62 matches
-
ritmul legilor fizicii, iar formula matematică ce organizează acest ritm cosmic provine din Teoria haosului.” Motto 6: ”Haosul este sincron. Deși pare „haotic”, în realitate are un comportament determinist. Deși sincron, comportamentul său nu se repetă niciodată: este determinist, dat indeterminabil (...), datorită complexității Realului. Universul este inexprimabil în plenitudinea sa din cauza subtilității conceperii sale (...): o enigmă gigantică (...)” Motto 7: „ ̶ (...) toate acestea ca să demonstrezi ce?” „ ̶ (...) ca să demonstrez că nu suntem altceva decât niște calculatoare foarte sofisticate (...)”. „ ̶ Calculatoarele vor ajunge
Logica Lumilor Posibile by Nicolae Br?ndu? () [Corola-journal/Journalistic/84323_a_85648]
-
actorului, a acelui actor aflat la jumătatea drumului dintre umbră și corp viu, dintre statuie și materialitatea cărnii. Un teatru care instituie - în ambivalența aici/ altundeva, prezență/ absență - un straniu dialog cu morții. Un teatru care plasează în centrul său indeterminabilul unei realități de frontieră. Acest indeterminabil ne apare în toată complexitatea lui atunci când abordăm problema fantomei în teatrul lui Shakespeare. În Hamlet, fantoma este numită "Lucrul", "the Thing", termen indicând ceva greu de numit, de calificat, de identificat. Horațio i
Monique Borie - Fantomă și teatru by Ileana Littera () [Corola-journal/Journalistic/9085_a_10410]
-
jumătatea drumului dintre umbră și corp viu, dintre statuie și materialitatea cărnii. Un teatru care instituie - în ambivalența aici/ altundeva, prezență/ absență - un straniu dialog cu morții. Un teatru care plasează în centrul său indeterminabilul unei realități de frontieră. Acest indeterminabil ne apare în toată complexitatea lui atunci când abordăm problema fantomei în teatrul lui Shakespeare. În Hamlet, fantoma este numită "Lucrul", "the Thing", termen indicând ceva greu de numit, de calificat, de identificat. Horațio i se adresează spectrului ca unei "forme
Monique Borie - Fantomă și teatru by Ileana Littera () [Corola-journal/Journalistic/9085_a_10410]
-
impurității sale, de a vedea exclusiv dezastrele, catastrofele, prăbușirile, indiciile precarității, ale falsului, ale morții. Legătură de bază dintre subiect și obiect e una de ostilitate. Pornind de la contestarea unui regim politic aberant, autorul își extinde negația într-un mod indeterminabil. Revoltă istorică se transformă cu ușurință într-una metafizica." Regăsim, de asemenea, în comentariile critice de data recentă ale lui Gheorghe Grigurcu beatitudinea pe care i-o provoacă exegetului poezia bună. Criticul nu citește pur și simplu poezia, ci o
Criticul de poezie numărul 1 by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/16445_a_17770]
-
la început, într-un pasaj autoscopic. Aici, pentru prima oară, Banu pare să o investească cu o valoare emblematică pentru întregul său parcurs creator: "Oare ce sunt eu, dacă nu un scriitor neîmplinit și un teoretician incomplet? Mă aflu în indeterminabilul acestui interstițiu (dans le creux de l'entre-deux)... iar textele mele poartă în ele prezența acestui disconfort. Pe fundalul acestei duble dezamăgiri, continui să scriu. Activitatea mea constă în a scrie fără ca vreodată să mă plasez de o parte ori
Despre incandescența riguros temperată by Anca Măniuțiu () [Corola-journal/Journalistic/8896_a_10221]
-
uman, ci și la chipul tuturor motivelor pe care le identifică în lumea exterioară, și, în al doilea rînd, el este unul dintre puținii artiști români cu o adevărată carieră internațională și cu o operă distribuită pe un spațiu, practic, indeterminabil. înzestrarea de portretist și cunoașterea exactă a artei europene, și nu numai, a timpului, dublate de o mare capacitate de adaptare la stiluri și la formule diferite, i-au facilitat accesul atît la sălile de expoziții, cît și la comenzile
Eustațiu Stoenescu, rememorarea unui caz by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6980_a_8305]
-
la șapte ani. În schimb, zâmbește mereu. Expresie a gândurilor, aprecierilor, a reacției ei intelectuale (fapt pentru care am devenit un colector și un cititor de zîmbete!), zâmbetul ei e când fin, când ironic, când interogativ ori mirat, când, vai, indeterminabil. Râsul este expresia sufletului ei bun, zâmbetul - a inteligenței ei rele sau, mai exact, lucide, ceea ce e același lucru. După prânz, ploaie măruntă și rece. Tăcere pretutindeni. Parcă n-a fost niciodată lume și zgomot. Adela m-a însoțit până
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
Domnule căpitan, dacă făptașul nostru se dedulcea la prafurile alea albe, fura marfa ascunsă În canapea. — Da. Sau asasinul e pur și simplu un psihopat cu spume la gură, care a făcut o reacție psihotică la negative din motive personale indeterminabile. Sincer să fiu, mă interesează mai mult aspectele legate de heroină. Aveți vreo dovadă că frații o vindeau sau o produceau? Hatcher clătină din cap. — Nici una și, În ceea ce privește cazul nostru, nu cred că e vorba de așa ceva. Aveți vreo abordare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
