227 matches
-
de mii de ortodocși care își afirmă subordonarea canonică față de . Aceasta face ca numărul total al ortodocșilor români să fie de aproximativ douăzeci de milioane. Numele Bisericii Ortodoxe vine din limba greacă, de la "ορθο" ("orth"o - drept, corect) și δοξα (doxa - învățătură, cunoaștere), traducându-se deci prin „învățătura dreaptă“, sau „învățătura corectă“. Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Română este rostită în limbile română, ucraineană și sârbă (și, sporadic, în limbile maghiară, engleză sau franceză). Biserica Ortodoxă Română este organizată în șase
Biserica Ortodoxă Română () [Corola-website/Science/297782_a_299111]
-
care Socrate conduce discuția și felul în care Theaitetos răspunde, dialogul demonstreză că nu este posibilă definirea științei prin prisma unei cunoașteri subiective. Pentru a putea înțelege acest dialog este necesară evidențierea gnosologiei platoniciene; ea este formată din: opinia (gr. doxa) - cunoașterea lumii sensibile și știința (gr. episteme) - cunoașterea lumii inteligibile. Se poate ajunge la cunoașterea adevărată prin trecerea de la doxa la episteme; acest lucru este subliniat încă din prima parte a dialogului Theatetos, când Socrate respinge rând pe rând toate
Theaitetos (Platon) () [Corola-website/Science/303117_a_304446]
-
unei cunoașteri subiective. Pentru a putea înțelege acest dialog este necesară evidențierea gnosologiei platoniciene; ea este formată din: opinia (gr. doxa) - cunoașterea lumii sensibile și știința (gr. episteme) - cunoașterea lumii inteligibile. Se poate ajunge la cunoașterea adevărată prin trecerea de la doxa la episteme; acest lucru este subliniat încă din prima parte a dialogului Theatetos, când Socrate respinge rând pe rând toate definițiile lui Theaitetos cu privire la știință, pe motiv că ele nu fac nici o trimitere la lumea ideilor sau la existența în
Theaitetos (Platon) () [Corola-website/Science/303117_a_304446]
-
că, în ultimă instanță, mimesis-ul și poesis-ul, lumea și imaginarul nu sunt separate prin frontiere stabile și rigide, ci comunică prin fine capilare, chiar dacă, în fiecare clipă, între text și lume se interpune memoria culturală și prestigiul modelului livresc (sau doxa, „opinia comună”, după formula împrumutată de Compagnon de la Aristotel) În mod similar, gândirea postmodernă respinge cu hotărâre postulatul existenței unor universuri distincte (cel al lumii și cel al literaturii); dat fiind că realul este, în fond, cea mai complexă și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
convenționalismului. Artă vs știință" Denaturalizarea mimesis-ului, conceptul propus de Antoine Compagnon în 19983, desemnează, în linii mari acea tendință de alunecare dinspre paradigma hard a verosimilului (å?êüò), către paradigma soft (verosimilul în sens cultural, având ca punct de referință doxa, opinia comună). Criticul francez analizează pe larg metamorfozele pe care le-a suferit mimesis-ul în decursul secolului XX, când, revendicată ca moștenire de teoreticienii autoreflexivității, Poetica lui Aristotel a fost supusă unei resemantizări de proporții. Pe scurt, teoria literară structuralistă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
din ambiguitatea structurală a receptării textului ficțional. Este aproape de prisos să mai menționăm că teza propusă de Ricoeur se raportează în permanență polemic la postulatele semioticii și ale structuralismului care - după cum, cu multă subtilitate, remarca Antoine Compagnon - „asociau mimesis-ul cu doxa, cu un tip de cunoaștere inertă, pasivă și represivă, cu consensul și ideologia, când nu de-a dreptul cu fascismul”102. Spre desebire de semiotică, preocupată exclusiv de sintaxa textului, metoda hermeneutică preferată de Ricoeur încearcă „să reconstruiască întregul arc
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
