311 matches
-
mult/ că am știut acolo cum să fiu singur:/ în așa fel singur! "), cu atît e mai puternică dorința de-a o dizolva în experiența Întregului, evident impură în deznădejdea ei, tragică pe cît de hilară, sub steaua inevitabilă a damnării: "!dară și dară noi sîntem blestemați/ că ori ne vine a plînge ori ne vine a rîde/ și sfărîmăm în bucăți ca tămîia/ echilibrul de aur proporția de aur/ regula de sînge:/ numai Moartea surîde - / și noi și noi Desperados
Poezia lui Cezar Ivănescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17243_a_18568]
-
iubesc și să iert./ Toate le-am uitat,/ singurătatea și-a pus pielea la uscat pe gardul viu, zeghe/ sub care omul se așează și așteaptă" (Femeie iubită). Nu mai puțin reprezentativ ne apare spectacolul, deopotrivă interior și exterior, al damnării, solemn și provocator printr-un substrat caustic: Mă puteți asculta liniștiți în hala pustie, de lux, citind versuri/mut și sărac, lăsat în grija unei vieți scurte,/ ca a poeților pe care i-am citit trimițîndu-mi semne/ de dincolo de Styx
Un lirism existențial by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17281_a_18606]
-
înălțarea la cer/ ca nevăzutul călător!// oare cîtă viață au zilele anii/ de cînd mă sfidez?// atît mai spun: am fost aici/ înainte de a mă naște" (Nevăzutul călător). Vasile Proca e un autor care, înveșmîntat în "mantia de împărat" a damnării, își compune textele cu o grijă meșteșugărească ce se străduiește a urma meandrele "inspirației" mărturisitoare de libertate, săpîndu-le în "inima cuvîntului". Vasile Proca - Ambigua, Ed. Moldova, Iași, 1998, 92 pag., preț nemenționat. Vasile Proca - Abatorul îngerilor, Ed. Cogito, Oradea, 1998
Înfășurat în "mantia damnării" by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17350_a_18675]
-
poeții îmbină moraliile negative cu cele pozitive, oscilează între poli, fac compromisuri afective etc. Unii aspiră declarat spre elevație, beatitudine, sacralizare. La antipodul lor, autorul Scrisului agonic dă glas unei frustrări la un mod absolut, se pune, hotărît, sub emblema damnării. Specificul său îl reprezintă respingerea oricărei medieri, a oricărei departajări morale. De unde un discurs dur, compact în natura sa rebarbativă, ca un pat de fachir, așternut cu ascuțișuri de cuie. Atenția cititorului e orientată, clipă de clipă, spre performanțele negației
O energie neagră by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17329_a_18654]
-
piață, găzari și/ traficanți de borhoturi, printre ciocli,/ veterinari și plasatori de tîrfe// treci și vezi dacă piatra se preface vreodată/ în pîine, dacă apa se preface în vin" (ibidem). În această direcție trebuie văzută și imaginea boemei, cloacă a damnării, cavernă sufletească, scenă adecvată spectacolului liric deboșat: "Nu elogiez cramele orașelor:/ cînt grota din noi// Cred însă că aceste poeme agonice/ trebuie să fie citite doar în fumul cramelor./ A le citi în altă parte e ca și cum ai scoate/ zarurile
O energie neagră by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17329_a_18654]
-
etc.). Că atitudine ideatica avem a face cu un panteism ("pretutindeni călcam în euharistie", ar putea exclama poetul nostru, precum autorul Laudei somnului), iar ca atitudine morală cu o toleranță, cu o larg comprehensiva poziție, dispusă a interpreta pînă și "damnarea" poetului (iubirea pentru contingent) că pe o specie de "păcat" venial, ce ar putea fi absolvit, Purgatoriul fiind invocat cu un patetism nelipsit de-o nuanță de cochetărie: "Tîrziu mi-am pierdut inocentă adolescentului,/ cînd eliberat mă credeam de ispitele
Crestinism si păgînism by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/18066_a_19391]
-
