334 matches
-
Acum, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, realiștii argumentează fie că NATO va dispărea, fie că va fi reconfigurată în funcție de noua distribuție a puterii 24. Alianța nu poate rămâne la fel ca în timpul Războiului Rece. Variante ale teoriilor instituționaliste Există trei teorii instituționaliste, fiecare oferind argumente despre modul în care instituțiile reduc riscul războiului și favorizează pacea 25. Cea mai puțin ambițioasă teorie este instituționalismul liberal. Nu abordează direct importanta problemă a modalităților de a împiedica declanșarea unui război, ci se concentrează asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
război, ci se concentrează asupra explicării motivelor pentru care cooperarea economică dintre state și cea legată de mediul înconjurător sunt mai probabile decât admit realiștii. O mai bună colaborare în aceste domenii se presupune că ar reduce probabilitatea războiului, deși instituționaliștii liberali nu explică și motivul. Teoria se bazează pe presupunerea că înșelăciunea este principala piedică în calea cooperării internaționale, iar soluția o reprezintă instituțiile. Scopul este crearea unor reguli care să constrângă statele, dar nu contestă afirmația fundamentală a realismului
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
modalitatea de a revoluționa politica internațională este schimbarea radicală a modului cum vorbesc și gândesc indivizii despre politica mondială. Intelectualii, mai ales teoreticienii critici, joacă un rol-cheie în proces... Erori ale logicii de cauzalitate Există o greșeală fundamentală în raționamentul instituționalist liberal, chiar și atunci când este vorba despre chestiuni economice. Teoria este corectă în ceea ce privește faptul că trișatul poate fi un obstacol serios în calea cooperării. Ea ignoră însă cealaltă barieră majoră: considerațiile despre câștigurile relative. După cum a arătat Joseph Grieco, adepții
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
câștigă una dintre tabere față de cealaltă. Cu alte cuvinte, fiecare dorește pur și simplu să facă cea mai bună afacere din punctul său de vedere și nu este atent la cât de bine se descurcă ceilalți 28. Cu toate acestea, instituționaliștii liberali nu pot ignora considerațiile privind câștigurile relative, deoarece presupun că statele sunt actori egoiști într-un sistem anarhic și recunosc că puterea militară contează pentru state. O teorie care acceptă explicit ipotezele de bază ale realismului - cum face aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
pentru state. O teorie care acceptă explicit ipotezele de bază ale realismului - cum face aceasta - trebuie să se confrunte cu problema beneficiilor comparative, dacă speră să dezvolte o explicație corectă a motivelor pentru care statele cooperează. Se poate anticipa replica instituționaliștilor liberali că logica respectivă se aplică numai domeniului securității, pe când cea a câștigurilor absolute se referă la cooperarea economică și în ceea ce privește mediul înconjurător. Dat fiind faptul că sunt preocupați în principal de explicarea cooperării în ultimele două sectoare, neincluderea în
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
faptul că sunt preocupați în principal de explicarea cooperării în ultimele două sectoare, neincluderea în teorie a preocupărilor privind beneficiile comparative nu contează. Această argumentare are două puncte slabe. Întâi, dacă trișatul ar fi singurul obstacol important în calea cooperării, instituționaliștii liberali ar putea argumenta că teoria lor se aplică economiei, nu domeniului militar. Adepții teoriei chiar susțin acest lucru. Totuși, din momentul în care sunt incluse în ecuație considerațiile privind câștigurile relative, devine imposibil de trasat o linie de demarcație
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
unui stat are consecințe profunde asupra poziției în balanța de putere internațională. În consecință, preocupările legate de beneficiile comparative trebuie luate în calcul din rațiuni de securitate, atât în ceea ce privește domeniul economic, cât și cel militar. Separarea de care se folosesc instituționaliștii liberali pentru a preciza când se aplică teoriile lor nu are o mare utilitate, atunci când admitem că statele sunt preocupate de câștigurile relative 29. În al doilea rând, există raționamente nonrealiste (care nu se referă la chestiuni de securitate) ce
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
ca fiind preocupați de felul în care se descurcă ei (sau statul lor) în cadrul unui acord de cooperare, nu din rațiuni materiale, ci deoarece a te compara cu ceilalți face parte din natura umană 31. Un alt posibil contraargument al instituționaliștilor liberali este că soluționarea problemei trișatului face irelevantă problema câștigurilor relative. Dacă statele nu se pot înșela reciproc, nu trebuie să se teamă unele de celelalte și nici să fie interesate de beneficiile comparative. Problema argumentului este totuși că, deși
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
