201 matches
-
de viață, Steliana Brădescu Teme și motive de poetică, Magda Jeanrenaud Teoria narațiunii, Franz K. Stanzel Termenii-cheie ai analizei teatrului, Anne Ubersfeld Topological Adaptations: From Text to Film / From Film to Text. A Theoretical Approach, Ileana Chiru-Jitaru Un veac de caragialism, Loredana Ilie Universul lui Edgar Allan Poe, Mihai Stroe 1 Richard, Jean-Pierre, Poezie și profunzime, Editura Univers, București, 1974. 2 Albert Thibaudet, Fiziologia criticii. Pagini de critică și istorie literară, studiu introductiv, selecție, traducere și note de Savin Bratu, Editura
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
în ea" (userul "Bibicu, nene Iancule", http://www.capital.ro/articol/printul-charles-transilvania-este-o-comoara-din-punct-de-vedere-agricol-119835.html). 2.2.4.1. Dacă a traduce, bibic și rezon sunt niște lexeme recunoscute și înregistrate ca atare în dicționarele limbii române, renumerație e, în schimb, un "caragialism" pur. De fapt, renumerație (pe care Pristanda îl folosește, în O scrisoare pierdută, în contexte precum "famelie mare, renumerație mică, după buget"...) constituie un exemplu tipic de "etimologie populară", rezultată din contaminarea expresiei substantivului remunerație cu semnificatul - și, prin acesta
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
bazată pe [Nonsens]). Chiar dacă autorii fragmentelor citate nu au intenționat să le confere un statut comic, presiunea pe care textemele lui I.L. Caragiale o exercită în momentul de față asupra "normei" lingvistice românești tinde să le confere acestora valoarea unor "caragialisme". 3.4.4. Pe de altă parte, există și situații în care gradul de "adecvare" (în sens coșerian) a unui textem într-un anumit discurs e greu de stabilit, întrucât intenția vorbitorului rămâne opacă. Așa se întâmplă cu un "citat
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
Scriitorul și umbra sa (vol. I și II), Antonio Patraș Slavici sau Iubirea ca mod de viață, Steliana Brădescu Teme și motive de poetică, Magda Jeanrenaud Teoria narațiunii, Franz K. Stanzel Termenii-cheie ai analizei teatrului, Anne Ubersfeld Un veac de caragialism, Loredana Ilie Universul lui Edgar Allan Poe, Mihai Stroe 1 Înainte de 1989 a apărut, la noi, povestirea O întâmplare în gara Kocetovka, tradusă de Igor Block în 1966, cu titlul Într-o gară. Nuvela O zi din viața lui Ivan
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
se înscriu în această tipologie au fost în mare parte uitate, iar altele devine jenant să fie reamintite. Dintr-un al treilea tip de utilizatori fac parte cei care încearcă să-l vindece pe Caragiale de el însuși, adică de caragialism înțeles ca minorat deopotrivă ontologic și estetic sub specia provincia- lismului, al bufoneriei și al farsei ca genuri minore ale comicului, al superficialității și zeflemelei, al relelor moravuri și deprinderi. În sensul cel mai nobil, Radu Stanca și Ion Negoițescu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Negoițescu încearcă reabilitarea dramaturgului căutând în substanța comicului din piesele sale măreția tragicului, dar și categoriile universale care să-l transforme într-un Molière românesc. Indicele de deformare e și aici prezent în sensul epurării operei de reziduurile sale de caragialism, de neaoșism. În aceeași categorie se află cei care rea- lizează o îmblânzire a caragialismului, precum Nicolae Steinhardt, care-l îmbracă în haine creștin-ortodoxe, descoperind smerenia, iubirea aproapelui ca fruct al dialogului și reconcilierii și mode- rația ca rezultată în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
categoriile universale care să-l transforme într-un Molière românesc. Indicele de deformare e și aici prezent în sensul epurării operei de reziduurile sale de caragialism, de neaoșism. În aceeași categorie se află cei care rea- lizează o îmblânzire a caragialismului, precum Nicolae Steinhardt, care-l îmbracă în haine creștin-ortodoxe, descoperind smerenia, iubirea aproapelui ca fruct al dialogului și reconcilierii și mode- rația ca rezultată în compromisul salvator. Al patrulea tip de utilizator este dat de cei care doresc să ne
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
haine creștin-ortodoxe, descoperind smerenia, iubirea aproapelui ca fruct al dialogului și reconcilierii și mode- rația ca rezultată în compromisul salvator. Al patrulea tip de utilizator este dat de cei care doresc să ne vindece de Caragiale, sau mai precis, de caragialism ca exces, de interpretare și nu numai, prefigurând „despărțirea de Caragiale” prin a-l reda literaturii, dimensiunii exclusiv estetice, dar și culturii din care provine. În acest sens, avem un minunat eseu al Monicăi Lovinescu care vizează reîntoarcerea la Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
