KorAP: Find »[drukola/base=epicurian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 ...21 >

501 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378

într-o secesiune în raport cu lumea politică în care oficiază partizanii Academiei și ai Porticului. Cu atât mai mult cu cât succesul de care filosoful s-a bucurat în timpul vieții va dura multă vreme și după moartea lui: există încă practici epicuriene în secolul al II-lea după Isus Hristos în Asia Mică. Adică cinci sute de ani de practică neîntreruptă - iată ceva ce poate ispiti răutatea multor filosofi abonați la tezele firmelor concurente! Invidii omenești, prea omenești... A reduce epicurismul la o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
a le vedea funcționând perfect, asemeni unei mașinării inteligente și bine unse, el vizează incarnarea, producerea de efecte concrete într-o viață cât se poate de reală, cea de toate zilele. Pentru a sprijini metafora filosofului-terapeut, tradiția vorbește de Tetrapharmakon-ul epicurian, de cvadruplul remediu. Extrapolarea se face plecând de la un fel de poțiune magică antică preparată din patru ingrediente de bază: ceară, seu, smoală și rășină. Ne putem imagina mai degrabă un excipient decât un compus cu adevărat eficace pe terenul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
textul său intitulat Contra sofiștilor, iar apoi gravat de Diogene pe faimosul zid din Oenanda, în Asia Mică, trei sute de ani mai târziu. Cicero însuși reia în contul său formula mnemotehnică în De finibus. Cvadruplul remediu pare deci mai mult epicurian decât al lui Epicur. Chiar dacă exegeza universitară vede Scrisoarea către Meneceu ca fiind alcătuită pe scheletul celor patru elemente și reperează trucul în primele patru Maxime capitale sau chiar îl dă la iveală în cea de-a unsprezecea, ne vom

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
exegeza universitară vede Scrisoarea către Meneceu ca fiind alcătuită pe scheletul celor patru elemente și reperează trucul în primele patru Maxime capitale sau chiar îl dă la iveală în cea de-a unsprezecea, ne vom feri să afirmăm că gândirea epicuriană intră toată în această formă precomprimată. Redusă asemeni unui sos fiert vreme îndelungată, gândirea lui Epicur se rezumă așadar uneori, poate chiar adesea, la aceste patru teze: î1) n-avem deloc a ne teme de zei; î2) nici de moarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
chiar de teologia moștenită de la cei mai vechi presocratici. Pentru Epicur, care n-o spune în acești termeni, Platon gândește ca un Anaximandru sau ca un Xenofon, mai apropiați de o poetică decăt de o dialectică a evenimentelor... Propunerea fizică epicuriană oferă o globalitate conceptuală compactă: nu există loc pentru îndoială, interogație, inexplicabil sau neexplicat, din care s-ar putea hrăni religiosul, fantasma sau miturile. Nicio zonă de umbră genealogică a zeilor. Atomi și vid, mișcare, iată leitmotivul din care decurge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
apoi se fac la loc, ceea ce ne constituie dispare și nu mai rămâne nimic din ceea ce definea cândva identitatea noastră; așadar, nu există nimic de temut din partea acestor jocuri ale atomilor, nicio pedeapsă de așteptat, niciun păcat de ispășit. Fizica epicuriană condamnă orice metafizică: ceea ce se întâmplă se desfășoară în limitele unei logici atomice. Cum ar putea moartea să constituie o problemă? Ce-i de temut în ea? De vreme ce binele și răul rezidă în senzații, iar moartea presupune privarea de acestea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
se află în mobilizarea propriei noastre energii. Impietatea definește credința trivială și vulgară în legătura destinului oamenilor cu pretinsa vrere a zeilor. De fapt, zeii funcționează ca un ideal al rațiunii kantiene: niște modele pentru desfășurarea meditației și a acțiunii epicuriene. Scutiți de dureri, preafericiți, impasibili, autosuficienți, autonomi, indiferenți față de tot ce nu-s ei, lipsiți de pasiuni, ei îi îndeamnă cu atât mai mult pe oameni să se ocupe de ei cu cât nici nu le pasă de viitorul și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
cu forța, împotriva consimțământului lor - și pe bună dreptate... De altfel, planul imanenței în care evolueză zeii este, bineînțeles, lumea oamenilor, dar nu planeta Pământ: nu riscăm să-i vedem apărând la colțul unei străzi sau în piața publică. Cosmogonia epicuriană presupune lumi infinite, cu variații calitative și cantitative ale materiei: între aceste lumi se află zeii. Materiali, ei sălășluiesc în interlumi, în punctele de joncțiune ale unor universuri învecinate; fără forme particulare, făcuți din atomi specifici, ei se bucură de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