definiția actorului ca intermediar între statuie și materialitatea trupului viu. Un teatru văzut ca veritabil loc al aparițiilor, unde se instaurează, în ambivalența prezență/absență, aici și altundeva, un straniu dialog cu morții și unde, în centrul spațiului, se înscrie indeterminabilul unei realități de frontieră. În această explorare, punctul de plecare - estetica teatrală contemporană - va fi, în același timp, punct de sosire. Nimic mai logic, în ciuda aparențelor, căci revendicările ce pledau pentru un teatru redevenit capabil să se supună probei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
aceștia l-au atras. Alături de cele trei mari figuri tragice, victime ale acestor curse divine - Aiax, Heracles, Agave -, și spre deosebire de ele, o altă figură, Elena, întruchipează ea însăși momeala, devenind o veritabilă unealtă în mâna zeilor. Astfel, ambivalența eidolon-ului, cu indeterminabila sa valoare de adevăr sau de minciună, de prezență a unei realități efective sau a unei imagini inconsistente și înșelătoare, ambivalența aceasta, așadar, se transformă într-o armă redutabilă, manipulată de zeitățile tragediei. În experiența nopții sângeroase în care fusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
grăbise să adauge: „ca și cum i-ai reteza capul Gorgonei”. Abia atunci Heracles va ridica vălul și îi va cere lui Admet să o privească în ochi pe femeia care nu e alta decât Alcesta. Uluirea și nesiguranța lui Admet în fața indeterminabilei imagini care i se arată se traduc printr-o întrebare mută: e adevărată sau e o amăgire, o capcană întinsă de zei, o fantomă fără consistență, fără viață (phasma nerterôn)? Bărbatul ezită să o atingă și să-i vorbească așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
spațiului reprezentației, al cărui element principal este puntea (hashigakari) pe care pășește actorul atunci când intră în scenă. Care este însă statutul acestei realități aflate la intersecția lui aici cu altundeva, realitate esențializată, figurată de întoarcerea unui mort printre cei vii? Indeterminabilul visului și al apariției efectivetc "Indeterminabilul visului și al apariției efective" Fără îndoială, René Sieffert simplifică mult lucrurile atunci când, vorbind despre spațiul no, îl consideră oniric și atât. Pentru el, scena no este o scenă goală, unde se vor materializa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
este puntea (hashigakari) pe care pășește actorul atunci când intră în scenă. Care este însă statutul acestei realități aflate la intersecția lui aici cu altundeva, realitate esențializată, figurată de întoarcerea unui mort printre cei vii? Indeterminabilul visului și al apariției efectivetc "Indeterminabilul visului și al apariției efective" Fără îndoială, René Sieffert simplifică mult lucrurile atunci când, vorbind despre spațiul no, îl consideră oniric și atât. Pentru el, scena no este o scenă goală, unde se vor materializa „fantasme”, vise, grație unui intermediar, unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
acesta, căci realismul lui este atât de puternic, încât, cel mai adesea, nu ne putem decide: „vis sau realitate”, „realitate sau vis”? Numeroase piese no lasă lucrurile neprecizate, confuze, ele fiind construite de la bun început pe pivoții îndoielii și ai indeterminabilului. O certitudine există însă: a apărut o imagine și, oricare i-ar fi statutul, ea nu poate fi pusă la îndoială. „Miracolul” - miracolul teatrului?- se dovedește a fi, până la urmă, acela al invizibilului care se lasă văzut. Dincolo de acest laitmotiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
martorul zbuciumului secret al omului mort? Oare l-a atins cu adevărat pe acesta? În ce fel? Piesa nu ne dă un răspuns definitiv. Nu încape îndoială că Tsunemasa este acel no în care Zeami tratează la adevăratele lui dimensiuni indeterminabilul corpului și al umbrei. Piesa nu e structurată, cum se întâmplă de obicei, în două părți separate printr-un interludiu. Shite incarnează aici, de la bun început, o fantomă, cea a lui Tsunemasa, războinic cântăreț din lăută (biwa) și poet, venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
alții vise numesc. Iubita lui Kiyotsune reafirmă astfel puterea visului ca putere de întâmpinare a spectrului. În clipa întâlnirii cu fantoma, uluirea că o vede apărând la căpătâiul ei se împletește cu o întrebare al cărei răspuns rămâne de ordinul indeterminabilului: dar el viața și-a luat-o atunci de nu e vis cum aș putea să-l văd. Și totuși: dar fie și în vis ce mulțumire să-i mai zăresc o dată chipul. Imagine din vis? Apariție reală? Cine poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
