177 matches
-
lichidați...”. Atacurile împotriva populației pașnice ucrainene au crescut în intensitate și opțiunea răspunsului militar pe măsura opresiunii devenise necesară. OUN a ținut un congres în februarie 1943. În cadrul acestei întâlniri, s-a luat hotărârea creării aripii militare a OUN-B, Armata Insurecțională Ucraineană. Stepan Bandera a fost transferat în ianuarie 1942 în lagărul de concentrare Sachsenhausen, în barăcile speciale ale prizonierilor de lux (bunkerul) În 1943, Bandera a fost întrebat de ofițeri naziști despre atitudinea pe care o adoptă liderul ucrainean față de
Stepan Bandera () [Corola-website/Science/320395_a_321724]
-
fost eliberat, germanii sperând că acesta din urmă va mobiliza populația ucraineană la luptă împotriva forțelor sovietice aflate în înaintare. Bucurându-se de sprijinul germanilor, Bandera și-a stabilit cartierul general la Berlin. Germanii au asigurat aprovizionarea OUN-B și Armatei Insurecționale Ucrainene cu arme și echipamente militare. Pentru sprijin, au fost desemnați militari pregătiți pentru actele de sabotaj și strângerea de informații în spatele liniilor sovietice. De asemenea, o serie de lideri ai OUN-B au fost transportați pe calea aerului în spatele liniilor
Stepan Bandera () [Corola-website/Science/320395_a_321724]
-
că mișcarea Bandera asigură acte false nu doar membrilor proprii, dar și altor evrei. Actele false erau livrate, cel mai probabil, de doctorii evrei sau muncitorii calificați care erau folositori mișcării De îndată ce Bandera a intrat în conflict cu germanii, Armata Insurecțională Ucraineană de sub comanda lui a început să ofere adăpost la numeroși evrei. În rândurile UPA au intrat luptători și medici evrei. Se poate spune, în concluzie, că mișcarea OUN-B a avut o atitudine fluctuantă față de evrei, funcție de nivelul la care
Stepan Bandera () [Corola-website/Science/320395_a_321724]
-
s-au modificat esențial odată cu trecerea timpului. Criticul Tudor Caranfil a dat filmului două stele din cinci și a făcut următorul comentariu: "„Existența unui plan german pentru anihilarea trupelor române în cazul unei tentative de armistițiu intră în atenția comitetului insurecțional român. Un căpitan și o violonistă de la filarmonică reușesc să fotografieze documentul. Abordare romanescă a evenimentelor de la 23 August 1944, cu bune mijloace regizorale.”" Jurnalistul Cristian Tudor Popescu, doctor în cinematografie și profesor asociat la UNATC, considera "Stejar - extremă urgență
Stejar – extremă urgență (film) () [Corola-website/Science/327665_a_328994]
-
de soldați sovietici au fost uciși sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev. Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice, unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a unit cu forțele naziste. În total, numărul ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane și 7 milioane. Gherilele prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la
Ucraina () [Corola-website/Science/297474_a_298803]
-
a fost numele de cod al transferurilor forțate ale populației ucrainene din Polonia Populară în Teritoriile Recuperate din anul 1947. Operațiunea a fost declanșată la inițiativa autorităților comuniste poloneze și a avut ca scop eliminarea bazei de sprijin a Armatei Insurecționale Ucrainene, care fusese implicată în masacrarea polonezilor din Volânia și Galiția răsăriteană. Aproximativ 200.000 de civili care locuiau în regiunile munțilorBieszczady și Beskizii de Jos au fost mutați cu forța așa-numitele Teritorii Recuperate (teritorii cedate Poloniei de către Germania
Operațiunea Vistula () [Corola-website/Science/329209_a_330538]
-
comunismului în Europa Răsăriteană, operațiunea a fost condamnată de o serie de politicieni și istorici polonezi și ucraineni. a fost descrisă drept purificare etnică de mai multe surse occidentale, poloneze și ucrainene. Obiectivul declarat al operațiunii era lupta împotriva Armatei Insurecționale Ucrainene (UPA), aflară în conflict deschis cu Armia Ludowa și care se făcea vinovată de masacrarea civililor polonezi din unele din teritoriile de sud-est ale țării în perioada de sfârșit a celui de-al doilea război mondial. Pretextul oficial al