identitare ce trebuie asumate creator, fertil. În rezonanță cu abordarea operei de către Nicolae Manolescu, făcând abstracție de teribilismul exagerărilor, Gelu Negrea încearcă recuperarea originalului, adu- cerea lui Caragiale în matca operei și a timpului său prin edifi- carea unui anti‑caragialism. Dan C. Mihăilescu realizează aceeași punere în acord al operei cu timpul său, dar și al nostru, evidențiind normalitatea și nu excepționalismul, evitând excesele interpretării pentru a desco- peri un Caragiale om al cetății și un Cargiale om al intimității
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
formă gravă de maladie identitară, expresie a „părții blestemate” a identității naționale, parte a alterității fanariote, în orice caz alogene sau o expresie a minoratului propriu cul- turilor mici și civilizațiilor neașezate. Adeseori, cei care îl resping pe Caragiale și caragialismul în acest fel își iau, ca alibi etic și substanță de contrast, pe Eminescu și eminescianismul. Emil Cioran și mai ales, Constantin Noica constituie exemple semnifi- cative pentru o astfel de înaltă disociere sanitară, iar această perspectivă implică iar un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
exemple semnifi- cative pentru o astfel de înaltă disociere sanitară, iar această perspectivă implică iar un indice de deformare la lectură. Nuanțat, profund, cu o maximă acribie și în orice caz moderat, Horia- Roman Patapievici izolează și analizează savant „virusul” caragialismului ca expresie a unei identități „slabe”, fabricând și antidotul fără să-și facă iluzii că acesta ar putea eradica maladia. Cum foarte bine putem observa, Caragiale și caragialismul au intrat în metabolismul culturii și civilizației românești, iar felul în care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în orice caz moderat, Horia- Roman Patapievici izolează și analizează savant „virusul” caragialismului ca expresie a unei identități „slabe”, fabricând și antidotul fără să-și facă iluzii că acesta ar putea eradica maladia. Cum foarte bine putem observa, Caragiale și caragialismul au intrat în metabolismul culturii și civilizației românești, iar felul în care reacționăm la cele două instanțe, autorul și opera, constituie în sine un test estetic, etic și, nu în cele din urmă, noetic. Confruntarea cu Caragiale și caragialismul nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și caragialismul au intrat în metabolismul culturii și civilizației românești, iar felul în care reacționăm la cele două instanțe, autorul și opera, constituie în sine un test estetic, etic și, nu în cele din urmă, noetic. Confruntarea cu Caragiale și caragialismul nu poate fi evitată, nici chiar de cei care nu-i citesc opera, pentru că Lumea lui Caragiale a devenit parte din lumea în care trăim, s-a mulat pe reflexele noastre mentalitare, ne-a modelat gesticulația coti- diană, atât în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
românească pornind de la opul acestuia, Schimbarea la față a României, un adevărat manual al identității românești. Aceaste preocupări cu privire la configurarea unui complex identitar românesc suportă sis- tematic testul Caragiale. În eseul său, De ce este România altfel ?, Lucian Boia identifică în caragialism elementul care tulbură, alterează și trădează în cele din urmă con- strucția unei dezirabile identități europene, acel „altfel” care determină inevitabila interogație, „Cum poate fi cineva persan ?” : „Ca și în teatrul și schițele lui Caragiale a căror actualitate e frapantă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
românității”, întrebare ce „n-a chestionat niciodată o iden- titate mai șubredă, mai dezorientată, mai plină de neliniști”. Ceea ce devine extrem de important ține de caracterul profund peiorativ al acestei identificări și de contrastul pe care Identitatea românească sau mai precis „caragialismul identității românești” îl face cu Identitatea occidentală „standard” . Prin urmare, cum vor conveni și alți filozofi, identitatea românească de tip Caragiale este o identitate rea, care ne plasează al periferie, în afara spațiului occi- dental și a virtuților pe care le
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
încercăm să privim pornind de la această concluzie întregul proces de integrare europeană care a debutat cu revoluția din Decembrie 1989. Într-un minunat eseu, „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” asupra căruia vom reveni, filozoful Alexandru Dragomir va relega caragialismul de identitatea românească din perspectiva consubstanțialității acestuia cu Periferia în relația sa emblematică cu Centrul, găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești”. În reproiec- tarea contemporaneității prin
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