atunci cînd trăiește ca "absență": refugiindu-se în boală, în ursuzenie, în nefericire), tatăl este lucrătorul abrutizat de efort, dar și legătura cu lumea exterioară, copilul se ipostaziază - retroactiv - ca "ales",un ales al nefericirii, al tăcerii, un născut întru damnare, iar nu întru salvare, neîntrupat. Pentru că nu i s-a dat cuvîntul, ori întruparea numai întru Logos, o știm, se poate face. Fără ostentație, dar cu siguranța sensului protejat, Pasquali mizează pe competența cititorului. Cina celor trei are, mereu și
Cuvintele interzise by Ioana Bot () [Corola-journal/Journalistic/17400_a_18725]
-
mai al tau/ pămîntule prieten./ Am inventat cîntece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii nerușinate/ bucurii de om singur" (Dacă toate gîndurile duc într-o carte). Poetul are sentimentul unei damnări moderne, în compoziția căreia intra istoria (nervozitate temporală), spaimă mulțimii (nevroza a solitudinii), dedublarea eului (inconformism al ființei în raport cu sine). "Pesimismul" e conotat metropolitan, spre a i se asigura alibiul unei "actualități" pe cît de defectuoase moralmente, pe atît de
Un supraromantism by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17549_a_18874]
-
din jurul/ gîtului oxigenul/ plecăm din noi ne întoarcem în noi/ zilnic aduc dovezi despre inima mea/ transformată-ntr-o carte? (Alt poem care și-ar fi dorit un final optimist). "Zidurile livrești" nu reprezintă un dar, ci o formă a damnării, finalul melancolic al unui ciclu vital al carui dramatism nu se poate resorbi în întregime în verb: "Pe nesimțite îmbătrînești/ tot căutînd metafore pentru gloria unui text/ împroșcat cu azur cu idei vermion cu roza apocalipsa/ a clipei de față
Un supraromantism by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17549_a_18874]
-
sărit, el a întîrziat, a alunecat și roata i-a prins picioarele. Terci. L-am tras de o parte...". E drept că ororile evocate, inclusiv crimele, capătă un aer neverosimil, teatral, ca spre a indica incapacitatea evadării din mediul ficțiunii - damnare asumată a creatorului în raport cu propriile-i plăsmuiri. Drept care acesta se adîncește în mediul "pierzaniei" sale, aidoma unui narcoman ce, nemaiavînd nici o scăpare, își mărește doza de drog. Ne reîntoarcem la începutul veacului al XX-lea, nu doar expresionist, ci și
O existență artistică: Val Gheorghiu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17087_a_18412]
-
își condamnă tema la frivolitate, la vulgar - el este în primul rînd marele burghez pe care trebuie să-l învingă. Ungureanu își alege un topos cu o puternică încărcătură culturală: incestul, un subiect însoțit mai ales de aură tragică, de damnare etc. Toată această paradigmă este exploatată "sexual" - gravitatea rămîne, apare însă și elementul nou, voluptatea incestului. Alterarea profundă a toposului este deja un cîștig, distrage atenția de la duritatea unor pasaje. Într-un discurs pornografic, disimularea este foarte importantă. Tema "gravă
Incest și naratologie by C. Rogozanu () [Corola-journal/Journalistic/15980_a_17305]
-
a împăratului roman, identificat cu simbolul geniului nebun, rafinat și înclinat spre orgii, pare să fie un ecou după Un chant de fête de Neron, iar traducerea poemului Dervișul al aceluiași s-ar datora coincidenței cu obsesiva temă macedonskiană a damnării. Apoi, Macedonski preia fără rezerve ideea focului sacru (inspirația divină mistuitoare), de mare difuziune la romantici, întîlnită bineînțeles și în poetica hugoliană ("celeste flamme")". Firește, Macedonski ajunge și la Byron, simbol al geniului nedreptățit, ultragiat de contemporani, sortit gloriei postume
Un conspect Macedonski by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16172_a_17497]
-
