60 matches
-
părăsind RDG-ul, ca Ernst Bloch și Hans Mayer, alții rămânând, precum Markov, Stern sau Baumgarten. Ernst Bloch (1885-1977), remarcat Întâi pentru prima sa opera, Geist und Utopie (1918), apoi pentru lucrările privind raporturile Între subiect și obiect În filosofia hegeliana (1951) și mai ales pentru Das Prinzip Hoffnung (1954-1959), era apropiat de Lukács, Simmel și Weber, apoi de Adorno, Benjamin și Brecht. A fost activ În emigrație Împotriva războiului. Acceptând postul de profesor de filosofie la Universitatea din Leipzig În
[Corola-publishinghouse/Science/2325_a_3650]
-
marxismului. Dezbaterile În jurul lui Hegel ilustrează cel mai bine acest lucru. Avea loc În același timp o tentativă de regândire a izvoarelor marxismului, Hegel fiind eliberat de stigmatul de „reacționar” pe care Stalin i-l aplicase În 1941 (considerând filosofia hegeliana expresia unei reacții aristocratice față de Revoluția Franceză), fiind deschisă o posibilitate de dialog cu filosofii din cealaltă Germanie după separarea țării În două state. Miza era deci constituirea unui câmp intelectual german, diviziunea statală putând paradoxal s-o Înlesnească, Întărind
[Corola-publishinghouse/Science/2325_a_3650]
-
titular - pentru lucrarea Existența tragică, publicată cu un an înainte. L’Influence de Hegel sur Taine... anunța un cercetător dotat cu spirit critic, analitic și disociativ. R. demonstra că opera lui Taine e o completare, explicitare și precizare a celei hegeliene, trecută totuși de autorul francez printr-o grilă spinozistă, matematică și mecanicistă. Scrierea ce îi aduce consacrarea ca filosof original este eseul Existența tragică. Încercare de sinteză filosofică, rămasă până astăzi una dintre cele mai frumoase și actuale cărți românești
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289368_a_290697]
-
10 luni, Céline sub ocupație etc.). Mitul nazist, p. 30. 293 Ibidem, p. 28. 294 Apud Victor Kernbach, Mit, mitogeneză, mitosferă, p. 8. 295 Gilbert Durand, Introducere în mitodologie, p. 34. Nu este mai puțin adevărat că și "Fenomenologia spiritului" hegeliană e o epopee, la fel ca ale lui Marx, terminându-se cu organizarea statului prusac (ori societatea fără clase în cazul marelui bărbos), dar "tocmai istoria a demitizat sub ochii noștri aceste frumoase fantasme". 296 Yuan Ke, Miturile Chinei antice
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
ușor de demonstrat că aceste studii trebuiau să fie centrale în preocupările sale științifice și filozofice, și aceasta va rezulta clar în continuare. Pentru moment, intenționăm să stabilim datele problemei asupra studiilor de indianistică, la apogeul activității filozofice și "istorice" hegeliene, așa cum reiese din operele gînditorului german. Dacă avem în vedere că în 1819 studiile de indianistică se reduceau la un număr de douăsprezece (cum am subliniat în repetate rînduri) și că de la această dată pînă la moartea lui Hegel (1831
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
domanda îl consenso, mă anche "educa" questo consenso con le associazioni politiche e sindacali, che però sono organismi privați, lasciati all'iniziativa privată della classe dirigente"9. Per Gramsci "società civile" non è né la "struttura" marxianamente înțesa, né l'hegeliano "sistema dei bisogni", quanto piuttosto l'insieme delle associazioni sindacali, politiche, culturali, generalmente dette "private" per contraddistinguerle dalla sfera "pubblica" dello Stato. Îl marxismo dialettico di Gramsci, lo abbiamo già visto, impedisce però tale distinzione netta, "organică". Egli - a partire
[Corola-publishinghouse/Science/84978_a_85763]
-