adeseori însăși posibilitatea sau imposibilitatea verosimilității este așadar mai puțin o ilustrare a „transparenței”, cât o tentativă de a proba eficiența mecanismelor reprezentării (fie că se are în vedere o verosimilitate „naturală”, fie una culturală, având ca punct de reper doxa, opinia comună). În orice caz, această poezie nu presupune renunțarea la acele „cadre” ce asigură, ca și în cazul diferitelor forme (mai simple sau mai sofisticate) ale jocului, marcarea distanței față de acțiuni sau comunicări „reale”. Tocmai în măsura în care până și cea
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
În mod necesar intenția ă sau nu simt nevoia, ca și străinul lui Simmel ă de a se stabili pe termen lung În țara sau În regiunea unde sunt primite, nu vom face confuzia Între cosmopolitism și imigrație, chiar dacă În doxa contemporană cele două se suprapun Într-o anumită măsură. Amestecul de indivizi sau de populații antrenează, În unele cazuri, un amestec al culturilor, celebrat de gândirea postmodernă sub numele de „metisaj”, cu excepția cazurilor În care se Încearcă Împiedicarea unor asemenea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
constrângerile și persuasiunea, cutumele și tradițiile. S-au propus și alte accepțiuni. Vilfredo Pareto va vorbi despre „derivații”, Raymond Aron despre „religii seculare” și despre „opiul intelectualilor”, Roland Barthes despre „mituri”, Michel Foucault despre „formarea discursivă”, iar Pierre Bourdieu despre doxa și despre habitus. În ceea ce-l privește, Max Weber va prefera să folosească expresia „organizări simbolice”: grație unor astfel de „medieri”, precizează el, se restructurează, În mare parte implicit, percepțiile și convingerile, În cursul unor biografii marcate de raporturi Întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
nation en 1990, Paris, Gallimard. WIEVIORKA Michel (coordonator) (1996), Une société fragmentée. Le multiculturalisme en débat, Paris, La Découverte. Φ Devianță, ETNICITATE, Etnie, INTEGRARE, Metisaj, MULTICULTURALISM, NAȚIUNE, STRĂIN Metisajtc "Metisaj" Cuvântul a pătruns În lexicul francez și mai ales În doxa contemporană cu doar câțiva ani În urmă, cu destulă vâlvă. El face parte dintre reperele unui discurs „postmodern”, purtător al tuturor ambiguităților postmodernității Înseși. Utilizată cel mai adesea ca slogan, această noțiune a atras până acum destul de puțin atenția specialiștilor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
rasiale). Trebuie mai Întâi să examinăm caracterul pluridimensional al fenomenului (Banton, 1967; Taguieff, 1988). Acesta, după cum este Înțeles, cel puțin În majoritatea cercetărilor savante, cuprinde mai multe fațete: 1) atitudinile (opinii, credințe, prejudecăți, stereotipuri): acesta este rasismul (sau antisemitismul) de doxa, care se manifestă prin diferite moduri de stigmatizare (injurii, insulte, instigare la ură, amenințări etc.) (Allport, 1958; Schuman et alii, 1997); 2) comportamentele sau practicile sociale (de la evitare la discriminare și la persecuție, cu sau fără legătură cu mobilizările de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
pot pasiona încă pe adolescenți”. (Jurnalul unui om fericit, în România Literară nr. 2, 1972; toate virgulele aparțin autorului.) Pentru a o lua de așa de sus cu „bietul Camus” (cum îl numește N. Balotă) trebuie negreșit să ai multă doxă, să fii bine școlit și tare de tot la cărturărie. Cine altul la noi putea fi mai în măsură să-și asume în asemenea caz rolul casației și să pronunțe „de pe scaun” un verdict fără trimitere, decât N. Balotă, pedagogul
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
respectă: dacă un personaj atinge satisfacția sexuală, la fel trebuie să se întâmple și cu partenerul sau partenerii lui. Dar caracterul "canonic" are și alte implicații. De fapt, principiul satisfacției împărtășite se poate mulțumi cu unele comportamente sexuale pe care doxa le consideră "perverse", "bizare" etc., precum sado-masochismul, de pildă. Pornografia canonică nu include sado-masochismul; ea se dorește, în fapt, conformă și cu normele generale de interacțiune, și cu doxa despre ce este conduita sexuală "normală". Granița dintre normal și patologic
