36 matches
-
pentru noi și să ne dea, în schimbul renunțării la povara libertății, porția noastră de destin. Că această porție nu e chiar cea sperată? Dar în așteptarea părintelui celui bun, ne putem oricând mulțumi cu cel care acceptă să preia rolul despovărării noastre și care rămâne un părinte, chiar dacă, hotărând pentru noi, pedepsește, terorizează și uneori omoară. Dar există acest altul ? Există altul care să facă în locul nostru ceea ce noi înșine nu vrem să facem pentru noi? Există altul care să se
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
trăiască toate acele ipostaze umane descrise în poezia lui. Altfel rămâne artificial. Meseria de poet e sterilă, dacă nu te implici existențial. Acum am devenit un adevărat agricultor. Virgiliu ar fi invidios; am recitat până și una dintre Georgicele lui. Despovărare Versurile amoroase mi-au adus gloria. Ca recompensă, Corinna îmi dăruia trupul ei lasciv. Eram copleșit de poezie și de iubirea galantă, dar nu mă simțeam deloc în largul meu. Sufeream, în realitate, dar nu știam de ce anume aveam nevoie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
termen al unei acțiuni (a urca scări), cât și valoare demarcativă, ca marcă de punctuație care semnalează sfârșitul citirii paragrafului; ei i se adaugă o altă valoare, de ordin psihologic: "în sfârșit" marchează împlinirea unui lucru dorit cu ardoare, o despovărare a personajului ostenit care este sursa punctului de vedere. Astfel, funcția de organizare textuală este realizată de două ori: prin înlănțuirea acțiunilor și prin sentimentele personajelor. Cele două aspecte sunt ca o foaie de hârtie cu două fețe: acțiunile povestite
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
este sursa punctului de vedere. Astfel, funcția de organizare textuală este realizată de două ori: prin înlănțuirea acțiunilor și prin sentimentele personajelor. Cele două aspecte sunt ca o foaie de hârtie cu două fețe: acțiunile povestite coincid neapărat cu lectura, despovărarea personajului este și a cititorului. Însă parcurgerea textului și a intrigii nu se realizează întotdeauna. De exemplu, găsim câteva "în sfârșit" pe care le putem integra cu greu în povestire. Astfel, la sfârșitul paragrafului în care sunt povestite "fanteziile sentimentale
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
un alt necunoscut scobora de pe înălțime", prin adjectivul "alt". Mortuarul invadează cotidianul, oniricul se suprapune peste imaginile stării de veghe, dar totul se realizează cu naturalețe. Motivul oaselor se impune și aici, e o reducere la esență, la minimum, o despovărare de carnal și totodată de tot ce înseamnă viață, existență: "era un spânzurat de pe lopețile morii de vânt/ ce vâslea în nori bruni mâncând oase -/ oasele spânzuraților de pe cocoașa de pământ". E o răsturnare evidentă a viziunii asupra lumii, straniul
Poezia generației albatrosiste by Cristina Ciobanu () [Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
care, conform tradiției, aveau diverse statute. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, intendenții regali ai provinciei, deveniți apoi agenți permanenți ai statului, moștenesc puterile depline asupra orașului. Pe timpul lui Colbert, întărirea centralizării a urmărit în primul rând despovărarea bugetelor municipale de îndatorări, dar constatarea că municipalitatea dădea dovadă de o slabă preocupare pentru menținerea drumurilor în stare bună a făcut ca administrația regală să-și asume ea și rezolvarea problemelor circulației (Serviciul de Poduri și Șosele a fost
Guvernarea orașului by Thierry Oblet [Corola-publishinghouse/Science/954_a_2462]
-
Mesia, spre a ne da șansa mântuirii. Privind lucrurile comparativ, dacă în conștiința tradițională românească trebuie ne să ferim în prezent de "fantomele nefaste ale trecutului" care ne pot bântui, doar prezentul fiind abonat la dreptate, în filosofia lui Benjamin despovărarea prezentului de responsabilitatea față de viitor se face printr-o reparație anamnezică, printr-o reparație îndreptată spre cei care au murit și nu și-au putut realiza visele. Habermas identifică drept sintagmă fundamentală a lui Benjamin "reparația anamnezică a unei nedreptăți
Justiție și coeziune socială () [Corola-publishinghouse/Science/84961_a_85746]
-
-și dezvolte fără inhibiții proiectele de expansiune personală și de grup, să devină stâlpii noii democrații originale, mai ales sfidând ceea ce, cândva, Înainte de război, dar și În comunism, dădea nota de subțirime unor grupuri sociale. Libertatea, pentru aceștia, a Însemnat despovărarea de corvoada decenței sociale. Totalitarismul a născut un sentiment al solidarității În fața unui dușman comun, a avut ca efect crearea unui „spirit de Noi”. Erau Ei, care dispuneau de tot, și Noi, care-i suportam, fiecare În funcție de proiectul său de
Psihologia servituţii voluntare by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/854_a_1579]
-
undeva foarte aproape. Cu această perspectivă în față, de revenire la normal (ceea ce mă speria în nopțile de ceartă era, mai ales, cât de schimbați păreau amândoi în comparație cu ei înșiși, cei adevărați), adormeam din nou, cu o imensă senzație de despovărare în suflet, fericit. * Într-o seară, pe când ne întorceam de la Operă (a merge la operă avea, în Clujul primilor ani postbelici, o semnificație, deopotrivă, culturală și mondenă), tata m-a luat deoparte (sau eram numai noi doi?) și mi-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
petrecut în ultimele luni din viața sa. În ianuarie 1770 la Bristol, de exemplu, el părea să se pregătească sufletește, compunînd o proză intitulată The unfortunate fathers / Tații nenorocoși, în care încerca limpede să justifice metafizic actul sinuciderii ca o despovărare disperată, ca o "nebunie nobilă a sufletului" (a noble insanity of the soul). Iată cum sună partea cea mai importantă din biletul de adio adresat - înainte să se sinucidă cu un pistol - de eroul fictiv George Hinckley către avarul său
Thomas Chatterton: universul magic by Mihai A. Stroe () [Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
unui nepot - au fost imortalizate în poemul "Ecce Puer" (1932), unde, cu o mâhnire inconsolabilă, scriitorul exclamă: Ca o coincidență, ultimele cuvinte ale lui John Stanislaus ar fi fost „Jim nu mă iartă niciodată”, ceea ce arată că iertarea era o despovărare pe care nu doar fiul, ci și tatăl și-ar fi dorit-o. În acest timp, Lucia Joyce, aflată mereu sub presiunea de a ieși din umbra unui tată faimos, este înfrântă de dificila tranziție a adolescentului spre maturitate. În
James Joyce () [Corola-website/Science/298598_a_299927]