43 matches
-
univers global, ca și cel homeric, dominat de zei și de forțe magice rămânând încă instrument, neajuns încă la mărimea sa naturală (p. 15). Abia cu Sofocle se afirmă omul cu puterile lui cele mai adânci (p. 16). Dacă în Eumenidele Eschil anunță vremea care avea să urmeze, prin sfințirea spațiului, Sofocle reprezintă acest timp, ca și spațiul ordonat de puterile raționale (p. 20). La al doilea mare tragediograf, lucrurile nu atârnă exclusiv de zei, astfel că ei nu mai sunt
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
fundalul acestei prime apariții, se va desfășura ritualul evocării defunctului rege, ceea ce va conduce, în cele din urmă, la apariția efectivă a eidolon-ului său. În Orestia, fantoma Clitemnestrei apare de-adevăratelea în fața spectatorilor, iar eidolon-ul ei dojenește aspru eriniile (în Eumenidele), amintindu-le că trebuie să o răzbune. Or, cum eriniile dorm atunci când Clitemnestra li se adresează, e limpede că simpla apariție în visul lor a reginei moarte va fi de ajuns pentru a da un nou imbold prigonirii lui Oreste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
recunoașterii este evocat semnul nocturn trimis îndeobște de cei morți, acea țepușă de bronz ce apare ca un mesaj al asasinatului nepedepsit și al mâniei tatălui, țepușă asociată morții, spaimei și întunericului (aceeași țepușă pe care o va simboliza, în Eumenidele, apariția efectivă a Clitemnestrei). La scurtă vreme după scena recunoașterii, în momentul invocației colective a corului, care, preț de două sute de versuri, îi încurajează pe Electra și pe Oreste, se va aminti încă o dată că răzbunătorul e neputincios, dacă e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
el al cărui psyche „plutește” prin preajmă, aidoma fantomei lui Polidoros în Hecuba. Prin gura lui Oreste grăiește Agamemnon: „Vorbește ca și mine”. De asemenea, și în Oreste a lui Euripide, chiar dacă eriniile nu sunt reprezentate pe scenă ca în Eumenidele lui Eschil, ele există totuși în privirile halucinate ale lui Oreste, victimă a propriilor obsesii, târât într-un delir în care experiența întunericului și a nebuniei se împletește cu experiența morții. Această posedare a individului de către morții care se întorc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
capete în jurul cărora se încolăcesc șerpi. Din ochi li se preling picături de sânge. Corul nu le vede, dar Oreste, da. Sunt „cățelele mamei sale”, care i-au adulmecat urma și care îl hăituiesc. Fantoma răzbunătoare nu se arată oricui. Eumenidele confirmă faptul că eriniile sunt, în realitate, manifestări ale acestei fantome răzbunătoare, și asta nu doar pentru că eidolon-ul Clitemnestrei intervine, după cum am văzut, ca să le întărâte, să le dea un imbold în prigonirea lui Oreste, ci și pentru că dansul lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Gorgo. Trezit din delirul său de asasin, Heracles a crezut că se află din nou în Infern. Așa cum crezuse și Oreste, prizonier și el al Lussei, al eriniilor și al dansului lor bezmetic, acele erinii despre care Apollo amintește, în Eumenidele, că stăpânesc teritoriile morții violente, premature și ale răzbunării cadavrului pângărit, teritorii despre care antropologia ne spune că sunt spațiile prin excelență ale întoarcerii celui mort și ale apariției fantomei. Orestia lui Eschil e străbătută de la un capăt la altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
-l duce în pragul morții, cele ale unor halucinații în care i se năzărește că vede femei asemănătoare Gorgonelor, fantome existente doar în imaginația lui bolnavă și pe care doar el le vede. Și asta înainte de a fi înconjurat, în Eumenidele, de supranatural, căci aici eriniile se materializează, apar pe scenă alături de fantoma Clitemnestrei. Faptul că eriniile capătă o formă nu are însă nici o importanță: chiar absente din scenă, ca la Euripide, ele sunt prezente în privirea halucinatului încolțit, hăituit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
căutându-și mereu un loc unde să se statornicească, se oprește la marginea unei păduri, se așază pe o piatră necioplită, pe o stâncă neatinsă de mâna omului și care aparține zeițelor terorii (phobos), „fiice ale pământului și ale beznei”, Eumenidele atotvăzătoare. Ajuns la capătul vieții, al cărei sfârșit fusese prorocit de Apollo, Oedip se pune imediat sub protecția acestor puteri deopotrivă binevoitoare și temute. Este o primă afirmare a ambivalenței rolului prevăzut pentru eroul aproape muribund al lui Sofocle. Moartea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
în pământ atenian, leșul său înghețat va sorbi din solul Aticii sângele cald al tebanilor. „Soarta ta”, îi va spune el lui Creon, „este să-mi vezi fantoma răzbunătoare (alastor) rămasă pentru totdeauna în acest colț de lume”. Alegând teritoriul Eumenidelor, Oedip optează pentru valoarea lor ambivalentă. Protectoare a Atenei, umbra lui va transmite Tebei și propriilor fii mesajul funebru al fantomei răzbunătoare, al fantomei ce va aduce la îndeplinire Ate-ul întregului neam. Iată de ce, de la un capăt la altul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