vera ed assoluta palingenesi, e che perciò non c'è da aspettare o dă fantasticare nuovi cieli e terre nuove"5. Gentile gli risponde șei giorni dopo. Potrebbe, în fondo, dargli una risposta di manieră, tipo: sì, Croce non è hegeliano, mă è un grande studioso. La risposta di Gentile è ampia, obiettiva, generosa: "Delle cose del Croce che vuoi che ți dică? Tu săi îl mio pensiero, e puoi indovinare quello che approvo e quello che disapprovo negli scritti del
[Corola-publishinghouse/Science/84978_a_85763]
-
non mi persuade? E'chiaro che per gran parte mi persuade assai bene, giacché mi ritrovo me stesso, ossia îl risultato del mio decennio o poco più di viva attività filosofica"16. E Croce ricorda la sua critică al sistema hegeliano, la sua ostilità alla metafisica, per giungere presto al punto di dissenso, ovvero l'idealismo attuale: "Mă allorché voi soggiungete "idealismo attuale", nasce îl dissenso; e nasce dal modo în cui voi intendete l'attualità. Anch'io ho per fermo
[Corola-publishinghouse/Science/84978_a_85763]
-
În schimb, la Hegel empiricul este integrat în manifestarea spiritului, devine o componentă (relativă în sine, ce-i drept, dar necesară) în procesul conștientizării de sine a Ideii. Cum se împacă însă caracterul static al logicii eleate cu mobilitatea celei hegeliene, de vreme ce am văzut că ambele filozofii pleacă de la același principiu? Spre a răspunde cum este cu putință acest fapt, vom trece la cel de-al doilea dintre reperele anunțate adică la metoda dialectică adoptată de Hegel și vom spune că
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
el derivă aceste meniri ale filozofiei din trăsăturile esențiale, invariabile (Wesenszüge), pe care constată că le are orice tip de Weltanschauung. Se poate vedea că motivația necesității acestui demers, așa cum apare ea în Das Wesen der Philosophie, amintește de cea hegeliană. Aici mai adăugăm un argument în favoarea necesității unei metafilozofii. El îi este specific lui Dilthey, care, spre deosebire de Hegel, beneficiază de experiența acumulată între timp în ceea ce privește "mizeria istoricismului", cum ar numi-o Popper. O teorie a sistemelor constituie pentru Dilthey și
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
aici am arătat în mai multe rânduri ce înțelegem prin unitate ipotetică, socotim că acum este momentul să o caracterizăm și prin raportarea ei la celelalte forme de unitate, așa cum apar acestea atât în tradiția cartesian-kantiană, cât și în cea hegeliană, adică în ceea ce noi am numit filozofia hiatusului (aparent) definitiv și, respectiv, filozofia continuității. Reamintim că acestor două perspective filozofice li se opune filozofia înțeleasă ca Weltanschauung, pe care am denumit-o filozofia hiatusului repetabil (vezi II, 2). Redefinind din
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
asupra morții, în acel limes în care viața apare, cum spune Ovidiu în povestirea lui, de-a dreptul „mai intensă”, coincide cu un nou și inepuizabil început, expresie pe care Mincu o extrage din vocabularul filozofiei, de exemplu din cea hegeliană, ca să indice însă cu totul altceva decât principiul de rațiune și deci de noțiunea de sens cu care filozofia ne-a obișnuit în chip tradițional. Aici începutul indică primordiul unei experiențe de mutație a ființei în care se trăiesc „situații
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
croiește galeriile sale de înaintare și contemplare. „Materia ce ia nu numai cunoștință de sine” mi se pare o fericită expresie a lui Leibnitz sau Hegel, dar materia - divina și atotstăpânitoare Materie, care se neagă pe sine (pentru a gândi hegeliană, are „norocul” sau „predestinația divină” ca „negându-se, negându-și”, „distrugându-și” elementele care o făceau aproape „invincibilă”, să se transforme în „altceva”, în ceea ce numim om, omul depozitar al Gândului și al febrei de a se gândi, al acelui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
