38 matches
-
pătimit acest martiriu public, au ales - precum marele Antonie, părintele pustiei - „martirul conștiinței”3. Asceții Bisericii au putut spune, împreună cu Sfântul Pavel, „mor în fiecare zi!” (1Cor. 15,31). În interpretarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, martiriul conștiinței are o profundă dimensiune doxologică: „Slăvește pe Dumnezeu în sine nu cel ce-L laudă pe Dumnezeu în cuvinte, ci cel ce rabdă, de dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, pătimiri, dureri, osteneli”1. Funcționând după această logică a mărturisirii totale, cuprinzând „atâta nor de mărturii” (Evr
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mai mult decât un simplu text, documentând istoria religioasă sau culturală a unui popor. Integrarea Scripturii și a Crezului în Liturghia Bisericii confirmă natura mai degrabă sacramentală a acestor doi mari piloni ai Revelației. Fiind absorbite și transformate de orientarea doxologică a cultului, nici Scripturile, nici Crezul nu pot rămâne niște texte colbăite, așteptând pe rafturile bibliotecilor ca un interpret deștept să le descopere noima. Rostirea Crezului plasează Numele lui Hristos - „mai presus de orice nume” (Flp. 2,9) - în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
rând un mod de a fi, un etos și o viziune. Prin urmare, limbajul teologic al acestei Ortodoxii nu poate fi decât „o melodie”1. Nimeni nu își poate face adevărata educația teologică fiind rupt de tradiția pneumatică, liturgică și doxologică a Bisericii care ne in-formează ochiul minții în exercițiul martiric al confesiunii lui Hristos. Văduvit de lărgimea unei asemenea panorame, militantul de serviciu se împovărează, pe sine și pe alții, cu toate armele duhurilor răutății, burdușindu-și ranița cu rechizitorii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lăuntrică (în ceea ce Henry numește corpul subiectiv, invizibil sau transcendental) a nașterii noastre în Dumnezeu și începutul oricărei comuniuni posibile. Această comuniune întru Viață (numele ioaneic al lui Dumnezeu) este invizibilă, chiar atunci când se slujește de materialitatea vizibilă a cuvintelor doxologice și a gesturilor agapice, la fel ca de Euharistie. Asceza suprimă chinul steril al angoasei prin invocarea unui termen mediator - Viața transcendentală, a cărei singură rațiune de a fi este donația de Sine1. Numai Viața lui Dumnezeu, în care autoafectarea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Verbul întrupat în Iisus Hristos, omul poate căpăta un alt concept al „intersubiectivității”1, definit de pura transparență și perfecta gratuitate a generării Vieții divine (pe care Ioan Damaschinul a numit-o perihoreză), fidel oglindită în comuniunea de tip euharistic, doxologic și liturgic, a mădularelor „trupului mistic” al lui Hristos 2. Este corolarul definitiv al unei fenomenologii care se ambiționează să depășească determinarea grecească a gândirii filozofice europene, propunând o fenomenologie a Vieții pentru care însăși teologia (ca discurs) nu e
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
o existență liturgică poate fi asemănată unei opere de artă1. În cuvintele psalmistului, „laudă și frumusețe este înaintea Lui, sfințenie și măreție în locașul cel sfânt al Lui” (Ps. 95,6). Cacofonia este structural demonică, fiind o abatere de la vocația doxologică a creației: „Doamne, Dumnezeule, Te-ai preamărit foarte, întru cinstire și frumusețe Te-ai îmbrăcat” (Ps. 103,1c). Refuzul darului ființei e trădat de logica emancipării vindicative, precum și de obnubilarea interiorității invizibile, acolo unde inima este gazda experienței nemijlocite a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Revelația dumnezeiească nu strivește cantitativ printr-o greutate amorfă, ci structurează, educă, limpezește mereu un nou câmp de vizibilitate. Din punct de vedere lingvistic, nu registrul apofatic („necuprinsul”), ci hiperbola („Cel mai presus de toate”) are ultimul cuvânt în manifestul doxologic al Bisericii. Crucea negației pusă