169 matches
-
un ocean de poezie, Valeriu Stancu Zece eseuri, Mihai Pricop ASCUNDERI ȘI ÎNFĂȚIȘĂRI Prolog 2 1 Resemnări lângă drama aproapelui Tentația revoltării în situația labirintică Relaționări cu posibilitatea însoțirii divine a omului Extrapolări în damnările Apocalipsei Mărturisirea te iubesc în fenomenalitatea ...
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
emoțiilor"25. Ca atare, înainte de a formula teoria mutației valorilor estetice, impresionistul Lovinescu pare să privilegieze mai curând sensibilitatea paseistă, cu întregul cortegiu de emoții livrești, mediate de memorie și de intelect. Astfel, în loc să fie percepută direct, în divers-fascinanta ei fenomenalitate, natura capătă un aspect decorativ, de carton, lăsându-se descifrată exclusiv în cheie alegorizantă, după metoda care făcea cândva gloria școlii unui Quintilian, de pildă. Nu ne mai surprinde, prin urmare, nici alternarea facilă de procedee, în scopul evitării monotoniei
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
perseverență „crucificat” în „geometria” expresiei, asemenea „duhurilor” în vitraliile de catedrală: „Vremelnica făptură de om cioplită-n om / Își veșnicește visul pe-un pământesc vitraliu”. Romantismul sensibilității se convertește frecvent în parnasianism. Vibrații intime, peisaje sufletești sunt absorbite de decoruri, fenomenalități obiective, nu mai puțin de reminiscențe livrești. Unele dintre cele mai reprezentative piese fixează priveliști culese în cursul unor călătorii, bunăoară cele din Bruges: „Lagune-adânci își mișcă tentaculul fluid / Lent ruginind zăvoare și înverzind pereții / Și poduri gri de piatră
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290097_a_291426]
-
germană și, poate, întreaga literatură europeană a secolului al XIX-lea au evoluat în mod clar de la tipul al doilea (idealismul obiectiv al lui Goethe și al romanticilor) - trecând prin primul tip (realismul), care, în impresionism, devine treptat conștient de fenomenalitatea lumii - la idealismul dualist subiectiv al expresionismului, reprezentantul celui de al treilea tip. Schema lui Walzel nu ne spune numai că această evoluție a existat, dar și că schimbarea a avut loc într-o înlănțuire logică. Panteismul, ajuns la un
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
pe care îl poți îmbrățișa sau impune, cade sub domnia ideologi cului. Orice structură, configurație, sistem de idei încre me nit într o doctrină predicabilă devine, prin instrumentalizare, ideologie. Libere de orice miză „politică“, aceste structuri sunt doar expresia unei fenomenalități naturale, dezinte resate. Astfel sunt percepute, de exemplu, un tablou, un dans, un poem zen sau o mandală. Obstinația încarcerării, a persistenței unei forme anume prin agresarea celorlalte este semnul ideologicului. Religia ca sistem nu poate fi decât ideologizantă, în vreme ce
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
existenței. (Teoria existenței). Existența este faptul de a fi, de a avea o realitate obiectivă, independent de conștiința celui care gândește sau percepe această realitate. Existența este un concept fundamental cuprinzând cu dificultate totalitatea determinărilor sale. Aperceptiv, existența este o fenomenalitate dinamică, primară, reprezentarea minimală mijlocită de simțuri. Realitatea nemijlocită a percepției intră Însă În starea conceptuală a existentei doar prin apariția limbajului semnificant care permite diferențierea și interpretarea precisă a obiectului existent. Doar conștiința face posibilă perceperea reflexivă a existenței
Medicina si psihologie cuantica by Valentin AMBĂRUŞ, Mariana FLORIA, () [Corola-publishinghouse/Science/1642_a_2904]
-