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
satisfacției împărtășite se poate mulțumi cu unele comportamente sexuale pe care doxa le consideră "perverse", "bizare" etc., precum sado-masochismul, de pildă. Pornografia canonică nu include sado-masochismul; ea se dorește, în fapt, conformă și cu normele generale de interacțiune, și cu doxa despre ce este conduita sexuală "normală". Granița dintre normal și patologic este, cu toate acestea, supusă variației: astfel, homosexualitatea masculină sau feminină trece astăzi drept normală, după ce a fost puternic reprimată. În atare condiții, se cuvine să distingem două zone
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
scapă din șnur ca metaforă a femeii care cedează). Recursul la aluzie ne transpune în registrul erotic, pe care pornografia îl respinge. Precizând că ea "se gândi că niciodată nu se iubiseră mai puțin ca în ziua aceea", naratorul întărește doxa care opune sexualitatea și iubirea veritabilă; ceea ce justifică oblic eliziunea scenei. Scena pornografică construiește nu un tablou unic, pe care l-am putea fixa într-o singură imagine, ci o configurație dinamică de diferite relații între mai mulți actori, minim
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
în raport cu care se organizează intriga. De fapt, majoritatea eroilor sunt eroine. Faptul în sine poate părea paradoxal pentru producțiile pe care le considerăm în general supuse constrângerilor sexualității masculine. Dar este, până la urmă, o alegere coerentă chiar în interiorul universului masculin. Doxa atribuie bărbatului un libido deschis, întrucâtva spontan, iar femeii o relație problematică cu propria ei sexualitate, pe care se presupune că o descoperă. Regăsim aici figura arhetipală a mijlocitorului care este Făt-Frumos, al cărui sărut o trezește pe frumoasa adormită
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
masculin, alienat. De exemplu, anumite feministe s-au grăbit să-i reproșeze asta Vieții sexuale a Catherinei M. Cele două poziții critice cu privire la pornografie sunt destul de diferite ca presupoziții și consecințe. Dar și una, și cealaltă se bucură de protecția doxei. Pe de o parte, mijloacele de informare în masă nu încetează să afirme că bărbații își acceptă din ce în ce mai bine "partea lor de feminitate" (ceea ce ar trebui, pe termen mai lung sau mai scurt, să anunțe sfârșitul pornografiei tradiționale), pe de
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/983_a_2491]
-
În lume. Soarele a filtrat Lumina amestecată cu diavolii (arhonții) fierbinți, În vreme ce Luna a filtrat Lumina care era amestecată cu diavolii reci. Ea #Lumina## se Înalță Într-o Coloană a Slavei #În arabă subuh, probabil din sirianul shubha, corespunzător grecescului doxa, «glorie»; este de fapt o «Coloană de Slavă», stylos tes doxes## Împreună cu rugăciunile, vorbele bune și faptele bune.” El spuse: „Acestea sînt azvîrlite În Soare, apoi Soarele le azvîrle În Lumina de deasupra lui, În lumea Slavei (sau a Gloriei
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
întâi, un declic mental ducând la actul premeditării și, consecutiv, materializarea verbal-gestuală a acestuia, polemica este identificată cu dimensiunea sa profund antropologică, ca discurs autonom, argumentativ, care are drept mobil un axiologem (= adevăr ajuns în situație de criză, pe care doxa îl relativizează)35. În acest caz, polemica se prezintă în dimensiunea sa manifestă, concretă și comportă o analiză discursivă specifică. Alexandru George face o distincție fundamentală între implicitul și explicitul polemic, atribuind primului un caracter generic propriu discursului critic și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