partide. Clivajele precedă astfel nașterea partidelor și nu invers, cum s-a afirmat, de obicei, într-un sens comun. Pentru a defini sursa conflictelor structurale, trebuie sondat un teren foarte haotic, fapt permis de existența unor unelte teoretice prețioase: conceptul hegeliano marxist al contradicțiilor. Această muncă a fost întreprinsă în mai multe rânduri, inclusiv pentru a integra cazul țărilor Europei Centrale și Orientale. Cel de-al doilea comentariu se impune aproape de la sine: conceptul de clivaj se înscrie în mod evident
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Administrative/916_a_2424]
-
reprezentat că necesar și întemeiat pe principii"22. Pe scurt, intelectul are ca întrebare cardinala "Ce vreau eu?", facultatea de judecare " De unde provine?", iar rațiunea "Ce rezultă?"23. Finitudine și negativitate sau eul și sesizarea alterității fenomenologice: intelectul în accepțiune hegeliana Hegel însuși recunoaște și apreciază distincția kantiana între intelect și rațiune 24, admițând de altfel prompt, fără ezitare, numeroasele merite filozofice ale predecesorului său. Așa cum am constatat, intelectul kantian este "eul însuși", care gândește și ordonează materialul provenit din cunoașterea
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
de Kant, conceptul fiind la rândul sau scop, în timp ce obiectul, lumea exterioară că necesitate, este doar mijlocul 63 - conceptul se poate depăși pe șine într-un calitativ superior. Ideea care se creează pe șine începând cu sine: rațiunea în accepțiune hegeliana Rațiunea este conceptul obiectiv al întregii realități; procesul revenirii acesteia la sine după ce s-a înstrăinat de sine prin concept este numit de Hegel spirit. "Lupta rațiunii este efortul de a înfrânge ceea ce intelectul a fixat"64. Autorul Științei Logicii
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
pentru că orice cantitate reprezintă o fostă calitate: "cantitatea este calitatea devenită deja negativă"68. Nouă calitate nu elimina pur și simplu cantitatea care a produs-o, ci o transmite mai departe sub o formă nouă, ameliorata. Nu putem înțelege ideea hegeliana de rațiune fără a intelege dialectica, mișcarea prin suprimarea contrariilor. Pe urmele lui Platon, Kant a desconsiderat dialectica, tratând-o că pe un produs retoric sofistic, bazat pe aparentă și înșelăciune. Hegel o reabilitează însă, transformând-o în principiul mișcării
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
obținut pentru și limitat doar la interioritatea individului; acesta trebuie "să se realizeze"77 sub forma comunității. În acest punct putem identifica deosebit de clar preferință kantiana pentru intelect, și deci pentru individ, cum nu se poate mai distinctă de preferință hegeliana pentru rațiune, pentru pozitiv, pentru dezvoltarea și împlinirea binelui la nivelul eticului, adică al statului, instituția fundamentală a societății moderne 78. Cât de mult contează comportamentul moral ireproșabil după care ne ghidăm când realitatea în care trăim este atat de
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
mai mult decât atât, problemă fundamentală este întrebarea dacă omul poate exista la modul personal sau trebuie să se confunde într-un realissimum suprapersonal" (pp. 81-82). Pentru a exemplifică această afirmație, autorul aduce în discuție chestiunea curajului, aplicat la doctrina hegeliana a mersului istoriei: reprezintă curajul o dovadă a existenței personale sau este un fenomen mecanic, așa cum apare în filosofia organicista a lui Hegel? (p. 81) Aici apare remarcă extrem de interesantă potrivit căreia teodiceea (adică rezolvarea pe cale rațională a problemei râului
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