Operațiunea Vistula () [Corola-website/Science/329209_a_330538]
-
a rămas, (alături de represiunile împotriva [[ucraineni]]lor în teritoriile controlate de polonezi după încheierea [[Războiul Polono-Ucrainean|războiului polono-ucrainean]] și împărțirea Ucrainei prin [[Tratatul de la Riga (1921)| Pacea de la Riga]] sau [[Masacrarea polonezilor din Volânia|masacrarea populației civile poloneze]] de către [[Armata Insurecțională Ucraineană]] în timpul celei [[al Doilea Război Mondial|de-a doua conflagrații mondiale]]), ca o rană nevindecată în relațiile complexe și tumultoase dintre polonezi și ucraineni. Pe 3 august 1990, [[Senatul Republicii Polone]] a adoptat o rezoluție prin care a condamnat
Operațiunea Vistula () [Corola-website/Science/329209_a_330538]
-
închis la Arad și Giula până în 1821 și declarat nebun. În anul 1820, încep mișcările țărănești în zona Aradului, iar Moise Nicoară este bănuit a avea un amestec. Paul Almássy descrie lupta de emancipare națională a românilor drept o acțiune insurecțională a lui Moise Nicoară și-l caracteriza astfel: În mai 1824 este arestat din nou și este eliberat în octombrie, în urma unei cerereri adresate împăratului de către tatăl său și de către preotul din Șiclău, Teodor Șerban. La 25 martie 1825, îmbrăcat
Moise Nicoară () [Corola-website/Science/327141_a_328470]
-
ajuns la aproape 150.000 de luptători. În 1944, parizanii conduși Kovpak și Verșigora erau capabili să întreprindă raiduri împotriva forțelor Axei din România, Slovacia sau Polonia. Deși conducătorii comuniști ai mișcarii de partizani s-au arătat intoleranți față de Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), uneori comandanții locali au stabilit relații amiabile cu aceste grupuri. În general, fiecare tabără a luptat pentru anihilarea celeilalte. au atacat și ucis familiile ucrainienilor înrolați în Divizia a 14-a galițiană (ucraineană) de grenadieri. În regiunea Briansk
Partizanii sovietici () [Corola-website/Science/311255_a_312584]
-
fapt, activitatea partizanilor a fost și a rămas o problemă foarte controversată în statele mai sus-menționate. În Letonia, unii dintre foștii partizani sovietici sunt puși în zilele noastre sub acuazație pentru presupuse crime de război din timpul ocupației sovietice. Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), o mișcare separată de rezistență formată în 1942, (ca braț înarmat al Organizației Naționaliștilor Ucrainieni), s-a angajat în luptă împotriva atât cu partizanii sovietici, cât și ocupanții naziști și cu rezistența poloneză. Deși la început UPA a
Partizanii sovietici () [Corola-website/Science/311255_a_312584]
-
ar fi vorba de Giambattista Cuneo. De la căderea Imperiului Roman, Peninsula Italică era împărțită într-o multitudine de mici state independente. Revoluția Franceză și constituirea și apoi a și a au suscitat un sentiment național și republican. Au apărut mișcări insurecționale cum ar fi și . Garibaldi, ca și mulți din generația sa, au făcut ucenicia unei conștiințe naționale italiene. Pentru Garibaldi, tezele lui Giuseppe Mazzini ale luptei pentru unitatea Italiei păreau a fi consecința directă a ideilor lui Barrault, punct de
Giuseppe Garibaldi () [Corola-website/Science/303473_a_304802]
-
a revenit la Lisabona din cauza revoluției liberale din 1820 în timp ce fiul său Pedro a devenit regent al Braziliei. În 1822, el s-a proclamat împărat al Braziliei sub numele de Pedro I. Politica centralizată a suveranului a dus la mișcări insurecționale și, în 1832, el a fost obligat să abdice în favoarea fiului său Pedro al II-lea. În 1835, în întreaga Americă de Sud domnea o tensiune ridicată din cauza războaielor de independență și din cauza războaielor între state. Între decembrie 1835 și
