96 matches
-
edifica în privința celor trei mape cu picturi: mapa lui Craiu însuși, mapa doamnei Mihăilescu și mapa cu, ei, aici îți stătea puțin respirația, mapa cu activitate. Cînd doamna Mihăilescu pronunța mapa cu activitate, trebuia să remarci imediat tonul ei ritos declamator, importanța ce era acordată acestei mape speciale. Mapa cu activitate conținea peisaje industriale, portrete de muncitori și scene de muncă. Peisajele industriale erau unul și același, întors pe dos și pe față, fabrica de frînghii din spatele casei, muncitorii erau bieți
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
Geode. Pâinea pădurii pare rezultatul unui efort mimetic - izbutit - de raliere la viziunea dinamitardă și maniera generației de poeți pe cale de afirmare la mijlocul deceniului al cincilea (C. Tonegaru, Geo Dumitrescu, I. Caraion ș.a.). În unele poeme e prezent tonul baladesc, declamator (Balada minerilor), aiurea - peisagistica rural-autumnal-vesperală, de sugestie intimistă, cvasibacoviană (Cuvinte simple). După mai bine de două decenii în care a publicat numai traduceri din limba rusă, C. revine ca poet cu mai multe plachete de interes estetic minor, conforme temperamentului
COSMA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286436_a_287765]
-
mâinile / Când își turna în mine fântânile.” Numeroasele volume ulterioare - Ritmuri române (1969), Sunt pionier al României socialiste (1979) sau Torentul Roșu. Epoca Nicolae Ceaușescu (1989) - se pierd într-o versificație abundentă, facilă și convențională, aducând în prim-plan naționalismul declamator al dictaturii ceaușiste din anii ’70-’80: „Se-aude țara-n oameni și-n unelte, / Prin lanuri trece tânăr și visând zefirul / Și când orașele vuiesc de ritmuri proletare, / Chiar lângă lună cântă trandafirul.” O mențiune aparte merită Sonete mute
CRANGULEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286477_a_287806]
-
pagini de un vizionarism curios pentru cine nu le admite substratul ezoteric și simbolic. Motivările psihologice sunt făcute cu iscusință, personajele aspiră la o statură și trăsături de epopee, dialogurile între inamici sunt impregnate de un aer cavaleresc, patriotic și declamator totodată, cu unele tentative de adaptare la hazul autohton. Predilecția pentru stările incerte, pentru îmbinările lexicale stranii, străine spiritului epocii și, uneori, limbii române, pentru fastuos, ocult, pentru personaje bizare, perverse și amatoare de astrologie ori magie, preludează Princepele lui
BARNOSCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285651_a_286980]
-
deșeartă, trebuie să i se opuie actorul cu toată silința, tocmai pentru că această tendință e condiționată prin (spiritul) direcțiunea (Richtung) timpului, fiindcă aplecarea de-a pune generalul și idealul asupra (reprezintărei) reproducerei personalităților concrete îl degradă pe urmă în simplu declamator. În dreptul acestei direcțiuni însemnate de noi se ridică antiteza ei, din care rezultă a treia proporțiune a actorulai față cu caracterele dramatice. Reversul tipurilor ideale formate pe conta sau cu subordinarea vieței individuale ne prezintă figurele acelea în cari individualul
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
dovedit și prin faptă ceea ce-am dezvoltat noi, precum ni se asigură anume despre Ca act justificativ pentru cele ce-am dezvoltat noi mai sus n-avem decât să amintim pe Kemble, pe care Tieck îl numește mai mult declamator decât actor. Portretul ce ni-l creionează Tieck despre el în Foile sale dramaturgice îl așează cu totul în categoria acelora cari sacrifică individualul idealităței abstracte. "Kemble generaliză individualul și, după ce a tras în jos singularitatea imaginei sale și minunata
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
ce se-ncearcă felurit în reprezintări din viața burgeză de-a se teme de mult mai puțin pericol decât dacă-și alege fără mare talent individuali zător figurele de speția a doua însemnate de noi. Căci aci (unde? ) produce deja declamatorul bine dotat efecte cari-l înșeală lesne pe individ asupra măsurei (cuantităței) talentului său reprezintator, pe când nu poate face nimica pe terenul dramei burgeze în coprinsul său cel mai întins, și-l aduce mai lesne la cunostiință asupra măsurei adevăratului
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
întreg omul simțitor cu o dispozițiune lirică, și între declamațiunea (stearpă) moartă (goală, seacă), care, conform espresiunei, nu manifestă un intern plin și nu ne dă decât forma simțămîntul[ui], din care cauză e moartă și fără căldură de viață. Declamatorul sec ne face în arte acel efect dezgustător care ni-l face în viața ordinară o natură stoarsă prin plăceri simțuale, care cearcă a produce încă prin iritațiuni sensuale simțământul cel natural, de viață. Din stadiul acesta de simțire nemijlocită
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
