161 matches
-
spălarea picioarelor Sfinților Apostoli, sugerează că sunt “rădăcinile arhetipal religioase”, față de care trebuie să arătăm profund respect!......dar neexistând bună-credință și bunăvoință de Duh, re-integratoare Întru divin, nici până azi!) nu explorează hristicul implicit, ascuns sub exagerările “distructive”: de fapt, “demonismul (pretins!) al Morții” nu e altceva decât indiciul (conținând valența!) Morții Hristice, INIȚIATOARE ÎNTRU ÎNVIERE/VIAȚA VEȘNICĂ! <endnotelist> 1. În Dictionar de mitologie generală, definește LYCANTROPIA ca o “tradiție totemică la unele populații primitive, intrată În deprinderi și ritualuri simbolice
ANUL 4 • NR. 18-19 • MARTIE-APRILIE • 2011 by Adrian Botez () [Corola-journal/Imaginative/88_a_1486]
-
sensuală decât lugubră, mai mult visătoare decât fantomatică, mai mult delicată decât demonică”. Precocitatea personajului Simina a stat la baza scandalului public creat în jurul cărții. Fetița în vârstă de 9 ani ascundea sub un obraz de păpușă manifestări de un demonism precoce și o luciditate dezarmantă. Astfel de tipuri de copii erau întâlnite mai ales în literatura engleză, fiind puțin cunoscute cititorilor români. Mihail Sebastian o compara pe Simina cu personaje din romanele "La răscruce de vânturi" (1847) de Emily Brontë
Domnișoara Christina (nuvelă) () [Corola-website/Science/332955_a_334284]
-
poetic al lui Ion Gheorghe se mai distinge printr-o galaxie de teme, de motive, unele abordate pentru prima oară în spațiul liric, de la "vraciul / regele-zeu", din spațiul mitosofic pelasgo-daco-thracic / valahic (românesc-arhaic), și "Cavalerul Thrac / Zalmoxian (Cabir / Danubian)", până la "satanismul / demonismul, apocalipticul mașinist / tehnologic al secolului al XX-lea", poluant, distrugător de civilizații arhetipale, în alarmantă expansiune percepută în primul rând ca un cancer al sufletului societăților umane, sau până la angajarea poeziei întru restabilirea adevărului și dreptății poporului în istorie etc.
Ion Gheorghe (poet) () [Corola-website/Science/306514_a_307843]
-
similară cu Teriantropia: Daemonismul. Luându-ne după daemoni din Substanțele sale Întunecate, unii oameni cred că sufletul lor este reprezentat printr-un daemon (His Dark Materials), un însoțitor animal a cărui formă reflectă personalitatea umană. Spre deosebire de Teriantropie, cei care practică Demonismul mențin o oarecare dualitate, în care sinele lor animal este ori sufletul lor ori o reprezentare a sufletului. În mod obișnuit, adepții acceptă că sunt în întregime umani, deși au fost cazuri de terianiști ce practică daemonismul. Daemieni, așa cum se
Suflet () [Corola-website/Science/314525_a_315854]
-
și câteva semne de trecere spre o altă etapă, diferită de romantismul pașoptist ca „fenomen de generație”, cum îl definea Pompiliu Constantinescu. G. își plânge singurătatea, tristețea, amorurile neîmplinite, cugetă la trecerea vremii, cultivă motive noi, ce țin de exotism, demonism ori macabru (Emirii, Danțul morții ș.a.). El a fost cu siguranță un bun traducător, dornic să transpună în românește, ca altădată Heliade, din marii poeți ai lumii (Anacreon, Horațiu, Ovidiu, Dante, Hafiz, Shakespeare, Bürger, Klopstock, Schiller, Goethe, Byron, Uhland, Lamartine
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287341_a_288670]
-
viață, ți-era milă să-l privești. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcționau. Era cu mult mai rău decât bolnav."245 Viziunea tragică, pe care Cibănoiu o proiectează asupra prietenului său, are ceva din demonismul gnomic al finalului din Scrisoarea IV: "Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!" În spiritul onestității, să recunoaștem că ambiția de a releva paralele posibile între operele celor doi
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Prea rar, pentru că el pare incompatibil cu anxietatea, căreia Cioran îi este asociat, și pentru că, de o țesătură prea fină, vizibilă numai din anumite unghiuri, el se ascunde în fante de lumină. Și-apoi, umorul i-ar leza lui Cioran demonismul. Or, datorită conștiinței limitelor, scepticul nu poate fi decât un umorist. Iată-l, într-un loc, spunând: „De-a lungul anilor, ca să fug de răspunderi, am citit, am citit ce mi-a căzut în mână, ore în șir, în fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
așa de detașat de ceea ce fac alții, de ceea ce speră” (28 septembrie 1974 Ă 632). Atât de detașat încât își este un străin: străinul cu care conviețuiește. În timp, nu mai păstrează decât naivitatea lecturii. Înțelepciunea e astfel la antipodul demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nostalgia barbariei, primitivismului, elementarității și a anonimatului? În plus, cum să explici o criză de o asemenea anvergură Ă care distruge și neagă totul Ă doar prin insomniile din tinerețe? Nu e prea puțin pentru ancorarea damnată în luciferic și demonism? Și peste toate, Cioran știe să râdă. În acest caz, nu este nihilismul numai un joc de societate, care să excite gustul rafinat și decadent al francezilor? În ce mă privește, astfel de acuzații (fie ele oricât de implicit formulate