fenomenologic” al adevărului-dezvăluire („ieșirea din starea de ascundere”, die Unverborgenheit în formula lui Heidegger), referirea la un gen sau altul al apariției este inevitabilă. Dacă „adevărul este ceea ce se arată” - fapt recunoscut de simțul comun - întrebarea asupra constituției fundamentale a fenomenalității presupune un surplus de gândire. Această obligație revine pentru Michel Henry la sarcina surprinderii apariției înaintea divizării sale prin dubla referință la un conținut reic („ceea ce se arată”) și la o conștiință focală („mie mi se arată”). Așa cum a observat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
conștiință focală („mie mi se arată”). Așa cum a observat și Husserl, acest fapt impune uriașe dificultăți. Atenția fenomenologului trebuie îndreptată spre „cum”-ul apariției, indiferent ce conținut (un fel de „ce”) îi este atașat 1. Apariția e primul adevăr al fenomenalității, înăuntrul căreia orice raport devine recesiv prin exterioritate. Spre deosebire de gândirea metafizică care mai caută încă ceva „în spatele” apariției (e.g. un „temei”, deci o raționalitate cauzală), fenomenologia se ocupă strict de apariție, fără referiri la conținutul sau proveniența apariției în sine
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
autoapariții” care se desprinde de orice referință la un conținut pentru a se concentra într-o pură afirmație de sine. Trecerea de la diateza activă la cea pasivă indică deja pregătirile pentru o afirmație ulterioară, privitoare la condițiile de autoafectare ale fenomenalității. Să reținem în acest punct un prim aspect: orice determinare ontică a manifestării tinde să obnubileze actul apariției, a cărei esență nu va putea fi niciodată surprinsă în orizontul de transcendență al conștiinței. Orice apariție convertită într-o imagine indică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lectura fixată asupra conținutului apariției, care pune masca lumii în fața fenomenului, livrându-l conștiinței intenționale într-un raport de exterioritate imediat falsificabil 2. Lucrul fardează fenomenul. Lumina conștiinței e mai degrabă o „penumbră” care cade peste apariția originară în domeniul fenomenalității (numită de Henry „autoapariție”). Fenomenul nu este, în nici un caz, identic cu subiectul apariției sale (dedublat pentru conștiință într-un obiect). Orice încadrare a fenomenului într-un orizont realizează, de fapt, o alienare față de însuși nucleul apariției. În aceste condiții
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
o impoziție dogmatică sau cu o imprudentă suprapunere de planuri (teologia/fenomenologia), ci doar cu omologarea unui concept filozofic fundamental („apariția”) cu noțiunea centrală pentru tradiția iudeo-creștină („Revelația”). Henry identifică latențele unui conflict major între gândirea prin „reprezentare”, care aruncă fenomenalitatea sub farul de proiecție al intenționalității și, respectiv, gândirea nudă, capabilă să recepționeze o apariție fără prealabilul unor constrângeri formale, printr-o drastică limitare a apariției la stratul periferic al mundaneității 1. De aceea, „trecerea de la filozofia antică și medievală
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
raporturilor ecstatice ale conștiinței mobilizate de intenționalitate 3 - Henry îi reproșează lui Heidegger fascinația față de „irealitatea limbajului poetic”. Deși revelează o ordine a ființei inaccesibilă limbajului ordinar al corespondenței dintre semnificat și semnificant, nu surmontează abisul dintre fenomen și esența fenomenalității 1. Vina revine, așadar, calităților de magician sau de iluzionist ale lumii, care preface orice experiență într-un joc retoric de aparențe. Cele mai multe întâmplări ale vieții sunt înrobite unei impure exteriorități, reflectată în planul idealităților (limbaj, semnificații, categorii) și al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Cele mai multe întâmplări ale vieții sunt înrobite unei impure exteriorități, reflectată în planul idealităților (limbaj, semnificații, categorii) și al materialității (corporalitate, emoții, imagini). În lume, lucrurile sunt deja despărțite de sine, dacă „sinele” lucrurilor 2 este înțeles aici ca „nucleu” al fenomenalității: „Venirea la apariție în acest «în afară de sine» al lumii înseamnă mai degrabă că lucrul însuși este aruncat în afara lui însuși, fracturat, frânt, scindat cu sine, despuiat de realitatea proprie, în așa fel încât, lipsit de acum înainte de realitatea sa, golit