d’ombre chiar și în câteva dintre cele mai „comice” momente, există forme de comic abisal. Însă tragicul este o proiecție în afara ope- rei și în afara epocii din care se extrage abil contemporanul. Tragicul, atât cât există, ține de destinul „caragialismului identității românești”, un tragic deformat în farsă, o „tra- gedie diminutivă” cum o numește Ioana Pârvulescu. Însă ceea ce oferă esențial opera lui Caragiale ține de ilustrarea a ceea ce Agamben numea obscuritatea unui secol, ceea ce-l face pe scriitor contemporan cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Lovinescu, asupra revenirii operei lui Caragiale în matca literaturii după o îndelungă întrebuințare a ei în sens ideologic sau contra-ideologic cu toate deformările la care aceste întrebuințări au silit opera. „Totuși, cred că a devenit necesar să ne «despărțim de caragialism», chiar și atunci când realitatea ne împinge din nou spre el. Să-l redăm, cu alte cuvinte, pe Caragiale literaturii, și să renun țăm a-l găsi acolo de unde ne face, e drept, semne stărui toare că se află încă, adică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lui Caragiale, la orice nivel, o ilustrează din plin. În plus, absența pedepsei, indiferentismul justițiar al lui Caragiale exclude personajele sale de la realizarea unei dimensiuni tragice și le condamnă să rămână în „estetic indiferent”. Criticul sugerează și o respingere a caragialismului în cultura germană datorită cheii minore, estetic-localiste în paralel cu respingerea estetismului prin excelență amora- list al lui Wilde. „Cred că germanilor le era antipatică seria eroilor caragialești, la fel cum le e în general antipatică occidentalilor arta estetică a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Caragiale fără a fi câtuși de puțin vorbitor de limbă germană, Londra, Roma etc. Un fapt extrem de important, acest provincialism al culturii și civilizației nu face obiectul unei alegeri, ci reprezintă un dat istoric în contextul secolului al XIX-lea. Caragialismul devine astfel o expresie particulară și autoreferențială a unui complex destinal, acela de a fi provincial : „(...) atâta vreme cât cultura noastră este una suprapusă („aplicată”), noi trăim în lumea lui Caragiale, chit că vrem sau nu” . Cu alte cuvinte, condiția umană a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sau chiar premisele unei uri de sine românești, relevabile, spre exemplu, la un Emil Cioran. Însă lucrul cel mai important, Alexandru Dragomir nu se mai interesează de „actualitatea lui Caragiale”, ci întoarce problema analizând coordonatele unei potențiale identificări structurale cu caragialismul a fiecăruia dintre noi. „Există aproape un refuz freudian de a-l vedea pe Caragiale în noi și pesemne că în orice român de la oraș există un erou caragialesc refulat.” Și în acest caz, filozoful evită o generalizare care decurge
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
el, o formă de dependență care implică și o condiție subalternă, dar și o deformare pe care o aduce indicele de refracție, o „aproximare”. În cele din urmă tocmai acest indice de refracție este cel care configurează particularismul atât al caragialismului, cât și al identității căreia el îi devine expresie. Iar Alexandru Dragomir consi- deră că expresia acestei deformări o dă comicul și caricatura. „Această lume a perturbației, a amestecului și a deformării ia la Caragiale forma caricaturii și a comicului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
îndrepte. Iar dacă ar fi, ei s-ar lăsa pesemne educați cu bonomie.” Deformarea, conchide Alexandru Dragomir, este una ontologică, ea nu presupune încălcarea unor comanda- mente morale sau norme intelectuale, ci instalarea mai mult sau mai puțin lucidă în caragialism. De fapt, defor- marea constituie însăși condiția de existență subalternă a acestei lumi față de un centru ordonator definit global drept Occidentul sau ceva mai restrâns, Europa. În cele din urmă, este vorba de un tropism cultural. Deformarea intră în sfera
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
prețios și artificial, de un estetism foarte viu, reconfortant, un dandy care seducea continuu, împrăștiind, în toate direcțiile și în toate împrejurările, replici scînteietoare, Ťepigramaticeť, pentru ca, la maturitate, să se reveleze, prin Ťteatralitatea lui spontanăť, Ťmiezul caragialian al ființei saleť. Caragialismul ar fi expresia sensibilității artistice care s-ar datora ascendenței sud-dunărene a lui Marian. Dar locvacitatea și jovialitatea temperamentului sudic sînt dublate de substanța ardelenească dobîndită și constînd în construcție, rigoare, datorie și muncă". într-o decupare încă mai pitorească
Un "cronicar" al Echinoxului (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12373_a_13698]
-
scriitorului, dl Vartic trece ușor peste ceea ce a provocat exasperarea lui Noica față de ,zeflemeaua" permanentă a lui Caragiale ("când m-am aplecat asupra românescului am făcut-o, cred, exasperat de zeflemeau lui Caragiale"), ori decepția lui Mircea Eliade potrivit căruia caragialismul ar fi inhibat ,geniul etnic românesc". Aci nu e în chestiune cinismul antic, cu aspectul său pozitiv pe care l-a constituit cultul sobru al virtuții, ci disprețul față de conveniențe împins pînă la amoralism. Oricît l-am admira ca scriitor
Caragiale între oglinzi paralele (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/10863_a_12188]