că beneficiile relative fac imposibilă cooperarea; argumentul meu este pur și simplu că ele reprezintă un obstacol serios în calea cooperării și deci trebuie luate în calcul atunci când dezvoltăm o teorie a cooperării între state. Ideea este aparent acceptată de instituționaliștii liberali. Keohane, de pildă, recunoaște că a făcut „o greșeală majoră subestimând chestiunile distributive și complexitățile pe care ele le creează pentru cooperarea internațională”34. Poate fi instituționalismul liberal corectat? Instituționaliștii liberali trebuie să rezolve două probleme, dacă vor să
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
a cooperării între state. Ideea este aparent acceptată de instituționaliștii liberali. Keohane, de pildă, recunoaște că a făcut „o greșeală majoră subestimând chestiunile distributive și complexitățile pe care ele le creează pentru cooperarea internațională”34. Poate fi instituționalismul liberal corectat? Instituționaliștii liberali trebuie să rezolve două probleme, dacă vor să-și remedieze teoria. Mai întâi, pot instituțiile să faciliteze cooperarea atunci când statele sunt în mod serios preocupate de câștigurile relative sau instituțiile contează numai când statele pot să ignore considerațiile legate
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
teoria lor se aplică atunci când considerentele respective sunt foarte puțin sau deloc importante 35. Astfel, a doua întrebare este: când nu sunt statele preocupate de câștigurile relative? Răspunsul la această întrebare ar defini aria de aplicabilitate a teoriei instituționalismului liberal. Instituționaliștii liberali nu s-au preocupat de acest subiect în mod sistematic; în consecință, orice evaluare a eforturilor de corectare a teoriei lor trebuie să fie preliminară. Există un răspuns complex al lui Keohane la lucrarea inițială a lui Grieco despre
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
trebuie să fie preliminară. Există un răspuns complex al lui Keohane la lucrarea inițială a lui Grieco despre câștigurile relative și două studii în replică la același autor semnate de Robert Powell și Duncan Snidal, pe care Keohane și alți instituționaliști liberali le consideră exemplare pentru modul cum gândesc ei problema câștigurilor relative 36. Powell și Snidal oferă argumente diferite în ceea ce privește situațiile în care considerațiile despre câștigurile relative sunt reduse. Cu toate acestea, argumentele amândurora sunt în esență realiste 37. Nici unul
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
ipoteza câștigurilor relative... are consecințe importante pentru situațiile cu doi actori și, atunci când numărul lor este mic sau există importante asimetrii între mai mulți participanți, aceasta poate să modifice concluziile modelului câștigurilor absolute”43. Rezultă trei concluzii din analiza eforturilor instituționaliștilor liberali de a soluționa problema. În primul rând, chiar dacă acceptăm argumentele lui Powell și Snidal privind cazurile în care statele ignoră în mare calculele câștigurilor relative, acestea sunt destul de rare în lumea reală. Powell ar căuta o lume în care
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
că, dacă toate țările s-ar democratiza, nu ar mai exista război. Universalizând instituțiile politice interne corecte, s-ar elimina, cu alte cuvinte, amenințarea reprezentată de puterea militară. Această concluzie idealistă este incompatibilă cu realismul, așa cum este el definit aici. Instituționaliștii neoliberali consideră că formele de cooperare internațională în zone de interes specifice pot apărea dacă există instituțiile bine concepute (vezi Keohane și Nye, 1977; Keohane, 1984; Haas, Keohane și Levy, 1993; Keohane și Martin, 1995)9. Odată înființate, puterea nu
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
impetuoasă a econometriei și a unor noi tehnici statistice, de la care știința economică a așteptat foarte mult. Dar problemele pe care le comportă evaluarea, compararea și rafinarea teoriilor economice de bază s-au dovedit în continuare greu de rezolvat. Economiștii "instituționaliști", sau "evoluționiști" formează o altă școală contemporană principală, înscriindu-se pe linia vechii școli istorice germane (secolul al XIX-lea). Opera lui Thorstein Veblen este un bun exemplu de critică instituțională la adresa teoriei economice dominante. Instituționaliștii consideră că se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
greu de rezolvat. Economiștii "instituționaliști", sau "evoluționiști" formează o altă școală contemporană principală, înscriindu-se pe linia vechii școli istorice germane (secolul al XIX-lea). Opera lui Thorstein Veblen este un bun exemplu de critică instituțională la adresa teoriei economice dominante. Instituționaliștii consideră că se poate obține mai mult prin creșterea concreteței teoriilor, cerînd atenție analizei structurilor de detaliu ale firmelor sau ramurilor economice (structuralism). Instituțiile și constrîngerile lor sunt mai importante decît demersurile individuale. Există, desigur, și alte teorii economice importante
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
autorilor tind să se grupeze în jurul a două preconcepții semnificative : este vorba despre instituționalism și despre neoclasicism. Aceste preconcepții nu sunt etanșe, există și dese suprapuneri, dar ele se dovedesc construc-te utile pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor . Dacă instituționaliștii încearcă să construiască modele structurale, neoclasicii realizează mai curînd modele predictive. Modelele structurale explică acțiunea umană prin prisma mediului instituțional și cultural în care se desfășoară, în vreme ce modelele predictive formulează presupoziții sau predicții, ca deducții logice decurgînd din anumite postulate
