35 matches
-
și îl venerează”. Marguerite de Bonneville a publicat eseul în 1810, după moartea lui Pâine, însă a eliminat anumite pasaje critice la adresa creștinismului, multe dintre ele fiind reintroduse în ediția din 1818. Deși Pâine nu s-a descris niciodată drept deist, a scris că: Scrierile lui Pâine i-au influențat puternic pe contemporani și, în special, pe revoluționarii americani. Cărțile sale au provocat un progres al deismului în America, dar pe un interval mai lung de timp i-a inspirat pe
Thomas Paine () [Corola-website/Science/308310_a_309639]
-
nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke, "Empirismus," și de nou-apărutul deism. În ale sale "Lettres philosophiques", a detaliat liberalismul englez (1731). Ca deist, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de
Istoriografie () [Corola-website/Science/299380_a_300709]
-
mai influenți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist, Miler a respins asocierea cu creștinismul și a devenit un membru mason (= francmason / germ. Freimaurer) activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele: „Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice
William Miller () [Corola-website/Science/304437_a_305766]
-
vot. În 2006, conform datelor "Tribunalului Superior Electoral", acest număr s-a ridicat până la 28.037.256 de locuitori cu drept de vot. În 2006, 70,31% din locuitorii statului erau catolici, 17,04% — protestanți, 7,28% — agnostici, atei sau deiști, 2,10% — spiritiști, 0,39% — budiști, 0,21% — umbandiști iar 0,11% — iudaiști. Același recensământ a aratat că populația statului este compusă din albi — 67,9%, "pardos" (mixaj între albi, afro-brazilieni și amerindieni) — 24,7%, negri — 5,8%, asiatici — 1
São Paulo (stat) () [Corola-website/Science/314966_a_316295]
-
că un million de oameni au particapat la procesiune , care s-a întins prin Paris. Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit "Louis-le-Grand". Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice
Voltaire () [Corola-website/Science/296879_a_298208]
-
nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale "Lettres philosophiques", a detaliat liberalismul englez (1731). Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit "Theist", un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Cand a fost emis un nou
Voltaire () [Corola-website/Science/296879_a_298208]
-
Dumnezeu există sau nu, desi alții susțin că rezultă clar din restul poemului că orice critică a fost concentrat mai mult față de acțiunile religiei organizate. De fapt, la fel ca multe alte personaje-cheie în timpul Iluminismului european, Voltaire se consideră un deist, iar el a contribuit la răspândirea deismul lui din Anglia în Franța, în timpul vieții sale. El nu credea că credința absolută, bazată pe orice text religios particular sau singular sau tradiție a revelației, era nevoie să creadă în Dumnezeu. El
Voltaire () [Corola-website/Science/296879_a_298208]
-
Montesquieu, Voltaire, dar și autori obscuri precum Sabatier de Castre. Ideile sale s-au răspândit mai mult prin corespondența sa și pamfletele sale politice. Dar a lăsat și anumite lucrări interesante, precum "Socotințele mele asupra meșteșugului ocârmuirii" sau "Cercare împotriva deiștilor și materialiștilor". Intenția sa a fost să construiască o teorie politică începând cu antropologia creștină a condiției firii. Sistemul politic este justificat de un procedeu precum „republica aristo-democratică”. Al doilea eseu, al cărui titlu este în mod evident inspirat de la
Filosofie românească () [Corola-website/Science/318807_a_320136]
-
publicată despre această evanghelie datează din 1717, când o scurtă referire la textul în limba spaniolă apare în "De religione Mohamedica" de Adriaan Reland; și apoi în 1718, într-o descriere mult mai detaliată a textului în limba italiană de către deistul irlandez John Toland. Ambele manuscrise, italian și spaniol, sunt menționate în 1734 de către George Sale în "Discursul preliminar" ("The Preliminary Discourse"), o prefață a Coranului. Traducerea lui Sale a textului Coranului a devenit versiunea standard a acestuia în limba engleză
Evanghelia lui Barnaba () [Corola-website/Science/331601_a_332930]
-
elementele superstițioase din credința creștină datează de la reformatorii intelectuali creștini ai Renașterii, precum Erasmus (care a compilat primul Nou Testament Grec modern) spre sfârșitul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, urmate ulterior de religia naturală a deiștilor, care dezaprobau religiile revelate și ideea de intervenție a Creatorului în creație, în secolele XVII-XVIII. Dezbaterea cu privire la faptul dacă credința în miracole era o simplă superstiție sau era esențială pentru a accepta divinitatea lui Hristos a produs o criză în
Creștinism liberal () [Corola-website/Science/333306_a_334635]