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
jur i se pare o iluzie, iar vânzoleala din preajmă, un „furnicar grotesc și osândit”. „Ceea ce mă izbea era absurdul acestui conglomerat uman”. Sentimentul este de iluzie, de minciună, de stranietate. Oricum, Cioran știe că ipocrizia însăși poate fi sursa demonismului. Citează într-un loc din Psalmul 31 („Ferice de omul ș...ț în sufletul căruia nu se află vicleșugul!”) pentru că este el însuși apăsat și chinuit de prezența dublului său, permanent la pândă, în care se recunoaște. Ciudat este că
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran str\inul, despre legitimarea iluziei" Drumul spre adevăr trece, la Cioran, prin conștiința inconsistenței. Știm bine: hohotul său ironic (stins uneori) e provocat de faptul că materia din jur, corpurile care-l înconjoară, Dumnezeu chiar sunt aparențe. De aici, demonismul: certitudinea ființei nu i-o oferă prezența, ci, mai exact, Apocalipsa sau numai posibilitatea ei. Iată de ce a fi înseamnă pentru Cioran mai degrabă a nu fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce prilej mai bun
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe aceea a lumii. De aici, nu numai anxietatea, ci și umorul, în fond, atât de puțin bănuit, căci ar contrasta cu demonismul, pe care îndeobște i-l atribuim lui Cioran. Un sceptic veritabil, chiar melancolic fiind, nu se poate împlini decât prin umor, adică prin conștiința aparenței și relativului. Poate că nu va fi fiind exemplul cel mai potrivit pentru deschiderea acestei
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de o voință premeditată de scandal, ci de o isterie irepresibilă, de o sete de autodistrugere îndreptată spre exterior” (II, 76). Da, probabil că aceasta este explicația cea mai profund-autentică a crizelor de furie de mai târziu, a momentelor de demonism teluric. Sunt și altele, firește, asupra cărora vom insista. Deocamdată, să vedem ce se întâmplă atunci când Cioran reușește să-și înfrângă acest viciu, blamat deseori, ridicat în slăvi, din perspectiva trăirismului, câteodată. „Nu ești nimic, dar poți fi ceva prin
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a nuanța, într-un loc își spune „a-creștin” (III, 217). De fapt, dacă se simte „ispitit de credință”, lucrul acesta se datorează chiar lașității sale de a nu pierde într-o competiție cu ceilalți, o lașitate care ia chipul demonismului: „e preferabil să te afli pe o poziție de inferioritate față de Dumnezeu decât față de semenii tăi” (III, 285). În fine, nici o surpriză dacă Cioran scrie un text împotriva creștinismului. Doar că în același timp aderă la el. Negarea se dovedește
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
singur remediu: rugăciuneaă rugăciunea care poate orice, care-l poate crea chiar și pe Dumnezeu...” (I, 259). Așa cum, imaginar, își construia dureri, Cioran îl creează pe Dumnezeu, căci există la el deopotrivă nevoia de a se ruga, dar și nevoia demonismului, a revoltei împotriva unui zeului. De aici contradicțiile. Citește Filocalia, după care își spune: „Vreau să mă rog, dar fără să mă adresez nici unui zeu” (III, 383). Oricum, vede salvarea în rugăciune, știe că-și poate depăși astfel disperarea și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și diavol, afirmă că atributul tare al sfințeniei ar fi smerenia. Or, în umbra sfințeniei Cioran întrezărește tarele orgoliului: „Sfințenia n-are nici un sens, dacă o asimilăm smereniei. Ea este, dimpotrivă, un fenomen de orgoliu incandescent” (III, 228). Sfințenie și demonism, deci. Așadar, iată-l pe Cioran având nostalgia sfințeniei. Pe de altă parte, demonic și cinic, își spune: „În absolut, contează prea puțin dacă ești escroc sau sfânt” (III, 259). Așa se face că, pentru Cioran, religiozitatea are o componentă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a pedepsei. De fapt, frica este o temă obsesivă a prozei „barbiste”, iar „dialogurile platonice despre putere” ating culminația în Princepele, punând față în față un conducător crud și pervers și pe inițiatul Messer Ottaviano, chiromant și cabalist, ce întrupează demonismul istoriei. Acesta din urmă primește replica lui Ioan Valahul, imaginat ca un simbol de sinteză arhaică și de logică etnică, dotat cu simțul eternității. Poligraf pătimaș și capricios, nu în puține rânduri agresiv, B. era tot mai interesat de aluzia
