59 matches
-
noua lui casă, întrebându-se cu o nedumerire sinceră de ce-i trebuise atât de mult ca să intre la peruchier!? Și, pe măsură ce înainta pe lângă zidul de zăpadă, care mărginea strada, vechea lui viață, sufrageria pustie, foișorul lui Barbărasă și chiar glasul hârâit al prietenului său se pierdură în ceața spumoasă a iernii.
Prăvălia de peruci by Doina Ruști () [Corola-journal/Imaginative/6599_a_7924]
-
din fața căruia n-avea unde să se retragă. Curând, ceața verzuie lăptoasa îl cuprinse în miezul ei, gândea că-i va fi greu, că se va sufocă, dar nu, respirația îi devenea din ce in ce mai ușoară, nu mai simțea nici tușea aceea hârâita care-i sfâșia pieptul la răstimpuri, în jurul lui alte respirații ușoare, ca aburul îl ademeneau, mersul îi era ușor că o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflat undeva, sus, pe pragul unei urcări auzii îndemnul rarefiat, a al unei fâlfâiri
Destine literare by Editura Destine Literare () [Corola-journal/Science/89_a_364]
-
din fața căruia n-avea unde să se retragă. Curând, ceața verzuie lăptoasa îl cuprinse în miezul ei, gândea că-i va fi greu, că se va sufocă, dar nu, respirația îi devenea din ce in ce mai ușoară, nu mai simțea nici tușea aceea hârâita care-i sfâșia pieptul la răstimpuri, în jurul lui alte respirații ușoare, ca aburul îl ademeneau, mersul îi era ușor că o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflat undeva, sus, pe pragul unei urcări auzii îndemnul rarefiat, a al unei fâlfâiri
Destine literare by Editura Destine Literare () [Corola-journal/Science/89_a_362]
-
din fața căruia n-avea unde să se retragă. Curând, ceața verzuie lăptoasa îl cuprinse în miezul ei, gândea că-i va fi greu, că se va sufocă, dar nu, respirația îi devenea din ce in ce mai ușoară, nu mai simțea nici tușea aceea hârâita care-i sfâșia pieptul la răstimpuri, în jurul lui alte respirații ușoare, ca aburul îl ademeneau, mersul îi era ușor că o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflat undeva, sus, pe pragul unei urcări auzii îndemnul rarefiat, a al unei fâlfâiri
Destine literare by Editura Destine Literare () [Corola-journal/Science/89_a_363]
-
Ar fi posibil așa ceva? Cum să nu... Că doar, în fond, așa murim toți... De-odată, când te ai aștepta mai puțin. Poate să o întrebe pe mămăiță... Să-și dea și ea cu părerea. Dar simți în gâtlej un hârâit care s-ar fi transformat cu greu într-o voce. Și-apoi, cum să întrebe? Nu vă supărați, nu cumva tinerii de lângă dumneavoastră au dat ortul popii? Se hotărî să se uite cu coada ochiului la ei, să le surprindă
Amintiri din casa scării by Laura Aprodu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1354_a_2721]
-
din față. Lanark ieși din restaurant și intră într-o încăpere luminoasă, unde niște vîrsnici jucau bridge. încăperea următoare era întunecată și plină cu mese de biliard, luminate de becuri joase. Apoi urma o încăpere cu o piscină. Printre ecouri hîrîite cîțiva bărbați și femei cu bronzul uniform pe care-l capeți doar prin expunerea la ultraviolete săreau în apă, alergau sau discutau pe margine. Lanark o luă la stînga pe gresia lunecoasă pînă ajunse la un zid străpuns de arcadele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
în vîrful capului, și printre bucle i se zărea scalpul. — Salut, Lanark, zise ea. — De ce nu a fost dus în fața magistraților azi dimineață? întrebă ea. — Aglomerația. — Curtea nu mi s-a părut prea aglomerată. Haide, Lanark. Avea vocea dură și hîrîită. O urmă pînă la treptele secției și fu oarecum orbit de lumina ca de miere a amurgului care scînteia pe fluviul de dincolo de artera aglomerată. Se opri și-i spuse: — îmi pare rău, dar nu știu cine sînteți. Femeia își trase cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
bot roșu buzat, ca de negresă, și care sucea și răsucea în mâini, trecîndu-l pe după gât, un șarpe nu prea mare, cu mișcări ceroase, înelat cu dungi alternative coralii, negre și aurii. Femeia dansa cu el pe o muzică spartă, hârâită, dintr-un difuzor geamăn cu cel de afară, și-l încolăcea pe un braț, și-l trecea peste sâni, pentru ca, în cele din urmă, să-l apuce strâns de lângă cap și să-l privească direct în ochii lui de piatră
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