absențele au gurile cusute”. Ca și : „veșnica durere de băut/ în care pierdem mințile tuturor”. Ca și: „ne incendiem viețile/ printre rîndurile scăpate de sub control/ ca niște războaie cu venele abandonate”. Departe de a fi o stare admisă cu calm, damnarea e aici o demonie agitată, o frămîntare continuă, o zbatere bezmetică precum a unui ins într-o celulă, izbindu-se spasmodic de zidurile ei: „dus pe gînduri rostesc cuvinte oribile/ chiar de la începutul cel mai stupid al lumii/ mă prăvălesc
Poezia unui Macho by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/2683_a_4008]
-
sfărmând în dinți tablete de prozac/ privesc de-o eră sprijinit în coate/ busola care face roate-roate”9 Chiar atitudinea eului poetic din finalul acestui poem este una dimoviană: vorba rostită, dar pe care cititorul nu o află, aduce o damnare perpetuă, concretizată într-o infinită învârtire în cerc („privesc de-o eră sprijinit în coate/ busola care face roate-roate”). Un alt poet de filiație dimoviană, și încă una recunoscută public, este Florin Dumitrescu. El scrie, de pildă, într-un poem
Posteritatea lui Leonid Dimov by Luminița Corneanu () [Corola-journal/Journalistic/2603_a_3928]
-
acesta nu face decît să certifice Purgatoriul fără capăt, pentru a ne rosti complezent, de fapt una cu Infernul în care autorul crede de cuviință a-și cufunda eul. Singurele relative detente pe care și le îngăduie acest ascet al damnării sînt de factură formală. Par a-l consola doar secvențele de amețitoare acrobație asociativă, substituindu-se sublimităților suspendate, în care e cu putință să uite de sine. În peisajul poeziei actuale, Aurel Pantea e un important nume fără pereche.
Sensul demoniac by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/2770_a_4095]
-
am plâns și am înțeles că o mare poezie ca aceea a lui V. M. a fost constant și riguros dublată de o dramă existențială covârșitoare (firește nu este un caz singular...). Vă mărturisesc că această însoțire a creației de damnare și resorturile profunde dintre ele îmi scapă, deși cândva unii au încercat să ne facă să credem că asta e condiția creatorului în lume, una de paria. în luna mai am fost laureat al Festivalului Internațional "Lucian Blaga", ediția XXVIII
Poemul Și scrisoarea by Răzvan-Ionuț Pricop () [Corola-journal/Journalistic/8085_a_9410]
-
Ilina Gregori încearcă să-l abordeze pe Cioran pornind de la texte și atitudini ce contrazic, fie și aparent, imaginea sa consacrată. Nu putea lipsi din cadru episodul biografic final - manifestările bolii lui Alzheimer, pe care autoarea nu le interpretează ca „damnare” a blasfemiatorului de către un Demiurg rău, ci în cheia, mai terestră, a regresiei la stadiul de animal (v. scena atroce cu bătrînul „fragil, agitat, nervos” și „amator de cimitire” care, însoțit de Friedgard Thoma, latră de cîteva ori în fața presupusului
Paleontologie cioraniană by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3903_a_5228]
-
nu-l va lăsa în pace. E violent, și circulă printr-un București crepuscular, periferic, prins într-un soi de anchetă pe cont propriu. Cam la fel cum face și Anghelache, urmăritorul urmărit. Teme romantice degradate, remestecate, precum aceea a damnării, își fac loc în aceste vieți trunchiate, având o anumită stângă cie care le face (v. mecanica lui Bergson) ridicole. Dar ele nu sunt, la drept vorbind, cu nimic mai puțin tragice decât destinele pline de promisiuni neonorate de la Mateiu
Ceva secret by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/4269_a_5594]
-
de lemn a adoptat demult termenul). Descoperind o "cheie a teatralității" în eseul de tinerețe Elogiul ipocriziei, Carmelia Leonte întărește, cu argumente solide, ideea genezei reciproce a teatrului și poeziei: spaima de lucruri (de recuzită, în teatru), cabotinismul și conștiința damnării ca o cale spre poezie, raporturile tensionale între expansiunea și claustrarea ființei, între "adăpostul pleoapei" și "exteriorul mecanic", mișcarea centripetă și centrifugală, vertical și orizontal, oglindă și fereastră sprijină ipoteza complementarității, a "slujirii" poetului de către actor, posibilă prin mișcarea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
