501 matches
-
se află în mobilizarea propriei noastre energii. Impietatea definește credința trivială și vulgară în legătura destinului oamenilor cu pretinsa vrere a zeilor. De fapt, zeii funcționează ca un ideal al rațiunii kantiene: niște modele pentru desfășurarea meditației și a acțiunii epicuriene. Scutiți de dureri, preafericiți, impasibili, autosuficienți, autonomi, indiferenți față de tot ce nu-s ei, lipsiți de pasiuni, ei îi îndeamnă cu atât mai mult pe oameni să se ocupe de ei cu cât nici nu le pasă de viitorul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
cu forța, împotriva consimțământului lor - și pe bună dreptate... De altfel, planul imanenței în care evolueză zeii este, bineînțeles, lumea oamenilor, dar nu planeta Pământ: nu riscăm să-i vedem apărând la colțul unei străzi sau în piața publică. Cosmogonia epicuriană presupune lumi infinite, cu variații calitative și cantitative ale materiei: între aceste lumi se află zeii. Materiali, ei sălășluiesc în interlumi, în punctele de joncțiune ale unor universuri învecinate; fără forme particulare, făcuți din atomi specifici, ei se bucură de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
mult cu cât trăiește într-o epocă în care nici chirurgia, nici farmacopeea medicului nu pot face mare lucru în materie de anestezic sau de antalgic. Atunci când Canguilhem definește sănătatea prin liniștea trupului, el se exprimă mai mult ca un epicurian contemporan cu Magistrul decât ca un medic postmodern, pentru că o boală cum este cancerul, de exemplu, lasă trupul liniștit, dar îl omoară în același timp... Teoria epicuriană a luptei contra suferinței acordă deci cel mai însemnat rol deciziei și voinței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Canguilhem definește sănătatea prin liniștea trupului, el se exprimă mai mult ca un epicurian contemporan cu Magistrul decât ca un medic postmodern, pentru că o boală cum este cancerul, de exemplu, lasă trupul liniștit, dar îl omoară în același timp... Teoria epicuriană a luptei contra suferinței acordă deci cel mai însemnat rol deciziei și voinței bolnavului. Și aici, rațiunea, filosofia deci, poate fi de-ajuns. în ce fel? Printr-o reflecție asupra mecanicii durerii, urmată de o decizie asupra posibilei folosiri a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
intensitate mică, și atunci poate dura fără să fie fatală pentru trupul bolnavului care o îndură. Lecția nu pare să fie foarte diferită de cea a stoicilor care, dată fiind starea medicinei de pe atunci, nu prea aveau de ales... Algodiceea epicuriană dezvăluie posibilitatea unei veritabile filosofii trăite și practicate ca o terapie. -9- Dietetica și aritmetica dorințelor. Cu ultimul moment al cvadruplului remediu atingem apogeul eticii hedoniste, pentru că el se referă la ceea ce rămâne de făcut pentru a elabora plăcerea. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
fie realizabil în mod nemijlocit în perspectiva unei construiri pacificate de sine. Odată moartea îmblânzită, zeii îndepărtați și durerea stăpânită, mai rămân de dat câteva reguli simple ale bucuriei. în această etapă a analizei, putem aprecia în ce măsură converge tot sistemul epicurian spre acest punct focal: plăcerea, precum și modul în care doctrina Grădinii propune o arhitectonică a rațiunii empirice... Reflecția asupra condițiilor plăcerii trece, în amonte, printr-o prelucrare intelectuală a dorințelor. Ce sunt ele? Ce le definește? Cu ce se aseamănă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
posibilă o pragmatică a plăcerilor. Momentul este considerat în istoria filosofiei drept unul dintre cele mai celebre, și chiar începând cu cvadruplul remediu. Dovadă, evident, faptul că, în ciuda riscurilor, reducerea complexului la simplu produce uneori cele mai bune efecte... Discursul epicurian despre dorințe figurează, într-adevăr, printre paginile clasice, alături de câteva pasaje obligatorii: sfera parmenidiană, râul heraclitean, felinarul și butoiul lui Diogene, alegoria Peșterii platoniciene, măsura aristoteliciană, îndoiala pyrrhoniană etc. Epicur face așadar deosebire între dorințele naturale și necesare, cele naturale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
încă din primul moment al existenței, sunt indiscutabil firești, dar nu par necesare - cel puțin în opinia lui Epicur, care nu l-a citit pe Freud și ignoră că o frustrare poate induce mai multe neajunsuri și suferințe decât plăceri! Epicurienii care vor urma - Lucrețiu, dar și Horațiu, precum și poeții din cercul campanian - își vor lua unele libertăți în legătură cu această dorință pe care vor avea tendința s-o considere naturală, desigur, dar și necesară. Uneori Epicur însuși, în una sau alta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
