri și schițe, croite într-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290484_a_291813]
-
de vedere tipologic, opera cu care Slavici debutează e greu de încadrat astăzi. Schimbarea e una de perspectivă: de la tragicomedie, la farsă tragică. Romanul prezintă un antierou cu liniile caricaturale ale portretului său adeseori îngroșate ca în scena de tip caragialesc a serenadei și a declarației de amor, atingând grotescul de-a lungul peripețiilor sale donquijotești. De ce a ales Slavici un astfel de început? Credem că textul e răspunsul sintetic la multiplele presiuni exercitate asupra lui de noua sa viață după
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
ciudată a unei lumi degradate care nu mai înspăimântă, ci produce mirare, dezgust și chiar o acceptare a unei astfel de existențe ca pe o fatalitate. Dramă în parc (Geo Dumitrescu) este un poem al cărui titlu are oareșice rezonanțe caragialești. La fel ca la Caragiale și la fel ca la autorii contemporani ironia ascunde un univers tragic, dincolo de parodia textelor fals dramatizante se întrevede lumea contemporană rece, corozivă, terifiantă prin condamnarea la singurătate. La Geo Dumitrescu, incipitul este cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
Ț. nu evita umorul popular, iar câteodată nuanță umorului sau amintește de Costache Negruzzi. Sarcasmul și frază caustica țintesc în puternicii zilei, aluzia la realitățile politice e transparență. Moartea lui Dule (reprodusa și în „Convorbiri literare”, 1898) imaginează o situatie caragialescă: reluarea, în toate gazetele, a unei informații neverificate și consecințele absurde ale faptului. Este reușită parodierea tonului bombastic și oportunist, caracteristic publicațiilor politice. Șanse mai mari ar fi avut Ț. în parodie, însă el rămâne prea adesea la anecdota. Scrierile
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290128_a_291457]
-
subiectului textemului cu subiectul coreferentul. Un exemplu concludent în această privință îl constituie modulațiile afirmației lui Cațavencu potrivit căreia industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. În discursul public actual, maniera prin care onerosul personaj caragialesc descrie acest sector economic e folosită adesea pentru a reliefa alte carențe politice, culturale și administrative ale societății românești. Câteva exemple în acest sens: "În Oradea, dezvoltarea este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire" (userul "cetatean 01", 07.04.2008, http
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]