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
esența manifestării prealabilă oricărei semnificări lingvistice; esența manifestării se dezvăluie ca act pasiv de autoafectare a Vieții. Prin chiar definiția sa, adevărul pur fenomenologic este revelație 1. Am putea vorbi, din acest punct de vedere, despre o natură apocaliptică a fenomenalității. Aici putem sesiza o diferență clară între atributele fenomenului „saturat par excellence” la Jean-Luc Marion și, respectiv, atributele fenomenalității la Michel Henry. În cazul lui Henry, și cea mai modestă actualizare a unui fenomen dezvăluie organic autorevelarea Vieții în primatul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
definiția sa, adevărul pur fenomenologic este revelație 1. Am putea vorbi, din acest punct de vedere, despre o natură apocaliptică a fenomenalității. Aici putem sesiza o diferență clară între atributele fenomenului „saturat par excellence” la Jean-Luc Marion și, respectiv, atributele fenomenalității la Michel Henry. În cazul lui Henry, și cea mai modestă actualizare a unui fenomen dezvăluie organic autorevelarea Vieții în primatul ei originar. Pentru Marion, revelația e distinsă după criterii morfologice, în funcție de gradul de saturare al unui fenomen. Pentru Henry
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cele mai umile, implică o ruptură majoră de planuri (lume/Viață). Într-un eseu celebru despre cele „Patru principii ale fenomenologiei” (1990), Michel Henry a demontat blocajul ontologic (teza despre „identitatea de esență” dintre apariție și ființă), cel gnoseologic (reductibilitatea fenomenalității la intuiție, fie ea și categorială), cel ontic (fenomenologia ca descripție a „lucrurilor însele”) sau donologic („câtă reducție, atâta donație”). M. Henry crede că formele de manifestare intramundane (pentru care trupul înseamnă doar un suport al calităților sensibile) nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a Vieții. Adevărul oricărui fenomen, în puritatea sa originară, nu poate fi decât revelația a ceea ce îl face posibil: Viața. Dar adevărul Vieții, spre deosebire de cel al lucrurilor, nu mai trimite spre altceva decât spre propria esență, Sinele donației primare - pliul fenomenalității 1. Iar dacă această Viață are un Sine, El poate fi numai rezultatul unei autoafectări interne, a cărei dinamică eternă presupune o naștere 2. Integrarea dinamicii afective la nivelul transcendental al Vieții i-a permis mai târziu lui Michel Henry
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
și pentru Schopenhauer - domeniul invizibilului prin excelență, acel spațiu de manifestare al afectivității dincolo de orice reprezentare 1.) În pofida titlului surprinzător și a subtitlului său programatic 2, toate temele majore ale filozofiei henryene sunt prezente în filigranul cărții: structura primordială a fenomenalității, natura limbajului, istoricitatea, constituția corporalității, gramatica afectivității, esența tehnicii și a economiei moderne, statutul subiectivității, dialogul cu invizibilul, inconștientul și pulsiunile elementare etc. Henry ne reamintește că toate noțiunile fundamentale ale metafizicii - adevăr, obiect, conștiință, corporalitate - revin la nevoia explicitării
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
limbajul „rheomodului”. Apariția e un act, iar nu o stare: esența fenomenalizării, care ține de o ivire de sine, trebuie identificată genetic înaintea oricărui „lucru” (obiectiv) plasat în „câmpul percepției” (subiective). Fenomenul, ca decupaj al realității, ocultează profunzimea atomică a fenomenalității. Apariția lucrului consemnează, paradoxal, dispariția apariției înseși, independentă de conținutul său. Ar fi justificat, din acest punct de vedere, să denumim regimul genitival al apariției (deferită mereu unei obiectualități) ca pe o aparență. Realitatea lucrurilor este mai curând imaginară. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