râioase. Dar în budoarul mamei Herman pătrunsese mult mai târziu. Urmaseră seri fericite. Herman îi vorbise Soilei și ea-i răspunsese, și vocea ei Herman și-o amintea, "o știusem dintotdeauna, Mircea, voce de băiat dinainte de adolescență, voce dulce și hârâită de scopit, cu tonuri grave intersectate de mici triluri angelice, voce de rusalcă și de păianjen. Înainte ca măcar să deschidă prima dată gura îi auzisem vocea și-i știam cuvintele. Vocea ei ajungea în aer păstrând rezonanța tuturor oaselor ei
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
cânte și să danseze în jurul Carlei, așezată pe vine ca o găină pe ouă. Era dansul cocoșului, al iubirii. Cânta și dansa de unul singur, iar la sfârșit a sărit chiar pe spatele generos al Carlei, scoțând un cucurigu cam hârâit. Cocoșii fermei au răspunseseră imediat, dar nu numai ei - încet-încet se treziseră chiar și cocoșii din Castellana. I-am auzit din depărtare ca pe un imn spontan, închinat luminii care își arătase primele gene somnoroase printre fuioarele gri-albastre ale nopții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
bine cătărămile chimirului. Pipăi în glugă, la stânga, buzduganul de alamă, își luă între umeri cojocul și porni spre coșere. - La o singură perdea, unde erau bordeienii cei bătrâni, mai ardea focul; ocoli cătră perdea. Când se apropie, auzi lămurit glasul hârâit al lui Faliboga și behăitul subțirel al lui moș Nastase Tentea. - Nu mai stătu la îndoială, o luă harnic la deal, și nu-și domoli pasul până ce nu zări prin întunecime grămezile mari ale coșerelor. Le ocoli încet; voia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Am avut noroc. Omul, un sfrijit, bolnav de plămâni, vroia să-și mai cruțe puterile. M-a pus la încercare, a strâmbat puțin din nas văzând că nu mă prea pricepeam, dar la sfârșit m-a anunțat cu glasul lui hârâit și uscat că era de acord. Se simțea încolțit de boală, nu-și putea îngădui să fie foarte pretențios. Aveam acum o situație cât de cât sigură. Treptat, meșterul m-a lăsat pe mine să-i cioplesc crucile. El se
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
chiar copilul lui. Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț; Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă; Hârâită, noduroasă stă în colb râșnița veche, În cotlon torcea motanul pieptănîndu-și o ureche; Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac Arde-n cadel-o lumină cât un sâmbure de mac; Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
care le îmbracă în roșu pe cele două femei aflate sub mărul cu o sută de mii de brațe și nouă fețe. II. O ACTRIȚĂ CELEBRĂ — Eu sunt singura care mai poate să spună povestea Tinei, eu, cu vocea mea hârâită, aspră, așa cum e ea, doar eu vă mai pot povesti, mai pot vorbi despre asta, așteptați, Frumoasă Neli, povestea?, vă spun tot, poate o să mă simt mai liberă și mai ușoară, poate o să îl vindec pe Maestru, poate cuvintele mele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
țâțele mele. Uite că el nu mai vine. Sau întârzie, o să vedem. Stăm aici două femei singure și povestim. Îl așteptăm pe bărbat, povestind. Păcălim așteptarea. Dumneavoastră așteptați povestea cu Tina, eu aștept uitarea, să o uit pe Tina... Vocea hârâită a Loredanei e schimbată, tremură, spatele nu mai e drept, din rochia roșie ies niște umeri cocârjați, căzuți, adunați spre țâțele frumoase. Neli se uită curioasă la femeia din fața ei, dar nu spune nimic, rămân fără poveste!, ideea i se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
e o hârtie mototolită în care se îmbracă aidoma unor regi, se încălzesc la propriul răsuflet în timp ce steaua polară le șoptește-n urechi, plouau ochii tiviți cu cărbune răcit din focul străvechi coborâtor din stele și-n glasul lor cel hârâit se-nvolbură cenuși ce-i dibuie cu-apucături de hiene. curg visele din ei, mirosul îi hrănește, frumoși sub pojghițe de jeg ei bat în ape verzi de jad ca zeii tăcuți, misterioși, senini, ce taina-și poartă-n zâmbetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1549_a_2847]
-
ale lui Tiaré cu primul ei soț, căpitanul Johnson. Și totuși, cu toate că ea era bătrână și grasă, uneori rulam covorul de Bruxelles, aduceam servitoarele și vreo două prietene de-ale lui Tiaré și dansam, deși acum foloseam muzica unui gramofon hârâit. Pe verandă aerul era îmbălsămat de parfumul greu al florilor de tiaré, iar deasupra capului Crucea Sudului strălucea pe un cer fără nori. Tiaré zâmbi indulgentă: — Am ținut-o tot așa până la trei dimineața și când ne-am dus la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
