142 matches
-
integrală a modelului antic, lăsându-i neatinsă aura de superioritate și semnificațiile originare. În acest sens, tradiția nu-și modifică semnificatul, așa cum se întâmplă în postmodernism. Afilierea la un model presupune însă, pe lângă avantajul unei lecții superioare și dezavantajul apariției epigonismului. Este, de altfel, una din criticile de bază care s-au adus acestei subordonări față de scrierile și ideile anticilor după cum am discutat pe larg în capitolul privitor la faimoasa Dispută. În Prefața la primul său volum de versuri, Pope preîntâmpină
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
evolutive ale literaturii. Ceea ce este benefic este reproducerea situațiilor care au stat la baza creării unor capodopere. Ideea exprimată aici coincide cu modul în care clasicii au privit modelele trecutului. Nu aservire, nu copiere, nu plagiat, care duce inevitabil la epigonism, ci prelucrare fertilă a cauzelor generatoare de valori, analiza minuțioasă a acestora și extragerea unor reguli ce pot servi drept ghidaj pentru literatura viitoare. În acest sens, viziunea diacronică trebuie înlocuită cu una sincronică prin "perceperea trecutului nu numai ca
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și 1870, când beletristica se confunda adesea cu istoria, politica, morala ori cu știința, iar frumosul - cu binele și adevărul. Efectuând distincția cuvenită și afirmând că obiectul criticii este relevarea frumosului din opera de artă, M. a combătut cu vehemență epigonismul literar de după 1850, afirmând că mediocritatea e cu atât mai periculoasă, cu cât se manifestă într-o cultură începătoare. În consecință, a ridiculizat scrierile mediocre bazându-se atât pe gustul propriu, cât și pe principii. Una din principalele lui acțiuni
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287962_a_289291]
-
la sfârșitul secolului al XX-lea, seamănă în chip izbitor cu cele ale lui Leonid Dimov. Asemănarea este uneori atât de mare, încât s-ar putea conchide, în grabă, că e vorba despre un fenomen de influențare sufocantă ori de epigonism. Poetul e însă un dimovian legitim și original, un emul, un adevărat succesor al lui Dimov. Creator de universuri onirice „paralele”, de lumi ficționale fascinante, a căror contemplare seduce, e un „arhitect de paradisuri” - cum sună titlul unui ciclu de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289806_a_291135]
-
aceasta rămâne tributară unor „fecunde stimulente” ale liricii interbelice, creându-și „un supralimbaj sau extralimbaj poetic” ce începe să-și arate uzura. Constatarea, reluată și în Atitudini critice (1983), unde se vorbește despre „un mimetism fără modele” sau despre un „epigonism anonim”, e perfect legitimă, numai că autorul însuși își fundamentează analiza poeziei pe un asemenea „supralimbaj”, în funcție de care evaluează producția lirică. De pildă, în Poeți contemporani (1978) lui Marin Sorescu i se reproșează „anecdotismul poetic”, „prozaismul” și „registrul minor” al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288466_a_289795]
-
subtilități, pe seama falsificării cântarului adevărului. Teza la care ajunge, finalmente, Vattimo este aceea că arta, nefiind adevăr, este întotdeauna un fenomen epigonic. Și de astă dată, meritul de a fi pus problema i se atribuie lui Nietzsche, în sensul că epigonismul îl împiedică pe om "să producă o noutate istorică veritabilă; mai cu seamă îl împiedică să aibă un stil specific, fapt pentru care acest om e constrâns să-și scoată formele artei sale, ale arhitecturii sale, ale modei, din marele
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ale modei, din marele depozit de costume teatrale care a devenit, pentru el, trecutul"95. Vattimo nu are de unde să știe că a existat în cultura românească o minte nu mai puțin ascuțită decât a lui Nietzsche care a gândit epigonismul chiar ceva mai devreme, cu același arsenal de măști și în virtutea aceleiași eterne reîntoarceri, dar fără falsificarea cântarului adevărului. Am putea zice, forțând lucrurile (în sensul unei lecturi postmoderne), că Nietzsche este un postmodernist avant la lettre, pe când Eminescu un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ocultarea adevărului, pe când transmodernul nu are nevoie de sofistica morții lui Dumnezeu, căci e prea realist ca să se complice cu o imposibilitate ontologică. O asemenea trăsnaie nu i-ar fi putut da prin minte lui Kant. Să încercăm a confrunta epigonismul transmodern eminescian cu cel postmodern nietzschean, sau mai exact spus cu modul receptării lui de către filosofii diferenței. În 1870, Eminescu tipărea în "Convorbiri literare" poema Epigonii. Poetul preluase termenul tot din literatura germană, cum va face și Nietzsche, dar cei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