conținutul său. Ar fi justificat, din acest punct de vedere, să denumim regimul genitival al apariției (deferită mereu unei obiectualități) ca pe o aparență. Realitatea lucrurilor este mai curând imaginară. Dar ce se petrece propriu-zis când trec de la apariția pură (fenomenalitate) la conținutul ei aparent (fenomenul)? Cine permite această deturnare primordială? Răspunsul imediat este: structura de rezistență a conștiinței (intenționalitatea) aflată într-un raport de contiguitate cu lumea în care lucrurile apar. Pentru Wittgenstein, limitele lumii erau limitele limbajului, dar această
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Henry la capătul unei prime investigații. În aceste condiții, obiectul fenomenologiei nu poate fi decât „fenomenul originar al adevărului” (das ursprünglichtste Phänomen der Wahrheit) oferit printr-o intuiție donatoare, chemată să ofere materia pură și vie a fenomenelor, altfel spus, fenomenalitatea lor. Reîntoarcerea la „lucrurile însele” nu este, din acest punct de vedere, o reîntoarcere la lucruri, ci, în primul rând, la absconsa lor sineitate. Această exigență „reclamă o analiză mai apăsată” care să discute momentul originar al impresiei prin care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
începutul unei percepții radicale coincide cu sfârșitul). Privită ca simplă saturare „hyletică” venită ca răspuns la o provocare intențională, impresia „este smulsă din situl ei originar pentru a fi aruncată asupra obiectului”, deci aparența care distruge apariția, fenomenul care opacizează fenomenalitatea. Pentru R. Descartes modelul gândirii (cogitatio) a fost tot sensibilitatea (îndoiala și certitudinea nu sunt acte ale gândirii, ci afecte)1. Numai că Husserl nu a sesizat momentul deschis de către Descartes (care, la o atentă analiză, nu este acel impenitent
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
temporalității exact ceea ce-i girează premisa continuității spontante, alcătuită din actul originar de sinteză a fluxului trăirilor conștiinței. Dificultatea captării impresiei originare ține, așadar, de faptul sustragerii sale „din fața” temporalității și, prin aceasta, memoriei corelate acesteia. Impresia originară sau autoapariția fenomenalității este imemorială și acosmică, provenind dintr-un „mai înainte de toți vecii” care vizează „o condiție permanentă, o condiție de posibilitate, o esență”2. Originar, adică transcendental; acosmic, adică înaintea lumii; imemorial, deci în afara temporalității. Originarul impresiei nu este începutul unei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
priori posibilitatea interioară a oricărei impresii conceptibile, ci apariția Vieții, care este Viața însăși în fenomenalizarea sa originară”1. Pentru a explicita sensul acestei afirmații, Henry este obligat la o sumă de precizări prealabile. Plecând de la distincția dintre fenomen și fenomenalitate (care nu stau, una față de cealaltă, într-un raport de tip aritmetic), Henry trebuie să explice esența procesului de fenomenalizare a fenomenalității, total diferit de cel al proiecției lucrurilor (fenomenelor) în orizontul conștiinței. „Fenomenalizarea fenomenalității înseși e o materie fenomenologică
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sensul acestei afirmații, Henry este obligat la o sumă de precizări prealabile. Plecând de la distincția dintre fenomen și fenomenalitate (care nu stau, una față de cealaltă, într-un raport de tip aritmetic), Henry trebuie să explice esența procesului de fenomenalizare a fenomenalității, total diferit de cel al proiecției lucrurilor (fenomenelor) în orizontul conștiinței. „Fenomenalizarea fenomenalității înseși e o materie fenomenologică pură, o substanță a cărei întreagă esență e faptul de a apărea.”2 Miezul fenomenalității nu este inert (causa materialis), cuminte așezat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]