reconstituie mintal imaginea unui lucru, dar și imaginea unui sentiment"; " Poezia însăși este o lecție de curaj". S-o credem pe Carmelia Leonte, fie și numai pentru că, înainte, l-am crezut pe Emil Botta. Ioan Holban I Între cabotinism și damnare Se știe că teatrul este un joc serios și lumea pentru a-l parafraza pe sensibilul Pascal este o scenă cu centrul peste tot și circumferința nicăieri. La fel de adevărat este faptul că nevoia de spectacol creează spectacolul, deci nevoia de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
de un tragic exploziv (prin amplitudinea și fervoarea trăirii), un tragic ce încearcă să se convingă în primul rând pe sine de veridicitatea sa, de tragismul său. În funcție de mijloacele alese, exhibiție sau interiorizare, poetul adoptă ipostaze aparent ireconciliabile: cabotinism sau damnare. Dar ambele căi îl conduc pe Emil Botta spre poezie. În primele volume de versuri (Întunecatul April, Pe-o gură de rai), gesturile largi, grandilocvente, corespunzătoare pozei de cabotin, își găsesc locul într-un spațiu proporțional larg: pământ și cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
meu are un ton arhitrist, De aceea nu sunt artist. (Gravitațiuni) Exteriorizarea înseamnă înțelegere, cu-noaștere de sine. Masca falacioasă a cabotinului ascunde o dezavuare și un Weltschmerz autentice. Poetul gravitează, deci, între cei doi poli ai condiției sale: cabotinism și damnare. Dar cei doi poli se ating. II Teatrul ca parabolă gestuală Lirica lui Emil Botta este o parabolă gestuală (Pleynet). Gesturi în spațiu, gesturi în timp, gesturi în sine, gesturi în afară. Ea suportă comparația cu pantomima nepervertită despre care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Pe de altă parte, efortul de a căuta masca potrivită îl aduce pe poet în situația de a-și cunoaște mai exact tragedia, imprimând, deci, întregii ființe o mișcare de interiorizare, o cădere în spațiul interior, care ascultă de legile damnării. Jocul dublu făcut de poet este impus de însăși mânuirea cuvântului. După Sartre, "poeții refuză să utilizeze limbajul, ei nu vor să numească lumea și, datorită acestui fapt, nu mai numesc nimic, căci a numi implică un perpetuu sacrificiu al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
masca pe figură și se pierde definitiv printre actorii acestui strident spectacol. "Stăpân peste domeniului efemerului sau, mai bine, mim al efemerului, cum îl numește Camus, actorul trăiește în permanență cu sentimentul imposibilității de a accede la eternitate, aceasta constituind damnarea sa. Dintr-o asemenea sursă, deopotrivă a nostalgiei absolutului și a refuzului său aparent, se alimentează și poezia lui Emil Botta."46 Ne lovim din nou de ecuația cabotinism-damnare, mereu prezentă și problematizantă în opera poetului. Iată o nouă ipoteză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
că oglinzile asigură imaginii o mișcare retractilă, de apropiere față de subiect, până la confuzia totală. Imaginea din oglindă este o "metaforă absolută" (H. Friedrich), se identifică, în cazul Comedi-anțului, cu subiectul poetic. Și atunci oglinda devine un spațiu al interiorității, al damnării. Cabotinismul însuși este o mască îndărătul căreia se ascund durerea și dezavuarea. Jocul de oglinzi între sunet și sens este, pentru Emil Botta, fatal: De multe ori am murit pe scenă, însă niciodată ca acum. (Memorial) Visam să fiu îngropat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]