eternă, poate, într-adevăr, să iasă din "centralitatea" lui Dumnezeu și să intre sub cea falsă a diavolului, care nu se vede, deoarece el este Nimeni. Primejdia aceasta a văzut-o, în schimb, Eminescu, chiar prin tratarea comună a temei epigonismului. Epigonii săi, spre deosebire de ai lui Nietzsche, sunt doar măști râzânde, sub care străjuiește nimicul: "Iară noi? Noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; / Dumnezeul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer". Iată, așadar, o cu totul altă rebeliune filosofică decât la Nietzsche, nu mai puțin radicală, implicând toate datele rupturii de metafizică 99, inclusiv ideea morții Demiurgului, a eternei reîntoarceri, a epigonismului. Din păcate, Occidentul păstrează o ignoranță intermitentă față de alte culturi, iar cărturarii români, complăcându-se în epigonism (sincronism), refuză a vedea comoara din propria casă. Deși postmoderniștii îi dau dreptate lui Nietzsche și-l ignoră pe Eminescu, se dovedește că
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
filosofică decât la Nietzsche, nu mai puțin radicală, implicând toate datele rupturii de metafizică 99, inclusiv ideea morții Demiurgului, a eternei reîntoarceri, a epigonismului. Din păcate, Occidentul păstrează o ignoranță intermitentă față de alte culturi, iar cărturarii români, complăcându-se în epigonism (sincronism), refuză a vedea comoara din propria casă. Deși postmoderniștii îi dau dreptate lui Nietzsche și-l ignoră pe Eminescu, se dovedește că Nietzsche, cel interpretat de postmodeniști, e pierzător, iar Eminescu câștigătorul încă ignorat. Și asta se vede din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
el a visat la apariția supraomului și a rezultat subomul sau omul recent postmodern. Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii și a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi și critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintașilor iar nu epigonilor. Punctul de divergență este credința. Epigonii lui Eminescu sunt "moderniști" și, deopotrivă, "postmoderniști". Raportându-se la istorie, ei vor progresul cu orice preț, precum Cațavencu al lui Caragiale, iar în plan real-istoric
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
epigoni, cei îmbătrâniți înainte de vreme, prostituați, stâlpi de cafenele pariziene care se-ntorc să fericească norodul cu chipul lor isteț de oaie creață. În poezie, este vidul din cuvintele ce din coadă or să sune. În acest mod percepe Eminescu epigonismul. După opinia lui, fantasma pictorului, ca și a poetului, nu este condamnată la diseminare decât atunci când e fără arheu, când răceala reflecțiunii copleșește fantazia. În scrisoarea către Iacob Negruzzi (însoțitoare a poemei Epigonii, Viena 5/17 iunie 1870), spune: "Numai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a descoperit peste 70 de heteronimi creatori. Dar aceasta e o întărire, iar nu o pierdere de identitate. Din păcate, în individualismul postmodern tendința e dispariția persoanei, pe când în antropologia creștină omul este unic, cu o identitate inconfundabilă. În artă, epigonismul e pierdere fără regăsire și potențare a identității persoanei, ca într-un carnaval la sfârșitul căruia individul rămâne pe față cu masca, nemairevenind la propria personalitate. Arta e mai mult decât fantasmă, mai mult decât jocul de măști. Revin la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernism o constituie cea a moldovenilor, înclinați, prin natura lor, spre deosebire de sudicii de cartier, spre profunzime și gravitate. De aceea, după opinia mea, Moldova (și chiar Ardealul) n-a produs un veritabil curent postmodernist decât cu excepții care țin de epigonism (un Liviu Antonesei, în "filosoficărie", un Mihail Gălățanu, în pornolirică, imitator teribilist al mai "bătrânului" Emil Brumaru, poet de o altă factură decât cea strict postmodernistă, un soi de echivalent liric al jocurilor de limbaj cărturăresco-filosofic ale lui Luca Pițu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fenomenul la Mircea Cărtărescu și la "Cenaclul de luni". Este limpede că Manolescu lucrează cu un criteriu modernist acela al valorii. Dacă îl acceptăm, ieșim din canon și riscăm să-i nedreptățim tocmai pe veritabilii postmoderniști, care stau sub semnul epigonismului. De altfel, valoarea nu mai este un reper pentru cultura postmodernistă. Nici criteriul exclusiv al tehnicilor textualiste nu e suficient de relevant, fiindcă unii dintre scriitori le practică, fără însă a îndeplini alte condiții mai importante, cum ar fi neabandonarea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de piese, alături de traducerile Ultima noutate din Ed. Bourdet, Montmartre din Pierre Frondaie sau Pasărea albastră din Maurice Maeterlinck (toate intrate în repertoriul unor teatre bucureștene). În special la început, unii comentatori ai poeziei scrise de M. i-au reproșat epigonismul, înlocuirea muzicalității interioare cu o „sonoră grandoare de vocabular” ce nu reușește să transfigureze senzualismul, exaltarea simțurilor până la bizarerie, o preocupare pentru perfecționarea formei căreia nu îi corespunde „perfecțiunea gândirii”, de unde o „poezie ușoară”, lipsită de „fiorul creațiunii”. Totuși cei mai mulți
