176 matches
-
publicații, de scurtă durată, din primele două decenii ale secolului al XX-lea. În mod paradoxal, se poate spune că noua orientare nu își are precursorul real în Al. Macedonski, ci mai degrabă în Mihai Eminescu. Chiar dacă se diferențiază de eminescianism și de toată poezia românească anterioară, cu toate că iese din orizontul rural și cântă orașul, parcul, marea, plecările, tărâmurile exotice, cultivă stările evanescente, crepusculare, visarea, privilegiază simbolul polisemantic, muzicalitatea, respinge expresia discursivă, practică versul liber și sugestia, s. românesc exprimă o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289675_a_291004]
-
cu imagini / Strai de purpur???i aur peste ?? rană cea grea"), iar a doua, „esen?ial?", se refer? Ia dimensiunea orfic? a poeziei, „ca expresie a unei muzicalit??i interioare, profunde, o muzic? inconfundabil?, care devine semnul de identitate al eminescianismului” (E. Simion). ??zute din perspectiv? mitic?, elementele ce compun acest „cosmos viu" al universului poetic eminescian, I?i dep??esc limită impus? de sensul originar, devenind „topos-uri magice", „topos uri sacre" sau, pur ?i simplu „mituri" (cum sunt numite
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
folosit de autor ("Eminescu se năștea în anul morții romantismului") este cu atât nerelevant întrucât după cum se știe nu data nașterii face specificul artei unui scriitor, ci "destinul spiritual" pe care și-l asumă. După un al doilea capitol, Mirajul eminescianismului, în care se rezumă o serie de studii invocate apoi deseori pe parcursul analizei. Theodor Codreanu își începe interpretarea propriu-zisă făcând câteva precizări în legătură cu metodologia utilizată: iată instrumentele sale principale de lucru: cercul dialectic (!?), limbajul, stilul și sublimbajul. Cum se vede
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de însemnări și note în diverse discipline, fără slăbiciuni discriminatorii practicate de alți critici. Suntem încă mult îndatorați lui Eminescu crede mai departe Theodor Codreanu, pe urmele lui Edgar Papu pentru că nu am știut să-i convingem pe străini că eminescianismul deschide o "nouă eră în poezia mondială", deși se întâmplă ca nici unii critici contemporani să nu creadă cu tărie într-un atare adevăr. Dovedirea universalității poetului trezește ambiții competițional-megalomane studiului, pentru care e pus în mișcare un imens angrenaj, de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ezitări deosebite, în lumina rezultatelor științifice ale secolului nostru. Meritul eminescologului de formație nouă, "scientistă", este acela de a vedea un Eminescu dincolo de romantism, ceea ce-l determină să-i analogizeze poetica cu poeticile moderne și post-moderne, și de a concepe eminescianismul ca pe ceva mai mult decât se află asimilat în organismul-spiritual eminescian. Este, deci, un dincolo-de-Eminescu ce-l depășește vizibil pe Eminescu însuși. Și cum n-ar fi din moment ce el repune în discuție toate legile universului, inclusiv cele ale limbajului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
măsura viziunii cosmologice contemporane, poetul nostru fiind modern prin armonie: așa cum Dostoievski este modern prin polifonism. "Oglinzile eminesciene (reflexiile spațiale) și vocile lucrurilor (reflexiile sonore) tind către o armonie în mișcare-desfășurare proteică convergentă de sublimbaje către un limbaj unic, atoatecuprinzător eminescianismul" (ibidem, p. 168). În drumul anevoios spre această armonie Eminescu are de trecut mai multe praguri ale cunoașterii. Care sunt ele? În primul rând, disimetria universului, perspectiva morții termice a lui, entropia lui, a cărei lege a fost reevaluată de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
din generația respectivă (dar nu numai) se pot observa; instrumentele de lucru (de la așa-numita "metodologie", până la ansamblul și detaliile de ordin comunicațional) au ceea ce în bunul limbaj vechi se chema proprietate, iar în cel mai nou funcționalitate... Eminescu și eminescianismul, Ed. Minerva, București, 1987 (fragment) Solomon MARCUS Poezia lui Eminescu este în mod vizibil dominată de imaginarul nocturn. Dacă însă asociem cunoașterea științifică imaginarului diurn și cunoașterii în succesiune, lăsând cunoașterea artistică în zona simultaneității, atunci trebuie să ne grăbim
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
proletcultiste. Deosebirile nu sunt de sens, ci de direcție. Față de cei care i-au refuzat lui Eminescu statutul de filosof, iar gândirii sale teoretice finalitatea practică, Theodor Codreanu avertizează: "Paginile care urmează încearcă să demonstreze, cu cărțile pe față, că eminescianismul este departe de a fi anacronic, că vizionarismul poetului nostru este extraordinar de fecund și de modern și sub aspectul "rațiunii practice", atât de contestate de către ultimii detractori. Dar pentru asta trebuie început cu începutul, cu gândul ontologic, izvorul întregii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