pentru valoarea lor ambivalentă. Protectoare a Atenei, umbra lui va transmite Tebei și propriilor fii mesajul funebru al fantomei răzbunătoare, al fantomei ce va aduce la îndeplinire Ate-ul întregului neam. Iată de ce, de la un capăt la altul al piesei, Eumenidele vor fi neîncetat invocate ca ajutoarele și aliatele lui. Oedip mai are și un alt aliat, pe Tezeu, ce-i stă acum alături, așa cum altădată stătuse alături de Heracles; Tezeu, singurul care va cunoaște locul secret al morții lui. El va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
unitate perfectă, clădind un cosmos, uman și emotiv”. În privința Poemului invectivă al lui Geo Bogza, criticul se arată rezervat, aproape ostil, nu întotdeauna însă și necomprehensiv; apropierile de Sade, Rimbaud, Lautréamont sau Arghezi sînt relevante („coșmarul unui adolescent chinuit de eumenidele sexului”; „Mai degrabă ar proveni din filonul unui Sade sau Gines de Rais, unde erotica este priapism”; „față de Geo Bogza, Rimbaud e un prunc nevinovat”; „poezie la Lautréamont, biologie la Bogza”; „influența viziunilor demonice ale lui Arghezi”, dar și: „confesiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pentru anunțarea victoriei, pentru a o repeta din oraș în oraș. Îndată după aceea sosește Regele regilor. Lunile cât i-a trebuit pentru a realiza cu soldații săi acest lung periplu sunt contractate în piesă la câteva secunde. Acțiunea din Eumenidele, care începe la Micene, unde Oreste este urmărit de Erinii, și se termină la Atena în fața altarului zeiței, nu se poate nici ea realiza în douăzeci și patru de ore. Singura limită fixată de Aristotel duratei, variabilă în funcție de subiecte, este cea care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu au existat în Grecia decât puțin timp, acest lucru se datorează faptului că este greu să obții din partea publicului un efort de concentrare prea îndelungat. Cele trei piese ale singurei trilogii cu legătură care ne-a parvenit, Agamemnon, Hoeforele, Eumenidele, centrate pe aceleași personaje, constituie un tot. Acțiunea fiecăreia dintre ele o urmează pe cea dinainte. Răzbunării Clitemnestrei, care, în prima piesă, îi reproșează lui Agamemnon sacrificarea fiicei lor, Ifigenia, îi urmează, în Hoeforele, răzbunarea lui Oreste care îi reproșează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
alăturate, cum ar fi peristilul unui palat, intrarea unui templu, diferite locuri distribuite astfel încât spectatorul să vadă întreaga acțiune, iar o parte din ea să fie ascunsă pentru actori. Așa a fost, sau ar fi putut fi odinioară, scena la Eumenidele lui Eschil. De o parte, era un spațiu în care Furiile dezlănțuite îl căutau pe Oreste, care fugise din calea lor, pe când ele ațipiseră; de cealaltă, era văzut vinovatul, cu fruntea încinsă de o legătură, sărutând picioarele statuii Minervei și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să combine pantomima cu discursul, să amestece o scenă vorbită cu o scenă mută și să tragă folos din unirea celor două scene, și mai ales din apropierea, fie teribilă, fie comică din această unire care s-ar face mereu. După ce Eumenidele s-au agitat pe scenă, ajung în sanctuarul în care s-a refugiat vinovatul; și cele două scene nu formează decât una singură." (A Doua Convorbire despre Fiul nelegitim, 1757) Diderot ar vrea de asemenea ca arhitecții să conceapă noile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se îndreaptă spre Nazaret discutând. 15 Începând chiar cu generația lui Sofocle, unii autori încep să prezinte, cu ocazia concursurilor, trei piese independente. 16 Ariane Mnouchkine a creat Les Atrides (Atrizii) la Cartoucherie, în 1992. Trilogia lui Eschil, Agamemnon, Hoeforele, Eumenidele, e precedată aici de Ifigenia la Aulis a lui Euripide, pentru a explicita motivele conduitei Clitemnestrei. Dacă ea îl omoară pe Agamemnon, o face pentru că îi reproșează sacrificarea Ifigeniei pentru care poartă, în ochii ei, întreaga responsabilitate. 17 În italice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și a cărei vină este conținută în chiar modalitatea pedepsei. Posibile femmes fatales, ele sunt prin excelență divinități infernale care pedepsesc crimele abominabile: paricidul, matricidul, infanticidul sau incestul. În contextul contenciosului simbolic cu substrat oedipian al tragediei grecești, spre exemplu Eumenidele lui Eschil, Schorske este de părere că apariția lor concomitent cu dispariția zeiței Atena contituie analogon-ul simbolic al întoarcerii refulatului. Prin aceasta, Klimt întoarce pe dos tema care trebuia să constituie liantul celor patru facultăți, "Victoria luminii asupra întunericului
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
memento mori care însoțește chiar și clipele fericite pe care le oferă Dragostea. Bărbatul este prizonierul celor trei femei care-l țin legat prin firul pe care și-l trec de la una la alta, așa cum în tabloul lui Klimt, Jurisprudența, Eumenidele, Alecto, Megara și Tisiphone prezidează la capturarea victimei de către un monstruos kraken uteromorf, ale cărui tentacule o învăluie din toate părțile. E foarte interesant aerul de familie cu pictura lui Klimt, doar că Verona își alege personajele nu din mitologia
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]