mult cu cât trăiește într-o epocă în care nici chirurgia, nici farmacopeea medicului nu pot face mare lucru în materie de anestezic sau de antalgic. Atunci când Canguilhem definește sănătatea prin liniștea trupului, el se exprimă mai mult ca un epicurian contemporan cu Magistrul decât ca un medic postmodern, pentru că o boală cum este cancerul, de exemplu, lasă trupul liniștit, dar îl omoară în același timp... Teoria epicuriană a luptei contra suferinței acordă deci cel mai însemnat rol deciziei și voinței

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
Canguilhem definește sănătatea prin liniștea trupului, el se exprimă mai mult ca un epicurian contemporan cu Magistrul decât ca un medic postmodern, pentru că o boală cum este cancerul, de exemplu, lasă trupul liniștit, dar îl omoară în același timp... Teoria epicuriană a luptei contra suferinței acordă deci cel mai însemnat rol deciziei și voinței bolnavului. Și aici, rațiunea, filosofia deci, poate fi de-ajuns. în ce fel? Printr-o reflecție asupra mecanicii durerii, urmată de o decizie asupra posibilei folosiri a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
intensitate mică, și atunci poate dura fără să fie fatală pentru trupul bolnavului care o îndură. Lecția nu pare să fie foarte diferită de cea a stoicilor care, dată fiind starea medicinei de pe atunci, nu prea aveau de ales... Algodiceea epicuriană dezvăluie posibilitatea unei veritabile filosofii trăite și practicate ca o terapie. -9- Dietetica și aritmetica dorințelor. Cu ultimul moment al cvadruplului remediu atingem apogeul eticii hedoniste, pentru că el se referă la ceea ce rămâne de făcut pentru a elabora plăcerea. Aceasta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
fie realizabil în mod nemijlocit în perspectiva unei construiri pacificate de sine. Odată moartea îmblânzită, zeii îndepărtați și durerea stăpânită, mai rămân de dat câteva reguli simple ale bucuriei. în această etapă a analizei, putem aprecia în ce măsură converge tot sistemul epicurian spre acest punct focal: plăcerea, precum și modul în care doctrina Grădinii propune o arhitectonică a rațiunii empirice... Reflecția asupra condițiilor plăcerii trece, în amonte, printr-o prelucrare intelectuală a dorințelor. Ce sunt ele? Ce le definește? Cu ce se aseamănă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
posibilă o pragmatică a plăcerilor. Momentul este considerat în istoria filosofiei drept unul dintre cele mai celebre, și chiar începând cu cvadruplul remediu. Dovadă, evident, faptul că, în ciuda riscurilor, reducerea complexului la simplu produce uneori cele mai bune efecte... Discursul epicurian despre dorințe figurează, într-adevăr, printre paginile clasice, alături de câteva pasaje obligatorii: sfera parmenidiană, râul heraclitean, felinarul și butoiul lui Diogene, alegoria Peșterii platoniciene, măsura aristoteliciană, îndoiala pyrrhoniană etc. Epicur face așadar deosebire între dorințele naturale și necesare, cele naturale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
încă din primul moment al existenței, sunt indiscutabil firești, dar nu par necesare - cel puțin în opinia lui Epicur, care nu l-a citit pe Freud și ignoră că o frustrare poate induce mai multe neajunsuri și suferințe decât plăceri! Epicurienii care vor urma - Lucrețiu, dar și Horațiu, precum și poeții din cercul campanian - își vor lua unele libertăți în legătură cu această dorință pe care vor avea tendința s-o considere naturală, desigur, dar și necesară. Uneori Epicur însuși, în una sau alta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
adevărul hedonist. De bună seamă, dar dacă această clasificare tripartită, ca și cvadruplul remediu, ar funcționa de minune la nivel intelectual, însă ceva mai greu în realitatea greu de strunit, rebelă, refuzând să intre în una dintre cele trei rubrici epicuriene? Căci filosofia, prietenia, arta sunt oare dorințe naturale? Nu, animalele nu le cunosc, numai oamenii aspiră la sens, la rafinament și la plăcerea estetică... Universitarii practică tot felul de contorsiuni și fac apel la Lucrețiu pentru a umple găurile din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
filosofia - altfel, ce mai hecatombă ar fi! -, arta sau prietenia - în această ultimă ipoteză, omenirea ar dispărea aproape în totalitate... Concluzia se impune deci: există dorințe nenaturale, nenecesare, și totuși dezirabile! Pentru că ele generează plăceri considerabile... Dorința de a fi epicurian, de a gândi în Grădină, de a fi mai aproape de Epicur, de a conversa cu persoane de calitate, de a-i citi pe filosofi, de a-i comenta, de a împărtăși puncte de vedere sau de a le confrunta: iată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