adevărul hedonist. De bună seamă, dar dacă această clasificare tripartită, ca și cvadruplul remediu, ar funcționa de minune la nivel intelectual, însă ceva mai greu în realitatea greu de strunit, rebelă, refuzând să intre în una dintre cele trei rubrici epicuriene? Căci filosofia, prietenia, arta sunt oare dorințe naturale? Nu, animalele nu le cunosc, numai oamenii aspiră la sens, la rafinament și la plăcerea estetică... Universitarii practică tot felul de contorsiuni și fac apel la Lucrețiu pentru a umple găurile din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
filosofia - altfel, ce mai hecatombă ar fi! -, arta sau prietenia - în această ultimă ipoteză, omenirea ar dispărea aproape în totalitate... Concluzia se impune deci: există dorințe nenaturale, nenecesare, și totuși dezirabile! Pentru că ele generează plăceri considerabile... Dorința de a fi epicurian, de a gândi în Grădină, de a fi mai aproape de Epicur, de a conversa cu persoane de calitate, de a-i citi pe filosofi, de a-i comenta, de a împărtăși puncte de vedere sau de a le confrunta: iată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de calitate, de a-i citi pe filosofi, de a-i comenta, de a împărtăși puncte de vedere sau de a le confrunta: iată niște dorințe nenaturale și nenecesare, ba chiar artificiale și facultative, și totuși bogate în potențialități hedoniste. Epicuriene chiar: a restaura o ordine, a crea o armonie, a construi o seninătate, a-ți desăvârși ataraxia... -10- Plăcerea hedonismului ascetic. Plăcerea austeră a lui Epicur lasă mult înapoia ei caricaturile. El însuși a avut grijă să precizeze tot ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
-l urască în așa un hal... Antihedonismul își dezvăluie în mod simptomatic ura de sine, concentrată, transfigurată, deplasată, inversată ca sens, iar apoi îndreptată asupra unui obiect fantasmatic susceptibil de a incorpora totalitatea negativității acumulate în sine: plăcerea. Pentru că plăcerea epicuriană rămâne mult sub pericolele care i se pun în spate sau de forțele distrugătoare a căror presupusă purtătoare este. Modul de întrebuințare al Grădinii seamănă până la confuzie cu regulile vieții monahale: singura diferență importantă rămâne planul de imanență al epicurismului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
chestiuni, etica ar putea fi impărțită: reducere a dorințelor, interpretare ascetică a plăcerii, practicarea blândeții și a cumpătării, exercițiul spiritual efectuat în comunitate, egalitarism în izolare, frugalitate și sobrietate, austeritate, sărăcie. De ce ar neglija cineva în așa măsură conținutul gândirii epicuriene și ar face-o să exprime contrariul a ceea ce spune ea de fapt, dacă nu din cauza unei repulsii față de însuși principiul hedonismului? Desigur, ataraxia epicuriană seamănă foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
izolare, frugalitate și sobrietate, austeritate, sărăcie. De ce ar neglija cineva în așa măsură conținutul gândirii epicuriene și ar face-o să exprime contrariul a ceea ce spune ea de fapt, dacă nu din cauza unei repulsii față de însuși principiul hedonismului? Desigur, ataraxia epicuriană seamănă foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o trăsătură a doctrinei marchează diferența, și ea este una importantă: refuzarea durerii, lupta contra suferinței. Pentru că ura față de trup propovăduită de Platon, apoi cultul durerii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
bun; la rându-i, ceea ce este bun desemnează ceea ce pare util pentru a evita suferința și a crea plăcere. Invers, răul și ceea ce este rău caracterizează ceea ce generează suferință. Exemplu: zadarnic am căuta elemente cu care să imaginăm o estetică epicuriană demnă de acest nume. Nicio înțepătură, fie ea și discretă, contra Frumosului în sine din concepția platonistă, nimic despre artă, muzică, pictură sau poezie, cel mult una sau două propoziții incidente: poezia homerică vinde mituri și ficțiune, totul într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nu suferi, să nu te temi, să nu duci lipsă, să nu pătimești; o plăcere căutată în mod pozitiv la Cirene: bucurie, jubilație, veselie, toate active și militante, expansive, demonstrative. Pâinișoarele și apa primului, parfumul costisitor al celuilalt, hedonismul ascetic epicurian contra hedonismului jubilatoriu cirenaic. în realitate, lucrurile par mai puțin distincte decât o afirmă tradiția. Doxografia cirenaică propune puține texte utile pentru tranșarea dezbaterii. Dar a-l considera pe Aristip apărător doar al unei plăceri active, dinamice, ține de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