1990). Acesta, școlit în diaspora românească și îmbarcat pe corabia "elitei" autoproclamate, acuză influența nefastă a lui Eminescu asupra culturii noastre, prin ideile de coloratură... naționalistă și fascistă! A sosit, deci, clipa decesului pentru modelul Eminescu: "Din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelii ale mișcării legionare: utopistă, radicală, "tiermondistă"". Eminescu ar fi produs "ruptura de Occident", ne-a împins în "antiistorism", în "pasivitate și retragere somnolentă", în "sentimentalismul stagnant" spre... "violența sângeroasă", a legitimat "totalitarismul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în opera lui Eminescu o sinteză indisolubilă între cele trei aspecte ale gândirii și creației sale, și dă postmodernismului care legitimează "un pluralism estetic de largă cuprindere", șansa consacrării contemporane universale a artistului gânditor. Așa încât toți cei care doresc moartea eminescianismului (și cât de tristă și meschină este lista de nume, și opuscule dușmănoase modelului Eminescu) se văd grav desmințiți de admirabila carte a lui Codreanu care ar putea pune în exergă "capul de zeu tânăr" al poetului, cum numea Iorga
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
noastre să fie prizonieră, cu tot geniul ei unei concepții reacționare"; Z. Ornea în 1994, la reeditarea cărții lui D. Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, invoca pe Eminescu în alăturarea cărții lui Hitler, Mein Kampf; Virgil Nemoianu, în articolul Despărțirea de eminescianism (revista "Astra", 1990) care îl acuză pe marele poet pentru "ruptura de Occident", împingându-ne astfel în "antiistorism", în "pasivitate și retragere somnolentă", la "violență sângeroasă" etc. mergând până la executarea "modelului cultural românesc" și găsind că îl poate înlocui cu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în acest sens o constituie ciclul Doina din volumul Alte fragmente din Muzeon, carte închinată "Cu pietate Marelui Nostru Maestru Mihai Eminescu", cu notația din Exerga ce deschide volumul: "Eminescu-i Dumnezău/ iar eu mi-s Profetul său". Întoarcerea la eminescianism printr-o despărțire "sporitoare" (Noica) nu este pentru Cezar Ivănescu declarativă, ci esențială, mai ales pe linia arheului jignit, scos din istorie, ca și neamul românesc. Fertilitatea modelului eminescian e dovedită fără drept de apel, contrazicând cohorta detractorilor. Sunt deslușite
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care Cezar Ivănescu se înrudește prin strădania de a fructifica în permanență sugestiile izvoarelor -, Theodor Codreanu lămurește absolut convingător legătura de viziune artistică dintre cei doi poeți, prin trimiterea la ideea de "despărțire sporitoare de Eminescu" și a "întoarcerii la eminescianism". Concluzie: "Cezar Ivănescu redescoperă fericirea Treimică a creștinismului printr-o fecundă experiență spirituală orientală, infuzându-i acesteia strigătul existențial cel mai deznădăjduit pe care l-a dat poezia românească de după Eminescu și Bacovia..." Ar fi multe de discutat despre ceilalți
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
debutul de excepție, dar, când a fost vorba de a-l introduce în canon, l-a preferat pe Cărtărescu. Explicația găsită de Theodor Codreanu ar fi că Manolescu nu-l putea admira fără rezerve pe un poet ce asimilase organic eminescianismul. La rândul său, Marian Popa, poate "cel mai important critic și istoric literar al celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea" (p. 75) îl așază pe Cezar Ivănescu între "thanaticii" generației '70, alături de Ileana Mălăncioiu și Daniel
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
lui Ștefan Lupașcu: ""după opinia mea, încarnează noua paradigmă a spiritualității europene: o spiritualitate cu adânci rădăcini naționale, plurilingvă și deschisă spre știința luminată de filozofie și religie"" (p. 88). Un capitol special e consacrat raporturilor lui Cezar Ivănescu cu eminescianismul. Astfel, Dumitru Augustin Doman, aparținător al generației optzeciste, l-a numit pe Cezar Ivănescu "poetul total", sintagmă vehiculată și în legătură cu marele înaintaș, dar nu sub raport stilistic, ci valoric. Ambii poeți s-au apropiat, spiritualmente vorbind, de filosofia orientală. În
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
după Revoluția din 1989. Se ilustrează această afirmație prin cazul cărturarului I.P. Culianu. Mai mult ca niciodată, în postdecembrism, românii nu mai pot trăi, așa cum o spusese autorul Doinei cu peste un veac și ceva în urmă, în țara lor. Eminescianismul lui Cezar Ivănescu se vede foarte bine în scrisoarea trimisă de incomodul poet Ilenei Mălăncioiu, în dialogul lui cu Petru Ursachi, în interviul acordat lui Constantin Coroiu, în convorbirile cu Lucian Vasiliu, Nicolae Coande, Daniel Corbu ori Theodor Codreanu. Se
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