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
Modern Civilization, p. 242-243). În concepția lui Veblen, preferințele individuale nu pot fi considerate factori cauzali fundamentali, cum fac neoclasicii. Fundamental este ceea ce oamenii trebuie să facă, iar aceasta rezultă din structura și contextul instituțional, aceștia fiind adevărații factori cauzali. Instituționaliștii sunt adepții realismului descriptiv, pe linia școlii istorice germane, în timp ce neoclasicii sunt adepții realismului predictiv. Abordarea instituțională adoptă perspectiva psihologică a behaviorismului. Acesta din urmă vede rădăcinile acțiunii umane în norme, reguli, deprinderi și uzanțe instituționale, considerînd preferințele individuale ca
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
derivate și subiective. Ele ar trebui studiate plecînd de la locul de naștere al individului. În opoziție, neoclasicii consideră că numai indivizii sunt reali, firmele individuale și consumatorii individuali, nu și grupurile sau societățile. Fundamentul lor psihologic este individualismul metodologic. Pentru instituționaliști, instituțiile de-termină un spectru de alternative între care indivizii au de ales. Acești cercetători caută, în general, probe referitoare la normele de comportament sau la relațiile de putere, deci la structura instituțională și la contextul cultural. Pe baza acestor
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
care indivizii au de ales. Acești cercetători caută, în general, probe referitoare la normele de comportament sau la relațiile de putere, deci la structura instituțională și la contextul cultural. Pe baza acestor probe este construit un model al comportamentului consumatorului. Instituționaliștii fac studii de caz, studii istorice, sociologice etc., pentru a vedea dacă normele modelului structural construit corespund cu realitatea. În lucrările sale Teoria clasei neproductive și Teoria întreprinderii, Th. Veblen a construit un model structural de bază al canoanelor instituționalismului
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
deciziile indivizilor și cele sociale 53. În paralel, se întîmplă un lucru "straniu", și anume o reîntoarcere la noțiunile și interpretările clasice, atît în privința pieței cît și a firmei. Astfel, toate raporturile sociale, atît de mult invocate de comportamentaliști, de instituționaliști, sunt considerate ca fiind în fapt piețe implicite, relațiile interindividuale sistematizate constituind de facto si de jure adevăratele instituții importante, pe care organizațiile și instituțiile consacrate nu ar face decît să le colecționeze și să clădească pe baza lor o
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
evident că fenomenul e explicat în cele mai multe cazuri de situații în care actorii au experiența corupției, iar normele morale și cele legale nu mai funcționează pentru a împiedica actele deviante. Cum se ajunge la astfel de situații? Din rândul școlii instituționaliste s-a impus formula lui Klitgaard (1988), potrivit căreia: Corupția = monopol + arbitrar - responsabilitate Poziția de monopol în livrarea unui serviciu, libertatea de a decide fără consultări și lipsa unor mecanisme de responsabilizare față de consecințele acțiunilor reprezintă, potrivit acestui model, elementele
[Corola-publishinghouse/Science/2235_a_3560]
-
dar nici de indiferența rece a abstracțiilor pure de tip ricardian. După autorul nostru, în economie nu există decît eficient și ineficient, iar diferența este determinată de o multitudine de cauze. Concepțiile enunțate sunt foarte apropiate de cele ale economiștilor instituționaliști, cu deosebirea că în cazul de față avem de-a face cu o eliberare voită de dogma raționalistă ce are la bază paradigma lui homo oeconomicus. Recapitulînd în final, iată care sunt principalele contribuții ale lui Janos Kornai: ciclicitatea ca
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
își propune în esență să studieze modul în care administrația locală poate îndeplini această sarcină, date fiind configurația instituțională actuală a acesteia și relațiile dintre actorii politici din sistem. Premisa implicită de la care pornesc în această analiză este clasica teză instituționalistă conform căreia instituțiile contează. Aplicând această idee la discuția de față, premisa este că atribuțiile, puterile și obligațiile care însoțesc fiecare funcție din administrația locală influențează comportamentul indivizilor care dețin acea funcție și îndrumă acțiunea acestora într-o direcție sau
Competenţa politică în România by Mirela Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/796_a_1574]
-
că omul este în esență rău (ca în afirmația lui Machiavelli că toți oamenii sînt totdeauna "nerecunoscători, schimbători; prefăcuți și mincinoși, lași cînd se află în pericol și dornici de cîștig")22 și deci au dificultăți în a ocoli explicațiile instituționaliste pentru a justifica de ce și cum indivizii și chiar societăți întregi sînt uneori pașnice, uneori chiar pe perioade îndelungate. În al doilea rînd, există acele relatări privind natura umană care recunosc că natura umană de aici și de acum este
by John Keane [Corola-publishinghouse/Science/1061_a_2569]