elementele sale, și aceasta o face orișicine care-i impune auditorului ondolațiunile sale ritmice, acela strică cu necesitate orce efect artistic și mai cu seamă orce efect dramatic. Dar oare pentru aceea ritmul să fie șters cu desăvârșire, și scopul declamatorului să nu fie altul decât ca să dizolve versul cu desăvârșire pentru auditori și să-l reducă la vorbirea neritmică? Aceasta ar fi o distrucțiune a vieții ritmice, care nu e deloc o purtătoare numai întîmplătoare a coprinsului său, și ar
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
toată propria iluziune dramatică. Declamațiunea acestui ritm troheic cere așadar un avânt estraordinar, care să ni poată reproduce pasionata lui coloare. Însă tocmai acest ritm repede fugător face și mai presantă evitarea acestui tact auzibil, căci e prea ușor ca declamatorul, prin natura jucătoare a ritmului troheic, să cadă într-o dârdâire a picioarelor de viers. Arta va consista dar în puterea rezistenței cu care actorul va sili oarecum pe acest ritm ca să părăsească această mișcare monotonă, în care ar cădea
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
Ifigenia lui Gothe în proză, apărută de curând în forma ei primitivă, unde avântul poetic l-a dus pe autor adesea pe nesimțite în metrul iambic. Caracterul dialogic al iambului de cinci picioare nu trebuie însă să-l ademenească pe declamator ca să dizolve cu totul caracterul ritmic. Efectul său etic, pe care noi [îl așezăm] cu deosebire într-aceea că ne transpune în genere în regiunea ideală, acest caracter trebuie ca declamațiunea să i-l păstreze. O nimicire totală a ritmului
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
figură dramatică nu e decât o efuziune lirică care s-a individualizat. Însă în reprezentarea dramatică poate să se-amestece și momentul epic, care se arată în elementul narațiunei. Se-nțelege că acest moment nu se-prezintă niciodată curat, căci declamatorul se arată și el, într-un mod oarecare, că e mișcat de impresiunea celor enarate și reflectă într-un mod cert în vorbirea sa această impresiune. Acest moment epic percurge firește toate gradele, de la o descriere obiectivă a întîmplărei, pe
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
cineva să se adâncească c-o abnegație de sine în obiectul acela pe care vrea să-l re-nvieze și în sufletul altora. Această abnegație de sine declamațiunea epică după natură o cere mai puțin decât celelalte speții a declamărei. Declamatorul lasă ca să treacă pe dinaintea auditorului toate acele procese descrise de poet, astfel încît ele să se impună auditorilor ca o narațiune poetică și nu ca o întîmplare din viața naratorului. Această declamațiune e de-aceea esențial recitativă, adică fără dezapropriațiunea
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
e totdeuna narator, rapsod. Deaceea în declamațiunea epică abandonul pasionat, schimbarea personalității sale în obiectul care se declamă sânt cu totu1 inadmisibile. Schimbarea diferită în ton și tempo e numai o urmare a impresiunilor diferite ce le fac obiectele asupra declamatorului și pe care el vrea să le reproducă și în auditori. El rămâne însă totdeuna atât pentru sine cât și pentru auditor despărțit de materia sa. Cu toate astea declamațiunea epică va trebui să constituie un studiu deosebit pentru reprezentatorul
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
însă totdeuna atât pentru sine cât și pentru auditor despărțit de materia sa. Cu toate astea declamațiunea epică va trebui să constituie un studiu deosebit pentru reprezentatorul dramatic. El învață aicea acea liniște și claritate în espresiune condiționată de despărțirea declamatorului de obiectul său, deși toate impresiunile deosebite pe cari le provoacă obiectele și situațiunile vor trebui indicate. Fără de-a deveni uniform or trăgănat, artistu 1 trebuie totuși să se ferească de-a cădea într-o astfel de dezapropriațiune. de
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
faptă maestrul recitațiunii artistice și de-aceea stă în natura lucrului de-a primi și declamațiunea epică ca pe-un moment din dezvoltarea sa. 2. LEGEA DECLAMAȚIUNII LIRICE Declamațiunea epică are cu deosebire scopul de-a favoriza ținuta obiectivă a declamatorului și liniștea și claritatea recitațiunii, însă declamațiunea lirică, considerată ca prostudiu a celei dramatice, are să serve cu deosebire la aceea ca să dezvolte simțul pentru declamațiunea poetică a unui întreg estetic. Declamatorul nu merge în epos până la dezapropriațiunea personalității sale, ci
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
cu deosebire scopul de-a favoriza ținuta obiectivă a declamatorului și liniștea și claritatea recitațiunii, însă declamațiunea lirică, considerată ca prostudiu a celei dramatice, are să serve cu deosebire la aceea ca să dezvolte simțul pentru declamațiunea poetică a unui întreg estetic. Declamatorul nu merge în epos până la dezapropriațiunea personalității sale, ci din contra susține în 411v recitațiunea sa diferința dintre el și ceea ce el reprezintă. Altfel în lirică. Aicea declamatorul ia un simțământ dezvoltat în sine într-o viață concisă și îl