În Doina eminesciană, Cezar Ivănescu a descoperit arheul ființei românești. În termeni eminescieni, Cezar Ivănescu este "un arheu jignit". El și-a conturat un idiom poetic inconfundabil, greu de imitat. Intrarea sub "teroarea istoriei" (Mircea Eliade) e primul semn al eminescianismului său abisal care "l-a apropiat și de cel ce a dimensionat ontologia arheilor în arhetipuri, autor al excepționalului eseu Insula lui Euthanasius" (p. 121). Teroarea istoriei este demonstrată și-n Alte fragmente din Muzeon (1982). Tot aici întâlnim și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care "l-a apropiat și de cel ce a dimensionat ontologia arheilor în arhetipuri, autor al excepționalului eseu Insula lui Euthanasius" (p. 121). Teroarea istoriei este demonstrată și-n Alte fragmente din Muzeon (1982). Tot aici întâlnim și despărțirea de eminescianism în formă, dat fiind că poetul inovează tipare formale/strofice noi care-l feresc de manierismul tradiționalist. E vorba de-o "despărțire sporitoare", nu demolatoare cum le place deconstructiviștilor să spună ori de câte ori au prilejul. Poetul, chemat de arheitate se întoarce
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
demolatoare cum le place deconstructiviștilor să spună ori de câte ori au prilejul. Poetul, chemat de arheitate se întoarce la izvoarele gândirii eminesciene, la rădăcinile ontologice ale actului creator "pe terenul limbii și al spiritualității românești" (p. 124). În acest fel, despărțirea de eminescianism devine complementară întoarcerii la eminescianism. Exemplificând teroarea istoriei prin conflictul din Miorița și prin soluția ciobanului moldovean, Cezar Ivănescu se situează de partea omeniei mioritice pe care și-o asumă cristologic. Ca intelectual ce și-a asumat escaladarea Golgotei, poetul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
să spună ori de câte ori au prilejul. Poetul, chemat de arheitate se întoarce la izvoarele gândirii eminesciene, la rădăcinile ontologice ale actului creator "pe terenul limbii și al spiritualității românești" (p. 124). În acest fel, despărțirea de eminescianism devine complementară întoarcerii la eminescianism. Exemplificând teroarea istoriei prin conflictul din Miorița și prin soluția ciobanului moldovean, Cezar Ivănescu se situează de partea omeniei mioritice pe care și-o asumă cristologic. Ca intelectual ce și-a asumat escaladarea Golgotei, poetul se consideră, astfel, păzitorul ființei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
muzician. A fost ultima lui erezie" (p. 262). Cezar Ivănescu este cel de al treilea mare poet al morții, după Eminescu și Bacovia și exegetul emite ipoteza sau sugestia că originalitatea poetului transmodern de care se ocupă vine din sinteza eminescianismului cu bacovianismul. Criticul total adoptă un ton și o atitudine polemică față de cei care-l consideră pe Cezar Ivănescu manierist sau autopastișator. Poetul s-a născut prin cezariană, într-un spital aflat sub bombardament, și cineva i-a scăpat câteva
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
aibă alături în caz de nevoie. Cazi pe gânduri citind aserțiunea lui Theodor Codreanu, de la pagina 117: "soarta lui Eminescu, atât în timpul vieții, cât și-n posteritate, rămâne barometrul marginalizării sau renașterii poporului român însuși". Ceea ce este adevărat. Conceptului de eminescianism i se rezervă spații întinse și pe bună dreptate, cum putea să încapă personalitatea poetului între marginile secolului al XIX-lea, când azi vedem bine că statura sa culturală se sincronizează mai degrabă cu spiritul secolului al XXI-lea decât
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în concluzie, impunerea unui statut colonial la toate nivelurile. Pentru a-l înstrăina de noi înșine, Eminescu e învinovățit că, prin cultivarea obstinantă a românității, ne-ar fi îndepărtat de paradisul feciorelnic al civilizației apusene. Prin formulări ca "despărțirea de eminescianism" sau "Cazul Eminescu", se urmărește instalarea unei diversiuni. Când cineva avansează aberații precum că Eminescu ar conține embrionar cultura legionară sau că ar fi cultivat sentimente xenofobe și antisemite, în mod special, ar trebui să stea cu textul în față
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
multiplica imaginile, vizibile doar cu ochiul interior" (pag. 255). Obiectivul declarat ar fi tocmai faptul existenței care se săvârșește în orice om. Ca la orice mare poet, în creația acestuia particularul și universalul se întâlnesc, tot așa cum simbolismul și antisimbolismul, eminescianismul și antieminescianismul dau fizionomia unui artist calificat cu prea mare ușurință, la nivelul "complexelor de cultură", drept un "întârziat" în toate. Reluând demonstrația din punctul unde o dusese Svetlana Matta în 1958, beneficiind de substanțialele contribuții ale unor eseiști, cercetători
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
improvizații pompieristice, cu iz novator și fumuri elitiste. "Tribuna învățământului", nr. 670, 25 noiembrie-1 decembrie 2002 Ion BELDEANU Theodor Codreanu: "Fragmentele lui Lamparia" Cred că Theodor Codreanu, finul analist al fenomenului literar contemporan și unul dintre puținii cercetători obiectivi ai eminescianismului, face o figură aparte în peisajul spiritual bulversant al momentului. El își gândește și scrie cărțile în mica sa așezare moldavă, Huși, departe de bătăliile aprinse de pe scenele literare și din culisele acestora, ceea ce nu înseamnă că ar fi străin
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]