225 matches
-
relația lingvistică primară nu mai pune în legătură cuvintele și lucrurile, semnul și referentul, textul și lumea, ci un semn cu alt semn, un text cu alt text. Pe bună dreptate, Toma Pavel observa că, din punctul de vedere al convenționalismului extrem, textele literare „nu pot fi considerate ca referindu-se la stări de lucruri reale sau imaginare, deoarece, de fapt, așa-zisa referință este reglementată de convenții rigide care fac ca acele stări de lucruri să nu fie decât efectele
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
către lume, ea compromite lumea, în timp ce are aerul că o celebrează”76. De aceea, din acest punct, o serie de alte paradoxuri, aporii, false opoziții și false sinonimii sunt antrenate în joc. Am discutat pe larg disputa dintre referențialism și convenționalism și am putut constata că termeni ca sciziune, complexitate, eterogenitate, interacțiune se dovedesc de o reală utilitate când vine vorba de evitarea capcanei binarismului (care propune alternative rigide, poziții extreme, ireconciliabile și inevitabil simplificatoare). Am putut remarca, de asemenea, că
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
dar în același timp ne îndepărtează și mai mult de modelul static al imaginii și al copiei, deschizând perspectiva unor medieri multiple, complexe și eterogene. Înainte de a analiza pe larg câteva modele teoretice care își propun - ca remedii împotriva aporiilor convenționalismului și referențialismului - să introducă în scenă realitatea, tocmai în virtutea înrudirii dintre mimesis și anagnorisis (cele ale lui N. Frye, Paul Ricoeur, Terence Cave, Antoine Compagnon etc.), să mai precizăm doar că afinitățile dintre cele două concepte au fost puse în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
paradoxale, conflictuale. Cu alte cuvinte, pentru acele lumi populate cu cercuri pătrate și cavaleri inexistenți 155. În mod similar, Lubomir Doležel în lucrarea sa consacrată universurilor ficționale 156, se distanțează în egală măsură de teza referențialismului naiv (ca și de convenționalismul extrem), propunând un model mai cuprinzător, inspirat - ca și cel al lui Toma Pavel - din semantica lumilor posibile. Aspectul cel mai incitant al lucrării sale constă în faptul că nu sunt neglijate nici particularitățile lumilor imposibile. Pornind de la constatarea că
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Bacovia), dar - teribil paradox! - până și reprezentanți ai avangardelor din epoca interbelică s-au văzut nevoiți să își limiteze verva polemică la sfera tematicii și a sensibilității (după cum se știe, cel mai adesea ei contestau temele de inspirație rurală sau convenționalismul conceptului tradițional de natură, fără a fi amenințat vreodată cu adevărat formele estetice). În acest sens, Mircea Martin avea dreptate să constate în Priveliștile lui Bogdan Fundoianu, de pildă, o anumită deferență (atipică avangardelor europene) față de forme. „Negația sa”, nota
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
un reflex al nevoii de comunicare. Totuși, poezia-reportaj a tânărului Geo Bogza, evident antipoetică și prozaică, merită menționată la acest capitol, cu specificarea că evoluția poetului parcurge, în sens invers, traseul străbătut de Bacovia: de la deliricizarea extremă a limbajului la convenționalismul emfatic. În ceea ce îl privește pe Victor Valeriu Martinescu, interesantă ni se pare mai cu seamă „insistența obsedantă asupra eului propriu ca realitate dinamică și agent perturbator-mobilizator al «realului»”321, nu lipsită de o evidentă miză polemică și subversivă. Preocuparea
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
zburlite”, „văile ca niște pâlnii de turnat gaz”, „pătulele și magaziile vergeluite sunt ca limba de clopot gata-gata să facă bang”). În plus, nu poate trece neobservată rezerva scriitorului față de tot ceea ce este „contrafăcut”, oroarea față de artificialitatea dicțiunii poetice, de convenționalismul speciei ca atare, toate acestea conducându-l către valorificarea autenticității prozaice a rostirii. S-ar putea scrie apoi zeci, poate sute de pagini, despre ceea ce am putea numi „complexul prozei” la Marin Sorescu. Nu este vorba doar de faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
model marxist care admite aprioric și ideologic structura și antagonismul de clasă, fie cu perseverarea într-o metodologie a stratificării sociale care se autoconfirmă prin tehnicile de diferențiere a categoriilor sociale și a granițelor sociale dintre ele. Apriorismul teoretic și convenționalismul metodologic postulează clase și delimitări, pe când spațiul social acumulează tensiuni sociale și conservă inegalități, categorizări sau diferențieri, dar fără conștiințe individuale realiste ale identificărilor categoriale și în condiții de schimbare rapidă și constantă a pozițiilor individuale și a identificărilor. Stilurile
[Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