o metodă filosofică pentru a ajunge la plăcere, nu trăiește asemeni animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci de fabrică epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al doilea... Numai voința de a reproduce categoriile clasice ale istoriei platoniciene a filosofiei justifică dualismul care opune plăcerile stabile epicuriene plăcerilor dinamice cirenaice. Epicur nu s-a putut mulțimi cu această dimensiune negativă a hedonismului, nici Aristip doar cu măsura instantanee a jubilării. Practica Grădinii ateniene și corpusul doctrinal transmis la Cirene interzic această opoziție factice. Epicur pare să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
din trecut sau din viitor; ceea ce confirmă și spusele gânditorului parfumat: pedepsele aplicate celor vinovați se exercită asupra trupului lor. Dacă cirenaicii susțin ipoteza unei plăceri vulgare, grosolane - în imediatețea animalică și dinamică -, bestială, așa trebuie să gândim... în schimb epicurienii, mai fini, mai tolerabili, în ciuda hedonismului lor - ei aduc atât de mult cu niște asceți încât ar fi niște amici aproape convenabili pentru platonicienii și stoicii tolerenți... -, nu pot decât să celebreze superioritatea cărnii asupra spiritului, a trupului asupra părticelei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
cu divinul, cu cerul inteligibil... La cirenaici, totul aduce mărturie în favoarea unității imanente a realului. Și atunci, cum altfel, dacă nu din rațiuni ideologice, polemice, mai poate cineva vorbi de plăceri ale trupului separate de plăcerile sufletului? Ceea ce înregistrează carnea epicuriană este decodat de sufletul atomic: dorințe, plăceri, suferințe, chinuri, jubilări... Doar un artificiu retoric și o poziție antinominalistă permit recurgerea la cele două momente ale dualismului pentru a le face să funcționeze în sensul unei creditări și al unei discreditări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
ca și Petrarca, de altfel... -, filosoful pune temeliile libertății sale, își fabrică autonomia bucată cu bucată, clipă cu clipă, răbdător. Tânăr sau bătrân, filosofia îți aduce întotdeauna satisfacții imense: nu-i niciodată prea devreme sau prea târziu pentru practicarea disciplinei epicuriene. îndemnul s-a bucurat de succes, fără să producă totuși multe efecte printre filosofi: a trăi ascuns, a nu te expune, a nu face cunoscute tuturor detaliile existenței tale, a dezvălui ceea ce este accesoriu pentru a păstra tăcerea asupra esențialului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
domnește în Grădină, dar și în relațiile dintre indivizi, fie că fac parte sau nu din comunitate, este contractul. Trei Maxime capitale vorbesc de el, altfel spus o cantitate ridicol de mică de cuvinte, și totuși un tezaur. Filosofia politică epicuriană se sprijină doar pe acest trepied conceptual. Restul rămâne o problemă de interpretare, de extrapolare, cum se întâmplă adesea în corpusul antic. Gândirea politică modernă - Hobbes și Rousseau, evident - constă, s-ar putea spune, în comentarea acestor trei faze laconice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
mai bune rezultate în afara ei, dincolo de porțile Grădinii. De unde și necesitatea unei anumite perspicacități: nu filosofezi și nu duci o viață filosofică singur, dar nici chiar cu oricine. Față de cei care nu pot intra în mod decent în comunitatea electivă epicuriană, punctuală sau durabilă, geografic reperabilă, sedentară, sau legată de fluxurile intersubiective, nomade, îți rămâne ultimul recurs al materialiștilor, al subversivilor și al maeștrilor imanenței: râzi - și te bucuri în altă parte... XII PHILODEMOS DIN GADARA și comunitatea hedonistă -1- Efectele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
vizibilă încă și astăzi, așadar prețioasă din mai multe puncte de vedere... Așa cum se știe, Pliniu cel Bătrân a murit la Pompei - scrisoarea nepotului său adresată lui Tacitus povestește evenimentul în detaliu -, dar Philodemos din Gadara și alți câțiva filosofi epicurieni îDemetrius Lacon, Carneiscos, Polistrat) beneficiază în acea zi de o șansă extraordinară: operele lor scrise s-au păstrat sub un strat de lavă gros de vreo douăzeci de metri, imobilizate, dar protejate de vitregiile timpului, deci disponibile pentru secolele viitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
elenistică, de busturi ale unor filosofi - trei ale lui Epicur, dar și ale lui Democrit, Pitagora, Empedocle, Zenon din Cition... -, ale unor poeți - Homer, Sappho - și retori - Isocrate, Demostene -, de statui și statuete diverse - un Mercur, o Dansatoare, apoi emblema epicurienilor, un purcel. Decorațiunea somptuoasă a vilei comportă de asemenea picturi, obiecte prețioase și semnalează un comanditar important. Mai exact, este vorba de Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 58, socrul lui Cezar însuși. Nu se cunoaște numele arhitectului, dar locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]