45 matches
-
cazuistică referitoare la meseriile inconciliabile cu creștinismul, printre care și cea de soldat. Pe prim plan este pusă problema uciderii de către cel care luptă în armată (non occidet hominem), rechemând astfel atenția asupra valorii ființei umane. Alături se întrevede motivul idolatric, desemnat aici de acel jurământ sacralizat, care leagă conștiința unui individ de persoana împăratului. Nu există pretenția ca nou-convertitul să abandoneze armata, din moment ce putea desfășura anumite servicii publice fără a risca să verse sânge. Catehumenului sau simplului credincios îi era
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
scriitori creștini Lactanțiu folosește cu o frecvență majoră termeni de tipul omul și umanitatea: concepția sa despre sacralitatea vieții umane este mult mai distinctă și mai aprofundată. Textul ne spune că interdicția serviciului militar este dată nu atât de motivațiile idolatrice, cât mai curând de refuzul explicit al violenței; preocuparea sa antiidolatrică era depășită treptat de momentul istoric ce impunea confruntarea etică directă dintre creștinism și mentalitatea păgână, în timp ce procesul de creștinare a imperiului se afla în plină desfășurare. Etica creștină
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
fost numit pentru a însoți copila spre locul martiriului. Încurajat fiind de ea să persevereze în credință, în scurt timp a refuzat să mai presteze jurământul declarându-se creștin: pedeapsa capitală ce a urmat a fost rezultatul neîmplinirii unui act idolatric străin punerii în discuție accepțiunii serviciului militar. Episodul relatat de istoricul Eusebiu ne prezintă cea mai veche mărturie de credință, deși indirectă, a unui soldat martir. 2.1. Persecuția lui Decius În scurta sa perioadă de domnie, Decius (249-251), și-
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
se evidențiază climatul tensionat al dialogului dintre proconsul și protagonistul Actelor. Proconsulul Dio, după cum au constatat unii istorici, s-a arătat plin de răbdare față de Maximilianus, fapt ce ne arată că situațiile de refuzare a serviciului militar, plecând de la motivațiile idolatrice, nu erau rare printre creștini. Ideea este susținută de atitudinea proconsulului care nu considera categoric acel nomen christianum în luarea deciziei sale, ba chiar amintin-du-i recrutului de existența multor creștini care prestau serviciul garda imperială (in sacro comitatu). Identificând oștirea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
popor (populus), refuzul declarării numelui corespundea dezinteresului față de națiune, echivalentul unei atitudini rebele ce se cerea sufocată. Pentru Maximilianus, serviciul militar este o profesiune negativă în sine însăși, întrucât se identifică cu săvârșirea răului, concept care, deși subînțelege și actele idolatrice, indică mai curând un comportament făcut din samavolnicie și înstrăinare de Dumnezeu. Din acest motiv, pentru a rămâne fidel lui Cristos, refuză primirea signaculum, ornament exterior din piele cu plăcuță din metal, simbolul fidelității față de serviciul militar și al supunerii
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
la funeraliile (361), nu știm cu ce opinie din partea celor prezenți; b) sacrifica în secret zeiței Beluna și imediat după aceea vorbind trupelor sale din Orient, se adresa Dumnezeului cerurilor, adică celui al creștinilor; c) glorifica puterea și misticismul riturilor idolatrice, ridiculizând mai apoi păgânismul care își făurea zeii, asemenea meșterului care confecționa păpuși, detestând uzanța de a aduce onoruri divine persoanei împăratului; d) chema unii episcopii din exil, în semn de liberalitate și pentru a pune capăt discordiilor ecleziastice, iar
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
soldatului), care ne mărturisesc doar existența soldaților creștini în trupele romane. La un moment dat și în chip neobișnuit, un soldat creștin a ajuns la concluzia că serviciul militar era în contradicție cu calitatea sa de creștin, datorită anumitor atitudini idolatrice specifice vieții militare romane. Tertulian nu ne spune nimic despre amploarea fenomenului. Faimosul episod al ploii miraculoase este prezent și în tradiția creștină în Apolinarius din Hierapolis, Tertulian, Ciprian și Eusebiu; această tradiție ne oferă o serie de informații asupra