unui acord cu adversarul care este manipulat pragmatic" și care se întemeiază în baza unei "verosimilități doxale"67 între actanții comunicării. În această a doua ipostază, ad personam este un caz particular al lui ad hominem, referindu-se numai la "doxa admisă de interlocutor" care se opune "doxei raționale admisă de auditoriul universal". Prin urmare, argumentul ad hominem dobândește, în polemica literară, un statut privilegiat, fiind raportat în mod direct la notorietatea adversarului, fără a echivala cu suburbanul atac la persoană
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
pragmatic" și care se întemeiază în baza unei "verosimilități doxale"67 între actanții comunicării. În această a doua ipostază, ad personam este un caz particular al lui ad hominem, referindu-se numai la "doxa admisă de interlocutor" care se opune "doxei raționale admisă de auditoriul universal". Prin urmare, argumentul ad hominem dobândește, în polemica literară, un statut privilegiat, fiind raportat în mod direct la notorietatea adversarului, fără a echivala cu suburbanul atac la persoană. Pe de o parte, în pamfletul arghezian
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
și trivială, comică și culturalistă, ideologică, politizată și poetizată. La noi, nașterea ei relativ întârziată și sincronizarea, oarecum forțată (prin arderea etapelor), au făcut ca peisajul publicistic, deși eclectic din punct de vedere al conținutului, să aibă drept numitor comun "doxa" ca expresie a subiectivității unui gazetar angajat, formator public prin statutul său social. Descoperindu-și vocația de homo politicus, scriitorul devine "intelectual" în controversatul sens din Franța postrevoluționară, pe care Julien Benda, conotându-l negativ, l-a pus, fără să vrea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Luca Pițu Candid în Țara Sfântă, Régis Debray Cuplul, Suzanne Lilar Despre libertate, Lord Acton Despre sentimentul tragic al vieții, Miguel de Unamuno Despre sinucidere, Émile Durkheim Discurs despre universalitatea limbii franceze, Rivarol Dragoste și pedagogie, Miguel de Unamuno Eros, Doxa & Logos, Luca Pițu Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, Henri Bergson Evoluția creatoare, Henri Bergson Filosofia lui Dostoievski, Nikolai Berdiaev Filosofia vestimentației, Thomas Carlyle Fizica dragostei, Rémy de Gourmont Gîndind Europa, Edgar Morin Incantația sîngelui, Vasile Lovinescu (ed. I, II
[Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
fundamentală, cercetare contabilă aplicativă, respectiv cercetare contabilă normativă, ceea ce reprezintă tot atâtea căi către cunoaștere. Cunoașterea Științifică, epistemologia, își are originile în lumea greacă, episteme = cunoaștere adevărată, de profunzime, iar logos = Știință. Platon realiza o delimitare a lui episteme de doxa, care nu era altceva decât cunoașterea superficială a faptelor empirice. Mijlocul de realizare a lui episteme este rațiunea, singura capabilă să aibă acces la lumea pură a ideilor, adică a conceptelor, principiilor, teoriilor. Dimpotrivă, lucrurile concrete sunt observabile de oricine
Evaluarea în contabilitate : teorie Și metodă by Ionel Jianu () [Corola-publishinghouse/Science/226_a_179]
-
întrebări despre lucruri pe care nu le cunosc", cum adăuga Valéry, fiindcă telespectatorii sondați știu acum cu ce și cu cine au de-a face. Scurte, dar parțial întemeiate, toate aceste observații alcătuiesc discursul cel mai verosimil al sociologului acreditat doxa majoritară a momentului. Antiteza nu pare mai puțin lipsită de argumente. Totul se petrece ca și cum vremea pseudo-spațiului nostru public ar fi trecut și trebuie de acum, cel puțin în țările dezvoltate, să conjugăm progresul mediatic și regresul democratic, în același
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]