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288145_a_289474]
-
se înființează în realitate e o constantă care însoțește consacrarea mitului eminescian sub diverse forme și prin diferite teme: influența muzicalității versului eminescian asupra publicului românesc, "boala" care amenință societatea, fascinația pe care o exercită pesimismul asupra tinerilor, chiar și epigonismul, văzut ca subjugare a unei întregi generații de scriitori 141 - sunt teme ale impactului social al unei creații poetice. Nu e vorba aici de recunoașterea socială a valorii unei opere, ci de sublinierea acțiunii ei performative, prin care proprietățile formale
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
epistolografiei [s.n.]", după expresia lui Burckhardt. Imitația anticilor (care oferă modele în Macrobius, Marțial sau Plutarh), dar și tendințele de desacralizare al acestui tip de discurs ne îndreptățesc să-l plasăm sub incidența parodiei. Materialul care a generat un susținut epigonism este culegerea de cuvinte de duh a lui Poggio Bracciolini (1380- 1459). Liber facetiarum cuprinde 178 de anecdote și scrieri licențioase, strânse între 1438 și 1452 și apărute postum în 1470. Umanistul florentin e unanim recunoscut pentru faptul că a
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Ieșirea din labirintul livresc rămâne, pentru totdeauna, o iluzie. Concluzii În lumina vechilor și noilor teorii care au căutat să-i surprindă esența, parodia apare drept una dintre modalitățile sigure de care dispune literatura atât pentru a evolua, depășind capcanele epigonismului sau mimetismului în care orice operă "cap de serie" riscă să-și găsească sfârșitul, pentru a se reconstrui în permanență, cât și pentru a se autocunoaște. Acest fenomen nu poate interesa, în nici o epocă, unilateral, de aceea nu i-am
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
al dezagregării universale, convocând astfel Subconștientul, Natura, Istoria, Transcendentul, Absurdul, personajele marii literaturi din toate timpurile“ (P. Cornea). - Romantismul posteminescian coexistă cu realismul, sămănătorismul, simbolismul (sfârșitul sec. al XIXlea și primele decenii ale sec. XX) și se manifestă, frecvent, ca epigonism eminescian. Reprezentanți notabili sunt G. Coșbuc, O. Goga, Al. Vlahuță, B. Șt. Delavrancea, Al. Macedonski. 3.1.2. Realismul Realismul exprimă, în sens general, năzuința artei de a reflecta realitatea. Sensul specializat are în vedere curentul manifestat în literatură și
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
liric bacovian - o subtilă artă poetică - este cea care dă titlul volumului de debut (publicat în 1916), Plumb. Începând cu această poezie, George Bacovia conferă esteticii simboliste românești profunzimea de substanță, de viziune și de expresie, determinând ruptura definitivă de epigonismul eminescian. În tonalitatea gravă a unei elegii existențiale, Bacovia își focalizează viziunea despre lume pe un simbol multisemnificativ, ilustrând astfel o caracteristică a poeticii simboliste. Metalul saturnian, plumbul, impune un simbol referențial, prin excelență antimetafizic. „Cel mai moale și cel
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
duioasele lui cântece” trebuie asimilat cu scopul de a fi apoi redat, în forme sublimate, mișcării literare a „păturii culte”. Nutrindu-se din lirica eminesciană și din poezia lui George Coșbuc, versurile publicate în F.-F. nu pot depăși sfera epigonismului. Eticul și etnicul prevalează în alchimia acestei poezii. G. Tutoveanu scrie poeme senine, optimiste, situate între descriptivism pur (Stol) și discursivitate triumfalistă (Fii gata). D. Nanu profesează un lirism duios, cu accente reflexive (Primăvara, Sunt mângâierile durerii), dar și epicul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286969_a_288298]
-
excesiv în totul. Stăpân ca nici un alt scriitor român pe posibilitățile nelimitate ale limbii, și-a creat, prin forța cuvântului („figuri tari tăiate cu fierul”, N. Iorga) și puterea de șoc a împerecherilor antinomice, un stil, care a pus capăt epigonismului eminescian. Nu s-a afiliat nici unui curent, deși într-o carieră literară de peste șapte decenii a fost contemporan cu numeroase orientări estetice. A avut o evoluție singulară. A contrariat și lucrul nu i-a displăcut. Aspirând la idealitate și la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
incompatibil cu al constructivismului integralist, dar care e repudiat În primul rînd cu argumentul necorespondenței cu actualitatea. Căci, după ce i se minimalizează forța Înnoitoare („suprarealismul nu cuprinde nici un aport propriu”) și după ce este redus, În fapt, la un soi de epigonism („realizările de artă suprarealiste se reduc la o neschimbată repetare a cercetărilor dadaiste”, „Suprarealismul e Însă [ca dinamică] inferior dadaismului. Suprarealismul e În analiză feminin expresionist”), urmează acest adaos: „Și apoi esențialul: Suprarealismul nu răspunde ritmului vremei. Acest caracter trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]