omenești, evocând o realitate primordială. Artistul naiv preia realitatea și ne-o restituie dispensându-se de metodele culturii plastice pe care le ignoră. Gheorghe Opriș - Vremuri grele Ulei pe pânză El pictează într-o stare de ideală libertate dincolo de orice convenționalism sau suport artistic. Fabulosul acestei arte rezidă în realitatea comunicată direct și filtrată numai prin sensibilitatea artistului. Se păstrează, astfel farmecul și prospețimea comunicării. Realitatea intră aici direct în operă, fără falsificări sau trucuri, este atât de pătrunsă de propriul
50 de ani de artă naivă în România : enciclopedie by Costel Iftinchi () [Corola-publishinghouse/Science/759_a_1584]
-
nu este pregătit sub nici un aspect. "Ironia face ca, măcar parțial, adolescenții să nu-și dorească o asemenea putere. Subconștient, fiecare dintre ei tânjește după un sistem și după o disciplină"33. Cel mai adesea, părinții se cantonează într-un convenționalism care promovează hegemonia parentala asupra independenței adolescentului, intensificând starea conflictuală. Așa cum observa J. Smetana (și colaboratorii), aceasta se petrece până în punctul în care rolurile fiecărui membru al familiei sunt revizuite, reașezate pe alte planuri stimulative pentru procesul comunicării 34. Notă
by Livia Durac [Corola-publishinghouse/Science/1054_a_2562]
-
de influența lui V. Alecsandri și a lui B. P. Hasdeu, în Fata de la Cozia R. încearcă să mute centrul de greutate al dramei istorice în sfera caracterului rustic și a psihologiei populare, componente ale specificului național. Încercarea eșuează în convenționalism idilic. Pornind de la nuvela lui C. Negruzzi, Lăpușneanu, domnul Moldovei are o acțiune mai bine legată și motivată, deși autorul se arată și aici preocupat de trăsăturile românești ale figurilor aduse în scenă. Conflictul este determinat, ca în tragedia clasică
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289370_a_290699]
-
ne oprim în următoarele pagini. Teseida sau Cartea lui Tezeu (1339-1341) este un poem boccaccesc amplu, care are pretenția de a rivaliza cu Eneida lui Vergiliu sau cu Tebaida lui Stațiu, sau măcar să le urmeze exemplul, însă se resimte vădit convenționalismul unor situații sau al unor personaje. Poemul nu își propune să surprindă viața sau personalitate lui Tezeu, ci o poveste de dragoste a doi tineri tebani, Arcita și Palemone, care s-au îndrăgostit de aceeași fată, Emilia. „În pofida titlului și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
chiar și față de noi înșine, sinceritatea literară refugiindu-se în mediul său de predilecție, reprezentat de jurnalul intim, autobiografic, memoriile și chiar corespondența privată. Rămâne, însă, următoarea întrebare: nu este neobișnuit faptul că tocmai într-o epocă de maximă stilizare, convenționalism și disimulare s-au scris unele dintre cele mai autentice Memorii din întreaga literatură universală? Confesiunile lui J. J. Rousseau ar putea fi un exemplu evident mai ales că acesta se autodeclară "adept al sincerității absolute"92, în așa măsură
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
documentar. Autoarea s-a străduit să traseze caligrafii delicate, să-și decanteze filonul liric, însă cu rezultate de tot modeste. Nici emoție reală, nici pregnanță a rostirii. Doar unele imagini sunt conturate cu finețe. Ceva mai consistentă, deși pândită de convenționalism, este poezia ce pivotează în jurul unor simboluri etnice și care se lasă inspirată de sentimente patriotice. Interesantă ar fi proza, mai precis schițele și nuvelele din culegerea Nodul de apă (1981). Sunt, de fapt, mici poeme în proză, conținând scene
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288439_a_289768]
-
Dumitru Micu). Micromonografia consacrată lui Miron Costin este o interpretare a operei cronicarului văzut mai mult ca scriitor decât ca istoric. La apariția eseului despre Ion Barbu - în care își exersează o ipoteză de lucru structurantă: „Câtă spontaneitate și cât convenționalism există în poezia barbiană?” - criticul elabora Istoria poeziei românești, cea mai importantă, prin amploarea construcției, prin concepția care o ordonează, dintre lucrările sale. S. investighează trei secole de poezie românească, de la Dosoftei, Miron Costin, Dimitrie Cantemir până în perioada interbelică, ultimul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289537_a_290866]
-
singură zi, fără să și-o găsească pe-a lui." Cameleonismul comportamental, ascuns în spatele unei imagini impecabile, este propriu "lichelei" care "se trădează într-o fărâmă de rânjet, într-un ciob al căutăturii, în surceaua unui act". Moralistul atacă implicit convenționalismul social care încurajează falsitatea în relațiile interumane, iar critica sa ia forma unui autodenunț: " Fiecare din noi ducem la pălărie o mână de plumb, cu care ar trebui să zdrobim la fiecare pas pliscul amabil și scuipăcios al câte unei
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
femei! Și la noi ce tragedie!". De un comic grotesc este contrastul dintre aparență și esență, care face din personaj un monstru travestit a cărui urâțenie autorecunoscută, dar ignorată, este camuflată la exterior de o vestimentație tip "dandy", de un convenționalism ilar: Ați observat vreodată ce bine îmi vine haina și cum știu să port pantalonii? Dar cravatele mele? Fularul meu, aruncat cu neglijență împrejurul gâtului, e o poemă japoneză". Dar partea cea mai savuroasă este lăsată de Arghezi la final