respingere, ci una de conciliere"775, nu un negativism, ci o atitudine constructivă, prin care spiritul accede la complexitatea fenomenelor 776. Nu este o voință oarbă de negație, ci o voință de dialectizare. Dar nu o dialectizare de tipul celei hegeliene 777. La Hegel, dialectica funcționează prin opoziția dintre teză și antiteză și fuziunea lor într-o noțiune superioară. Noul spirit științific privește antitezele mai curând drept complementare, într-o unitate în care ele sunt opuse, dar nu contradictorii. Este o
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
vorbind, asemenea lui Bartleby, Benito Cereno este o alegorie despre contrariile absolute, care sfîrșesc prin a se combina. În Bartleby, învinsul (copistul) și învingătorul (avocatul) ajung să fie indistincți la analiza detaliată. Aici, stăpînul și sclavul, chiar după modelul interpretării hegeliane (nu demonstra oare Hegel, în Fenomenologia spiritului, că, prin dezvoltarea "conștiinței de sine", sclavul îl vede pe stăpîn ca pe o anexă a propriei lui existențe, identitățile celor doi fiind astfel mutabile?), funcționează ca tipologii suprapuse și, pînă la un
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
să mai adăugăm pe Leo Lowenthal, Walter Benjamin, Ernst Bloch, Otto Kircheimer, Franz Neumann, Henry Grossman, Friedrich Pollock, care e poate cel mai economist dintre toți și alții, ca să avem o imagine mai bună asupra nucleului materialist al dialecticii non hegeliene și negative, al hedonismului utopic al Școlii critice. Teza subiectivității moderne este reconstruită pe baza modelului lui Ulise, care, pentru a supraviețui sacrifica vraja naturii exterioare pe altarul raționalității instrumentale, devenind astfel "protoimaginea individului burghez". Deci rațiunea eliberează de constrîngerile
[Corola-publishinghouse/Science/1490_a_2788]
-
nivelul publicului comun, a unei imagini clișeizate a lui Eminescu, ce se revendică fraudulos de la Călinescu. Relevarea fondului clasicizant al operei eminesciene, a țesăturii subtile de relații cu gândirea și arta romantică germană și, nu în ultimul rând, a „firelor" hegeliene din textura operei celui care îl refuza pe Hegel, sunt binevenite și astăzi, când Eminescu este mortificat în sintagma (falsă) „ultimul mare romantic european". Din păcate, neajunsurile editoriale propriu-zise sunt mari, din acest punct de vedere singurul câștig adus de
O ediție discutabilă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6422_a_7747]
-
socotea Aderca, n-ar fi decît "istoria diferitelor slujbe pe care zînă artei cuvîntului a fost silită să le împlinească, umila pe la curțile boierești ale altor valori". Că o excepție salutara e comentată prezența lui Maiorescu, "subtilă protestare, discipolul esteticei hegeliene, care cu voce senina a intonat pe aceste țărmuri danubiene un imn impersonal pentru eliberarea zînei care trebuie să rămînă nuda...". Încă în Personalitatea..., combătîndu-l pe Taine, Aderca specifică esteticul printr-un criteriu psihologic, socotind "știință frumosului" drept "o disciplină
Felix Aderca sau "un spectacol al registrelor extreme"(II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17725_a_19050]
-
care însă nu salvează cartea de la o oarecare senzație de prolixitate. Nonșalanta spiritului digresiv, care se pierde în subtilități teologice și filosofice chiar în cuvîntul introductiv, permitîndu-si luxul plictisitor de a trece în revistă răspunsurile filosofiei indiene și a celei hegeliene la întrebarea referitoare la sensul istoriei, sau alunecarea de la obiectul inițial statuat prin titlu și revenirea tîrzie la acestă în alt subcapitol, precum și amploarea notelor de subsol, care ar putea foarte bine face parte din corpul textului propriu-zis, constituie deopotrivă
Critica si condeiul autorului de fictiune by Stefana Totorcea () [Corola-journal/Journalistic/17678_a_19003]