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
nesemnificative, ale obiectorilor de conștiință sau ale refuzului întâmplător de a accepta ori continua serviciul militar. Tertulian (în De corona) și Actele martirilor africani ne vorbesc despre o trezire neprevăzută a conștiinței creștine ori adoptarea vreunei atitudini rigoriste potrivnice manifestărilor idolatrice evidente, aflate în conexiune directă cu serviciul militar, îndeosebi în situații oficiale. Cazul centurionului Marin, ucis la Cezareea pentru refuzul abjurării credinței creștine și nicidecum pentru cel al încălcării sarcinilor impuse de regulamentele militare, este grăitor în acest sens. Studiul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ll al erei noastre, religia filisteni- lor, egiptenilor, geților și parsismul lăsînd o amprentă distinctă asupra mozaismului în faza sa de formare și de conceptualizare. Zoroastrismul a avut un rol determinant în transformarea mozaismului dintr-un cult agrar-pastoral cu caracter idolatric într-un cult rigid, mort în ritual, înțepenit în dogme scoase din pălărie, împănat cu fel de fel de minciuni care nu mai are nici o legătură cu vechea societate ivrită ce se formase în secolul lX î.e.n. în peninsula arabică
ADEV?RURI ASCUNSE by CONSTANTIN OLARIU [Corola-publishinghouse/Science/83086_a_84411]
-
în istoria iudaica, prin fidelitatea acestui fapt față de ideea unicității lui Dumnezeu. Esențial și relevant pentru evrei devine, astfel, în opinia lui Maimonide,274 această unicitate a templului și localizarea sa geografică.275 Golita de sensul ei religios autentic, credința idolatrica în Israel că pământ sfânt în mod intrinsec este evidentă astăzi în fascinația, întărită prin latura politică a aproprierii spațiului mai mult decât prin cea religioasă, pe care ideea pământului sfânt, privilegiat, a pământului ales o exercita în egală măsură
[Corola-publishinghouse/Science/84948_a_85733]
-
premisele unei noi căi. Acest proces, care pleacă de la premisa că suntem religioși și ne orientează spre o opțiune de credință, necesită o reevaluare a imaginii pe care o avem despre Dumnezeu, imagine ce nu trebuie să fie o proiecție idolatrică a propriului ego. Negația sună astfel: «nu locuiește în temple făcute de mână [de om], nici nu este slujit de mâini omenești ca și cum ar avea nevoie de ceva». Afirmația, plină de viață și revoluționară, este următoarea: «el (...) dă tuturor viață
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
am identificat-o cu o sexualitate negată sau înăbușită. Pentru cei din vechime, termenul virginitas, întrucât deja în Apocalipsă cei feciorelnici îl urmează pe Miel oriunde merge, se referă la cei care s-au abținut de la idolatrie. În vechile culte idolatrice, de obicei, aflăm culte orgiastice, în care elementul sexual se dezlănțuie până-ntr-atât că ajunge să nege orice limită. Pentru vizionarul din Patmos, așa-numiții parthenoi, feciorelnicii, sunt cei care nu s-au amestecat cu idolatria. Idolatria, de obicei
Nu perfecţi, ci fericiţi : pentru ca profeţia vieţii consacrate să aibă sorţi de izbândă by Michael Davide Semeraro () [Corola-publishinghouse/Science/100999_a_102291]
-
purtător de cultură, care, așezat cu o liră în mână în mijlocul animalelor sălbatice, le îmblânzea prin sunetele acesteia. Sfinții părinți cunosc foarte bine problemele impactului cultural: cunosc fascinația cântecelor imorale și puterea contagioasă a cântecelor eretice; cunosc pericolele unor situații idolatrice care se ascund sub forța evocativă a unor melodii sau a unor sonorități instrumentale; nu ignoră nici seducția magică a anumitor practici, îndeosebi a dansului. De aici, rezultă atenționări și rezerve față de anumite situații particulare, din care reies elemente normative
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