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Stoll se încadrează aici. Vezi de asemenea L. L. Schucking, Charakterprobleme bei Shakespeare, Leipzig, 1919 și L. C. Knights, How Many Children Had Lady Macbeth ?, Cambridge, 1933 (retipărit în Explorations, Londra, 1946, pp. 15-54). Dintre studiile mai recente despre lupta dintre convenționalism si naturalism în dramaturgie cităm: S. L. Bethell, Shakespeare and the Popular Dramatic Tradition, Durham, North-Caroline, 1944, și Eric Bentley, The Playwright as Thinker, New York, 1946. 5. Pentru observații privind problema timpului în roman, vezi Edwin Muir, The Structure of the
[Corola-publishinghouse/Science/85060_a_85847]
-
pur arbitrară"" (mimologismul caracterizând relația de analogie dintre nume și lucrul desemnat). Genette pune în opoziție "mimologismul secundar" al lui Socrate, "limba ar trebui și ar putea să fie mimetică, dar nu este", așadar o încercare de "remotivare artificială", cu "convenționalismul secundar" leibnizian, calificat drept "un efort de demotivare artificială: limba ar câștiga fiind în întregime arbitrară, ea ar putea să fie, ea nu este, ar trebui deci s-o reformăm în sensul acesta, sau cel puțin să inventăm alta care
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
fie, ea nu este, ar trebui deci s-o reformăm în sensul acesta, sau cel puțin să inventăm alta care să satisfacă această exigență". Într-un "efort de sistematizare", poeticianul îl așază pe Socrate (mimologismul secundar) în antiteză cu Leibniz (convenționalismul secundar). Cratylos reprezintă mimologismul absolut, iar Saussure, convenționalismul absolut. Hermogene este în postura de a refuza sau de a nu se pronunța asupra celor trei propoziții ale ""doctrinei" mimologiciste: A. limba trebuie să fie mimetică; B. limba poate să fie
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
o reformăm în sensul acesta, sau cel puțin să inventăm alta care să satisfacă această exigență". Într-un "efort de sistematizare", poeticianul îl așază pe Socrate (mimologismul secundar) în antiteză cu Leibniz (convenționalismul secundar). Cratylos reprezintă mimologismul absolut, iar Saussure, convenționalismul absolut. Hermogene este în postura de a refuza sau de a nu se pronunța asupra celor trei propoziții ale ""doctrinei" mimologiciste: A. limba trebuie să fie mimetică; B. limba poate să fie mimetică; C. limba este mimetică". Efectele de putere
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
organizații nu dispun de reguli pe care le impune o structură specializată de informații convențională. Atunci când organizațiile teroriste încep să adopte modele ale structurilor specializate și modalități de operare specifice acestora, sarcina activității de informații este condiționat de gradul de ,,convenționalism". Activitatea de informații este facilitată, într-o anumită măsură, de multitudinea scopurilor organizațiilor mari, importante, care sunt nevoite să adopte structuri ce presupun o ierarhie piramidală. Organizațiile mari oferă mult mai multe ținte și ocazii de acțiune împotriva lor decât
by Gabriel Toma [Corola-publishinghouse/Science/1082_a_2590]
-
mai rafinată a sufletului sau. 2.3.2.2. Îngerii și diavolii Îngerii și diavolii sunt personaje extrem de controversate în opera lui Blake, iar funcția lor tradițională este cel mai frecvent inversata 83. În timp ce îngerii sunt rareori capabili să escamoteze convenționalismul propriei rectitudini, diavolii sunt genii înflăcărate, maeștri ai rebeliunii care resping adevărurile convenționale și convingerile religioase călduțe. Progresul umanității, mai subliniază Blake, este posibil doar prin medierea plină de inspirație a celor din urmă. În A Memorable Fancy inclus în
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
amintim, vrea să traducă într-un limbaj inteligibil idiomul secret al muzei sale: "Profețește (manteueo), Muză, iar eu voi fi tălmăcitorul tău (prophateuso)" (Russell și Winterbottom, 1972, p. 4). Într-un discurs dintre cele mai originale și mai rezistente la convenționalism, eul creator blakean le implora pe "fiicele lui Beulah" să-i posede mâna dreaptă, conectată subtil la creier, lăcașul paradisului și izvorul extazului estetic. Suntem, cu toții, surprinși să descoperim aceste elemente materiale într-un context aparent deposedat de materialitate :"Daughters
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
mântuit pe vecie. Mutând acum analiza asupra dimensiunii textuale propriu-zise, trebuie spus că elocventa Preface acomodează o structură binara recurenta în concepția eului creator, care vizează opoziția dintre o nouă epoca artistică, opusă celei vechi. Dacă ultima este dominată de convenționalism, de artificiu și deci de inadecvare estetică, prima devine un catalizator de energie creatoare fără limite. Eul creator încearcă să impună o formă de creație originală, care nu se bazează pe preceptele academice și pe regulile mediului burghez conservator, ci
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]