putea schimba oricând înfățișarea, s-ar putea preschimba într-un urs, într-un tigru, într-un rinocer - ar căpăta, așadar, aspectul unei fiare sălbatice. Confruntat cu această realitate în perpetuă schimbare, Macbeth e gata să lupte, să o înfrunte, deși indeterminabilul subzistă: horrible shadow, unreal mock’ry, fantomă reală sau fantasmă inconsistentă, această formă (shape) pe care o iau vedeniile lui Macbeth își păstrează o ambiguitate, ca să zicem așa, de nedepășit. Aceeași ambiguitate care, pentru Shakespeare, definește deopotrivă magia și teatrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și „efectul de fantomă”tc "Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă”" Cum se explică abundența de morți iluzorii în dramaturgia shakespeariană? Motivul ar putea fi intenția de a da scenelor de recunoaștere toată intensitatea, toată forța confruntării cu indeterminabilul, de a strecura în ele ceva din amețitorul efect al întâlnirii cu fantoma. În Pericle, presupusa moarte transformă scenele de recunoaștere în veritabile scene de apariție a fantomelor; moartea e aici dublă, căci așa-zisei morți a Thaisei, soția lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ce ar putea decide o dată pentru totdeauna natura celor două elemente ale dublului (who deciphers them). Căci cum să descifrezi, cum să clarifici identitățile, în plină incertitudine creată de însăși existența dublului? Această incertitudine a identităților se înrudește îndeaproape cu indeterminabilul fantomei și/sau al ființei reale: în fața lui Aegeon, Antipholus din Siracuza se întreabă dacă omul pe care îl vede este într-adevăr tatăl său sau fantoma acestuia (his ghost). Deci chiar și în această situație, când tatăl trăiește, e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a fantomei tragice și a incertitudinilor tulburătoare cărora ea le dă naștere. Cu Shakespeare ne aflăm poate cel mai aproape de acel centru al teatrului spre care credem că ne-ar putea conduce fantoma. Un centru ascuns care transgresează frontiera genurilor. Indeterminabilul vis/realitate și parodierea luitc " Indeterminabilul vis/realitate și parodierea lui" Departe de a distruge forța aparițiilor, parodia comică hrănește reflecția shakespeariană asupra puterilor iluziei, pe care se întemeiază ambivalența apariției și a aparenței. Puteri care, în egală măsură, confirmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
tulburătoare cărora ea le dă naștere. Cu Shakespeare ne aflăm poate cel mai aproape de acel centru al teatrului spre care credem că ne-ar putea conduce fantoma. Un centru ascuns care transgresează frontiera genurilor. Indeterminabilul vis/realitate și parodierea luitc " Indeterminabilul vis/realitate și parodierea lui" Departe de a distruge forța aparițiilor, parodia comică hrănește reflecția shakespeariană asupra puterilor iluziei, pe care se întemeiază ambivalența apariției și a aparenței. Puteri care, în egală măsură, confirmă adevărul și autentifică minciuna. Dar, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să existe. Un teatru a cărui cheie se află, pentru Shakespeare, în acel nesubstanțial, în acel inconsistent care capătă contur și corp și care se înfățișează sub o formă a cărei putere de atracție este dată tocmai de caracterul său indeterminabil. Teatrul - ce stranie și fascinantă plasă în care ne lăsăm prinși, țesută de un fantomal care, cu amăgirile lui, ne face să credem că totul este adevărat! Hamlet ne-o arătase, de altfel, de la bun început. Când nefericitul prinț pune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cuvânt esențial în definirea aparițiilor efective din vis. Miracol sau înșelătorie, apariție efectivă, halucinație a melancolicului, a nebunului sau a îndrăgostitului, iluzie fabricată, toate aceste forme ce populează în teatru spațiul dintre vis și realitate rămân, aidoma fantomelor, în zona indeterminabilului: substanțial sau nesubstanțial?Vizibil sau invizibil?Corp sau non-corp? Forța iluziei se întemeiază pe capacitatea permanent solicitată a spectatorului de a crede în ceea ce vede cu ochii minții. Asociată cu puterea magică a poetului dramatic, credința în fantome a spectatorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Toate aceste efigii 1 sunt reprezentări simbolice ale prezenței/absenței vieții. Ca și statuile sculptorului, ele devin metafore ale creației poetice. Teatrul însuși devine o metaforă privilegiată a creației poetice în legătura ei cu moartea sau, mai bine zis, cu indeterminabilul viață-moarte ca unică figură poetică. „Atmosfera de teroare în care se mișcă șmanechinul de cearăț este atmosfera unui poem. Cei ce par să ne vorbească sunt morți, sunt, așadar, auguste voci.” Cum ar putea fi mai limpede proclamată, în aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
figurii de ceară în Prințesa Maleine, Intrusa și Orbii, trei piese din perioada debutului. În fața tuturor acestor figuri ale interstițiului se află o spaimă amestecată cu uluirea produsă de săvârșirea unei minuni neașteptate, întocmai ca în Poveste de iarnă. În fața indeterminabilului moarte-viață, ca și în fața indeterminabilului fantomei, a mortului care vorbește, a neînsuflețitului care se animă - aceeași ambivalență a terorii și/sau a miracolului. Poate că, odată cu Sora Béatrice și statuia sa cu puteri supranaturale, Maeterlinck a ținut să exploreze până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]