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285622_a_286951]
-
perfecțiunea umană, ci vrea doar să acționeze după bunul plac, eliberată de închisoarea căminului și de emblema de simplă aducătoare pe lume a unor urmași. Prototipul acestui personaj ar fi nesupusa Eva, care a dus la căderea întregului neam omenesc. Demonismul ei constă tocmai în această insubordonare, în această încercare disperată de a prelua controlul în cadrul mariajului și uneori chiar și în societate. Își vinde sufletul plăcerilor acestei vieți, tocmai pentru a avea o viață. Este denumită de noi o donna
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
strâns legată de mediul eclesial, acest nou prototip nu putea apărea decât înfiorător prin libertinajul afișat, prin erezia unei autonomii cerute cu asiduitate, prin tirania cu care denunța și nega tot ceea ce, până atunci, reprezentase ceva aproape sacru: primatul masculin. Demonismul acestui tip de personaj, așa cum am încercat să ilustrăm în paginile lucrării noastre, ține doar de insolitul pe care îl propune, de neobișnuita forță cu care se impune. Prin toleranța și simpatia pe care Boccaccio și Chaucer o arată donnei
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
joc al existenței ce sfârșește „în ură sălbatică, în impuls ucigaș și moarte”. Una din răsturnările de viziune aduse de The Lady in the Lake privește modificarea regimului metafizic al răului. În cărțile anterioare, crima era un produs inevitabil al demonismului mocnit al marii metropole. Pierderea individualității, ștergerea barierelor dintre permis și interzis, renunțarea la atributele eticii tradiționale au relativizat într-atât existența, încât personajele erau împinse spre infracțiune într-un mod aproape natural. Excepția o constituie, în acest tip de
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
-mi vorbească în așa fel încât să mă smulgă din dispoziția în care mă aflam? Ei bine, n-a făcut-o. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Inconsistent, contradictoriu, plasat la jumătatea drumului dintre angelism și un presupus demonism, aproape imposibil de fixat într-o singură imagine, Terry Lennox este unul dintre cele mai fascinante personaje ale lui Raymond Chandler. Cele douăzeci la sută lumină și optzeci la sută umbră se ordonează într-un flux dramatic de o vigoare
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
dramei nerostite, al suferinței fără obiect - al unui spleen pe care Marlowe îl poartă după sine pe circumferința „unui fel de ritual fără țintă”. Iar în mijlocul tuturor acestora se află aceeași incontrolabilă Carmen. Mezina familiei Sternwood ilustrează una din postúrile demonismului ascuns sub chipul fermecător al unei ființe îngerești. Ipostaza e tipic romantică, îmbogățită însă cu aromele perversiunii moderniste: violența criminală a lui Carmen nu este doar un reflex al nebuniei, ci consecința logică a nevrozei obsesionale de care suferă. Fericită
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
decis să îngrădească ambițiile boierimii în folosul unei domnii centralizate. Ivirea lui, crede scriitorul în Ochire retrospectivă, a fost, de aceea, providențială, greșeala Lăpușneanului fiind că nu s-a sprijinit pe norod. Adevărul este că autorul se lasă fascinat de demonismul personajului, trăsătură ce denotă o fire maladivă. Nuvela are o tensiune crescândă, putând fi asemănată cu o piesă în patru acte, fiecare purtând un motto rezonant („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, „Ai să dai sama, doamnă!...”, „Capul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288415_a_289744]
-
imprevizibile cu tangențe în epopeile medievale franceze și germane; ecouri se semnalau la noi, anterior, la Eminescu, mai târziu la Emil Botta, la Virgil Gheorghiu ori la uitatul Simion Stolnicu. Spaimă și vacuitate, premoniții și peregrinări în absurd, un subliniat demonism și coșmare, acestea și felurite neo-simbolisme configurează un cadru constrictiv, anxios. Prin cetate mișună șobolani; realul inculcă aprehensiuni, nimeni necunoscând Calea. Totuși, Țara lui Ieronim e "țară sfântă". Deasupră-i: "un cer cu îngeri și cu păsări și cu sfinți". La
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
numele acestui oraș înseamnă portul binelui și că mormîntul adevărat al lui Osiris se află pe o insulă de pe Nil, în apropiere de Phile și la care nu poate ajunge nimeni”. Presupunem o stare generală de daimonism (Eminescu ar spune „demonism”) în acțiune, după principiile binelui și răului, într-o continuă dialectică postgenezică și eroică. De aceea, „Isis și Osiris, ca daimoni buni ce se aflau, au fost preschimbați în zei”, lui Seth (Typhon) rezervîndu-i-se numele răului și plasament în apele
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]