pe conceptele filozofiei este luminată pascal printr-o poetică a iubirii. Toate numele de laudă ale lui Dumnezeu sunt extrase din contemplația străvezie a frumuseții care, în cele din urmă, va salva lumea. Or, sublimul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sfera opinabilului, accentua, iarăși, dubla dimensiune dialogică și sociologică a discursului, în genere, precum și cele două forme de "punere în discurs": nararea și argumentarea. De asemenea, același autor integrează polemica, alături de satiră și pamflet, în marea familie a discursurilor entimematice, doxologice și agonale. Astfel, imixtiunea polemicii în discursul literar evidențiază, tot sub aspect evolutiv, existența sa ca formă generică sau categorie retorică, numai că, în intervale istorice diferite (Antichitate, Ev Mediu, Renaștere, modernitate), cele două ipostaze ale polemicii au fost diferit
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
al anumitor forme literare, autorul se referă în special la epigrama polemică) intră mai degrabă sub incidența istoriei sau a sociologiei literare decât a literaturii, funcția sa devenind prioritar mediatică. Autorul relevă, astfel, în acord cu Marc Angenot, prevalența laturii doxologice în discursul polemic. Apariția și evoluția presei periodice reprezintă momentul propice al autonomizării polemicii în primul rând ca discurs social plurivalent, rezultat al întâlnirii scriitorului (homo aesteticus) cu homo politicus în postura gazetarului lider de opinie autorizat, personaj atât de
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
referă la eroarea de raționare, ci la eroarea de argumentare. Distincția în sine este irelevantă în ceea ce privește discursul polemic literar, pentru că aici parametrii de evaluare au în vedere depășirea dilemei adevărat fals sau corect-eronat în direcția unei probabilități impuse de caracterul doxologic. Observăm așadar că, dacă în argumentarea cotidiană sau în discursul științific sofismele sunt indezirabile și repudiate prin sintagma "argumentare periferică", în polemica literară ele joacă un rol central. Prin urmare, sofisme ale unui raționament incorect sau tendențios (exemplu falsa analogie
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
O dată cu acesta din urmă "intră în rol pamfletarul-poet, care, recurgând la o falsă narațiune, transformă vulgaritatea nudă a faptului cotidian într-o poezie a evenimentului punctat imagistic"221. De aici, finalitățile distincte ale unui tip, în esență, comun de discurs (doxologic și agonal): primul caută să obțină adeziunea cititorului (în rol de jurat = instanță critică evaluativă) printr-o desfășurare amplă, logic articulată, susținută prin argumente de autoritate ad rem, ad locum, ad verecundiam, iar cel de-al doilea, eliberat de chingile
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Hristos e recunoscut ca Domn și ca Fiu al lui Dumnezeu. Cea de‑a doua parte este rugăciunea propriu‑zisă : «miluiește‑mă pe mine păcătosulă. A doua parte trebuie rostită diferit față de prima. Prima parte trebuie rostită rar, În stil doxologic, iar ce‑a de‑a doua parte o spunem ca pe un plâns. Cuvintele «miluiește‑mă pe mine păcătosulă trebuie rostite cu inten‑ sitate, implorându‑L pe Dumnezeu, pentru ca El să ne poată trimite lacrimi. Dacă ne curg lacrimi din
SUFERINŢA ŞI CREŞTEREA SPIRITUALĂ, Ediţia a II‑a, revăzută by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/168_a_136]
-
trebuie să te cobori la proza pueril tenebroasă a lui Corneliu Codreanu), ca de pildă Vasile Marin (textele adunate în Crez de generație - 1937), colaborator la Cuvântul, foarte prețuit de directorul publicației, descoperi mai întâi, ca și la maestrul său doxologic, ca și la alți discipoli sau elevi ai acestuia, cultul gândirii politice a lui Eminescu: „arhanghelismul legionar încadrat în făgașurile genialei viziuni a lui Eminescu“, zice el, numindu-l pe năprasnicul precursor cu verb de foc „uriașul deschizător de drumuri
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]