de credincioși, care mai apoi au dat viață teologiei pe care savanții moderni o definesc deuteronomistă (cf. Excursus 2), s-au împotrivit acestui cult. O opoziție decisă și unanimă împotriva sa, într-atât încât să fie clasificată ca „străină” sau „idolatrică”, dobândind în felul acesta trăsături polemice și negative, mai ales în Cărțile Cronicilor în care termenul așera apare aproape întotdeauna denigrator la plural, s-a conturat într-o epocă mai târzie. Unele izvoare epigrafice iudaice din perioada regală confirmă cultul
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
de a reprezenta și vehicula forța vitală de binecuvântare a zeului Yhwh. Succesiv acestei perioade, deja în epoca postexilică, evoluția yahwismului nu va admite o altă divinitate alături de Yhwh, astfel că și zeița Așera va fi percepută ca o prezență idolatrică condamnabilă. Zeul Baal Numele Baal (în ebraică ba‘al) înseamnă „domn”, „stăpân” și, la origine, era un apelativ al zeului furtunii care, cu trecerea timpului, a devenit un nume propriu autonom. Acest zeu uranian, atestat în multe culturi semitice din
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
discutabile. Tradițional, urmând doar textul biblic, se credea că „locurile înalte” erau înălțimi naturale sau artificiale, înzestrate cu o sacralitate particulară a spațiului și pe care se desfășurau diferite activități de cult considerate de origine antică („cananeană”) și de natură idolatrică. Între acțiunile de cult care, conform Bibliei, aveau loc pe aceste înălțimi putem nota sacrificiile de pe altare, venerarea stelelor sau asherah, ofertele de tămâie. În ultimele decenii, această viziune a fost de mai multe ori criticată, fie datorită etimologiei dubioase
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
KAI 181, linia 3). Realitatea concretă a cultului pe „înălțimi” rămâne, în orice caz, speculativă, deoarece termenul bămâ a suferit o dezvoltare în sens peiorativ în teologia deuteronomistă (cf. Excursus 2), astfel că locurile înalte au devenit sinonim al cultului „idolatric” nepermis. Afirmația frecventă că cineva a tolerat (sau înlăturat) cultul de pe „înălțimi” devine astfel un cliché literar fix în judecata teologică exprimată de autorul biblic față de regii lui Israel și Iuda (cf. 1Rg 3,3; 22,44; 2Rg 12,4
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
aici am făcut să locuiască zeii” (KAI 214, linia 19). Din punct de vedere istoric, concretizarea efectivă a cultului centralizat în timpul regatului lui Iuda este iarăși o chestiune dezbătută, deoarece, fie realitatea regatelor învecinate, fie numeroasele referințe biblice la cultele „idolatrice” pe „înălțimi” (1Rg 14,23) fac neverosimilă centralizarea cultului în templul din Ierusalim deja din timpul lui Solomon, așa cum ar vrea să ne convingă unele pasaje biblice (1Rg 3,2-3). De asemenea, porunca centralizării cultului din Dt 12 pusă pe
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
și în 2Rg 20,1-11). În Vechiul Testament practica magiei (exprimată prevalent - dar nu exclusiv - de rădăcina kăšap pe care versiunea greacă a Septuagintei o traduce de obicei cu pharmakéuō) este definită întotdeauna în mod negativ, ca și cum ar fi o practică idolatrică a popoarelor străine (Nah 3,4) și o interzice explicit (Ex 22,17; Dt 18,10-11; Mih 5,11). Pe de altă parte însă, textul biblic conține indicii clare că magia era practicată în mod regulat de populația israelită, punând
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
biblice, în special cărțile lui Esdra și Nehemia înfățișează începutul epocii persane ca împlinire a „marii reîntoarceri” a „întregului” popor din exilul babilonian și a încercării de „restabilire” a cultului originar yahwist în Ierusalim după abandonarea țării în voia cultelor idolatrice ale „altor” populații. Restaurarea cultului originar yahwist ar fi avut loc prin bunăvoința și „libertatea religioasă” permisă de suveranii persani, de regele Cirus în special, care ar fi acordat personal edictul de reconstruire a templului din Ierusalim (Esd 1,2-4
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]