scară și am aterizat drept în fund, spre norocul meu nu m-am lovit prea tare, m-am uitat în sus și l-am văzut pe Remus Frunză aplecat peste parapetul postului de observație, de unde mi-a spus cu voce hârâită să alerg cât mă țin plămânii, fiindcă acum e vai de viața mea, că m-ar ajunge din urmă și dac-aș avea un avans de două sute de metri, și atunci am simțit că mă ustură mâna și uitându-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
scandaluri monstruoase, dar acum e totuna, să nu mai vorbim despre asta, și să nu-mi mai bat capul, că oricum ajungem imediat. Într-adevăr, ne apropiam de catafalc, boxele mari și negre, așezate pe stative, răspândeau, ușor distorsionat și hârâit, un marș funebru, cu cât ne apropiam, cu atât mulțimea era mai compactă, însă era de-ajuns ca noi să spunem, pardon, fiți amabili, lăsați-ne să trecem, și lumea, docilă, se dădea în lături, uitându-se la noi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
de mine. * — Alo? am spus eu. Aveam impresia că legătura telefonică e proastă. Dar probabil că de vină era capul meu. În care pârâiau toate circuitele. Acufena asta - în curând va trebui să mă culc ținând pe pernă un tranzistor hârâit. Chiar atunci când sunt surzi, se pare că oamenii care au necazuri cu urechile tot trebuie să asculte zgomotele din capul lor. Ghinion. Un ghinion dublu. — John Self? Sunt Martin Amis. — Aleluia, am exclamat eu. Al naibii de la țanc ai mai nimerit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
Inima întunericului" — Carl. Sunt Vivian, păpușă. Claire Truman e și ea pe apel de conferință. Ea o să ia notițe, pentru ca tu, iubitule, să te poți relaxa și să mă asculți. Sună bine, Viv, a răspuns Carl Howard cu vocea lui hârâită, de fumător înrăit. Singură, în biroul meu fără ferestre, eu mi-am proptit, într-o mână, capul care mă durea. Oare chiar era adevărat că în urmă cu mai puțin de douăzeci și patru de ore, eu stătusem la masa veche, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
știu - răspunse pilotul -, n-am mai apăsat niciodată a doua oară. — Hai, apasă - spuse comandantul -, că n-o fi foc. Dacă mai vin două sandviciuri, le mâncăm și le decontăm. Eu răspund. Pilotul apăsă pe butonul roșu. Se auzi același hârâit și-n cutia din bord fu împinsă o hârtie. Comandantul o luă și o descifră. Era o poliță de asigurare ADAS. — Ia uite, dom’le, ce șmecheri! făcu el. În caz de avarie, îți dau două sandviciuri și după aia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
Am avut noroc. Omul, un sfrijit, bolnav de plămâni, vroia să-și mai cruțe puterile. M-a pus la încercare, a strâmbat puțin din nas văzând că nu mă prea pricepeam, dar la sfârșit m-a anunțat cu glasul lui hârâit și uscat că era de acord. Se simțea încolțit de boală, nu-și putea îngădui să fie foarte pretențios. Aveam acum o situație cât de cât sigură. Treptat, meșterul m-a lăsat pe mine să-i cioplesc crucile. El se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
până la ei gălăgia. La musafiri. Cum era când Comandantul Suprem îl lua la ranga prelucrării ideologice și-a învățămîntului politic. Cum era când, de alături, se auzeau ba palme, ba citate din clasicii marxism-leninismului. Și cum se învifora vocea, când hârâită, de boșorog, când aprigă, de bărbat tânăr, a lui Ceaușescu. - Unde te-ai pitit, până acum, îngropăciune?!... Din mansarda dumitale vine hărmălaia asta?!... Ce mai faci tu, duhușor? Pe unde mai hălăduiești tu?... Iar ai ajutat să traverseze strada bunicuțele
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
moștenire copiii au drepturi inalienabile. Dacă vrem să contestăm testamentul, câștigăm la sigur. Michel tăcu, nu avea chef să discute despre asta. Urmă un moment de tăcere destul de apăsător. Nici În camera de alături nu vorbea nimeni; se auzea respirația hârâită și slabă a muribundei. — A vrut să rămână tânără, asta-i tot..., spuse Michel cu o voce obosită și tolerantă. A vrut să trăiască lângă tineri, și mai ales nu lângă copiii ei, care i-ar fi amintit că aparține
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]