de calitate, de a-i citi pe filosofi, de a-i comenta, de a împărtăși puncte de vedere sau de a le confrunta: iată niște dorințe nenaturale și nenecesare, ba chiar artificiale și facultative, și totuși bogate în potențialități hedoniste. Epicuriene chiar: a restaura o ordine, a crea o armonie, a construi o seninătate, a-ți desăvârși ataraxia... -10- Plăcerea hedonismului ascetic. Plăcerea austeră a lui Epicur lasă mult înapoia ei caricaturile. El însuși a avut grijă să precizeze tot ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-l urască în așa un hal... Antihedonismul își dezvăluie în mod simptomatic ura de sine, concentrată, transfigurată, deplasată, inversată ca sens, iar apoi îndreptată asupra unui obiect fantasmatic susceptibil de a incorpora totalitatea negativității acumulate în sine: plăcerea. Pentru că plăcerea epicuriană rămâne mult sub pericolele care i se pun în spate sau de forțele distrugătoare a căror presupusă purtătoare este. Modul de întrebuințare al Grădinii seamănă până la confuzie cu regulile vieții monahale: singura diferență importantă rămâne planul de imanență al epicurismului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
chestiuni, etica ar putea fi impărțită: reducere a dorințelor, interpretare ascetică a plăcerii, practicarea blândeții și a cumpătării, exercițiul spiritual efectuat în comunitate, egalitarism în izolare, frugalitate și sobrietate, austeritate, sărăcie. De ce ar neglija cineva în așa măsură conținutul gândirii epicuriene și ar face-o să exprime contrariul a ceea ce spune ea de fapt, dacă nu din cauza unei repulsii față de însuși principiul hedonismului? Desigur, ataraxia epicuriană seamănă foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
izolare, frugalitate și sobrietate, austeritate, sărăcie. De ce ar neglija cineva în așa măsură conținutul gândirii epicuriene și ar face-o să exprime contrariul a ceea ce spune ea de fapt, dacă nu din cauza unei repulsii față de însuși principiul hedonismului? Desigur, ataraxia epicuriană seamănă foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o trăsătură a doctrinei marchează diferența, și ea este una importantă: refuzarea durerii, lupta contra suferinței. Pentru că ura față de trup propovăduită de Platon, apoi cultul durerii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
bun; la rându-i, ceea ce este bun desemnează ceea ce pare util pentru a evita suferința și a crea plăcere. Invers, răul și ceea ce este rău caracterizează ceea ce generează suferință. Exemplu: zadarnic am căuta elemente cu care să imaginăm o estetică epicuriană demnă de acest nume. Nicio înțepătură, fie ea și discretă, contra Frumosului în sine din concepția platonistă, nimic despre artă, muzică, pictură sau poezie, cel mult una sau două propoziții incidente: poezia homerică vinde mituri și ficțiune, totul într-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
nu suferi, să nu te temi, să nu duci lipsă, să nu pătimești; o plăcere căutată în mod pozitiv la Cirene: bucurie, jubilație, veselie, toate active și militante, expansive, demonstrative. Pâinișoarele și apa primului, parfumul costisitor al celuilalt, hedonismul ascetic epicurian contra hedonismului jubilatoriu cirenaic. în realitate, lucrurile par mai puțin distincte decât o afirmă tradiția. Doxografia cirenaică propune puține texte utile pentru tranșarea dezbaterii. Dar a-l considera pe Aristip apărător doar al unei plăceri active, dinamice, ține de o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
o metodă filosofică pentru a ajunge la plăcere, nu trăiește asemeni animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci de fabrică epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al doilea... Numai voința de a reproduce categoriile clasice ale istoriei platoniciene a filosofiei justifică dualismul care opune plăcerile stabile epicuriene plăcerilor dinamice cirenaice. Epicur nu s-a putut mulțimi cu această dimensiune negativă a hedonismului, nici Aristip doar cu măsura instantanee a jubilării. Practica Grădinii ateniene și corpusul doctrinal transmis la Cirene interzic această opoziție factice. Epicur pare să-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
din trecut sau din viitor; ceea ce confirmă și spusele gânditorului parfumat: pedepsele aplicate celor vinovați se exercită asupra trupului lor. Dacă cirenaicii susțin ipoteza unei plăceri vulgare, grosolane - în imediatețea animalică și dinamică -, bestială, așa trebuie să gândim... în schimb epicurienii, mai fini, mai tolerabili, în ciuda hedonismului lor - ei aduc atât de mult cu niște asceți încât ar fi niște amici aproape convenabili pentru platonicienii și stoicii tolerenți... -, nu pot decât să celebreze superioritatea cărnii asupra spiritului, a trupului asupra părticelei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]