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
la aceea ca să dezvolte simțul pentru declamațiunea poetică a unui întreg estetic. Declamatorul nu merge în epos până la dezapropriațiunea personalității sale, ci din contra susține în 411v recitațiunea sa diferința dintre el și ceea ce el reprezintă. Altfel în lirică. Aicea declamatorul ia un simțământ dezvoltat în sine într-o viață concisă și îl esprimă apoi ca și când ar fi propria sa ființă, însă pe un grad mai nalt de simțibilitate. Poezia are să pătrundă la suflet în declamarea ei lirică ca o operă
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
sine nici nu decid care să fie tonul fundamental al declamațiunii lor, ci coprinsul și modul cum acesta e tratat - iată legislatorii proprii pentru fixarea în fiece timp a tonului fundamental din declamațiune. {EminescuOpXIV 329} Declamațiunea lirică are să serve viitorului declamator la conceperea și tratarea unui întreg estetic. Aicea el are ocaziunea de-a se ridica de la cântecul cel mai simplu până la cel mai grandios tablou tonic, are ocaziunea de-a manifesta prin voce toate modulațiunile simțirei și a cugetărei. E
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
individe care să poată citi cu efect o poezie dominată de cugetare de-a lui Schiller decât de-acelea care să poată renaște poetic acele sunete simple a simțământului de natură, a gingașului dor de plăceri ale iubirei din Goethe. Declamatorul va călca într-un al treilea cerc tractând poeziile acelea cari s-au născut din îmbătarea voluptoasă a fantaziei, din plăcerea ce-o găsește 412v fantazia în puterea sa creatoare. În contrast cu poeziile cari sânt espresiunea simplă a unei simțiri or
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
săritură calitativă. Daca lipsește acea versatilitate de fantazie de-a se preface într-o clipă în altă personalitate sau puterea de-a și persista în această schimbare de sine însuși, atuncea declamațiunea dramatică nu-și va împlini niciodată noțiunea sa; declamatorul încă, din contra, de pe terenul dramei ne-ar transpune pe acela al liricei. Firește că actorul [are] de-a se esercita cu deosebită și silință și în toate părțile cu declamațiunea dramatică, mai întîi a caracterelor singulare, și după accea
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
din gura lui ca trecută să fie narată astfel încît să se dezvolte dinaintea noastră ca o faptă din prezent. Apoi cred că nu mai trebuie să pomenim anume că una din cerințele generale e aceea că tabloul pe care declamatorul ni-l desfășoară dinaintea noastră trebuie să ni-l {EminescuOpXIV 334} prezinte cu claritate și intuitivitate vădită - asta e-un lucru ce se-nțelege de sine; apoi se mai înțelege de sine și cerința care rezultă din cea precedentă, ca
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
conștiință asupra adîncei semnificări a acestei povești părute. Fără simplitatea și neîmpodobirea cea mai mare a declamațiunii s-ar șterge caracterul specific de basmu; cu toate astea însă, cătră unde răsare grandioasa cugetare a unei adevărate toleranțe religioase, acolo și declamatorul să fie mișcat de mărimea și însemnătatea ideei. Declamațiunea în partea sa ultimă va avea ceva solemn și profetic; și astfel, prin însuflețitoarea mărime a ideei și prin tonul însuflețit al actorului, declamațiunea va face ca acea impresiune adâncă făcută
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
Mihai Voievod, Motiv de baladă, Dacica, Voievozii, Țara mea de inimă și grai...). Poezia patriotică neotradiționalistă a lui I., de certă vibrație lirică, exaltă valori perene, istoria retrăită afectiv, țara și neamul, ascendența, eroii iluștri sau anonimi. Tonul, nu o dată declamator și grandilocvent, e totuși strunit, menținut între limitele unei estetici „modernizate”, și poate convinge. Poetului îi este firească și postura de „cetățean”, el perorând, uneori vaticinar, cu discretă vigoare, pe tema vicisitudinilor veacului: e, în fond, un răzvrătit, probabil împotriva
IUGA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287641_a_288970]
-
împăratului din Orient, Anastasius I sau regelui francilor, Clovis, ori senatorilor din Roma cu ocazia alegerii papei Symmachus, în 501, căruia Avitus îi acordă sprijinul său (cf. poziția lui Ennodius în această problemă, p. ???). Stilul epistolar al lui Avitus este declamator, pompos și prețios, asemănător cu cel al omiliilor sale, din care trei ne-au parvenit în totalitate, iar din celelalte (erau în total 34) numai fragmente. b) Poemele Mai cunoscută este opera sa poetică: în versuri foarte îngrijite și influențate
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]