Giuseppe Garibaldi () [Corola-website/Science/303473_a_304802]
-
Germania, în Principatele Dunărene, în Ungaria, în Polonia și în Austria. Statele din Peninsula Italică, adică Statele Papale, Marele Ducat al Toscanei, Regatul Piemont-Sardinia s-au angajat să efectueze reforme constituționale. După „”, acest oraș a cunoscut și el o mișcare insurecțională împotriva Imperiului Austriac care domina pe atunci Regatul Lombardo-Venețian înființat la Congresul de la Viena din 1815. Regele Carol-Albert al Sardiniei, susținut la început de o parte din statele din Peninsulă, a îmbrățișat cauza milanezilor și a declarat război Austriei. La
Giuseppe Garibaldi () [Corola-website/Science/303473_a_304802]
-
la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria. El a introdus metode moderne în conducerea acestor două instituții, încercând să îmbunătățească activitatea lor. O primă acțiune importantă din această calitate a fost înăbușirea revoltei de la Tatarbunar în septembrie 1924, o mișcare insurecțională provocatoare din sudul Basarabiei, pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste, dirijați de la Moscova, al cărei scop era extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român. În zilele de 15, 16
Gheorghe Tătărescu () [Corola-website/Science/299971_a_301300]
-
a fost înființată în sat o orchestră. În 1966, s-a construit un monument în memoria soldaților morți în cel de-al doilea război mondial și un bust al generalului rus Nikolai Vatutin (1901-1944), ucis într-o ambuscadă de către Armata Insurecțională Ucraineană, în timp ce comanda Frontul I Ucrainean în al doilea război mondial. Începând din anul 1991, satul Costiceni face parte din raionul Noua Suliță al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. Conform recensământului din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români
Costiceni, Noua Suliță () [Corola-website/Science/310992_a_312321]
-
Roșie s-a întors și împotriva foștilor săi aliați, anarhiștii armatei lui Mahno: de la sfârșitul anului 1920, au atacat cu brutalitate experiența unică a statului anarhist . Această mișcare țărănească autentică de masă a reușit să se doteze cu o armată insurecțională, capabilă să reziste trei ani atât contra austro-germanilor, cât și împotriva Albilor lui Denikin și Vranghel, armatei Republicii Populare Ucrainene condusă de Petliura, și Armatei Roșii. Înfuriate de semnarea tratatului de la Brest-Litovsk, armatele occidentale și Japonia au intervenit pentru a
Revoluția Rusă din 1917 () [Corola-website/Science/298166_a_299495]
-
Banská Bystrica și în 4 aprilie au mărșăluit în Bratislava. Deși principalele obiective militare nu au fost obținute datorită calendarul necorespunzător al revoltei și a acțiunilor discoordinate de partizani sovietici care au subminat de multe ori planurile si obiectivele slovace insurecționale armate - în cazul în care au avut loc mai târziu, când pregătirile au fost complete ar fi putut teoretic revenit asupra întregii Slovacia de partea Aliaților și a permis Armatei Roșii de a trece rapid prin Slovacia (deși este discutabil
Slovacia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/323196_a_324525]
-
ucrainene au fost zdrobite în mod brutal. Cei mai mulți ucraineni însă au opus rezistență ocupației germane încă de la începutul invaziei, organizând o vastă rețea de unități de partizani, care au acționat pe tot întinsul Ucrainei. Elementele naționaliste ucrainene au format Armata Insurecțională care a luptat atât împotriva germanilor, cât și împotriva sovieticilor, românilor, slovacilor și polonezilor. Luptătorii Aramtei Insurecționale Ucrainene au reușit să continue lupta împotriva autorităților sovietice până în deceniul al șaselea. Administratorii naziști ai teritoriilor sovietice ocupate nu au făcut nicio
Istoria Ucrainei () [Corola-website/Science/318793_a_320122]
-
începutul invaziei, organizând o vastă rețea de unități de partizani, care au acționat pe tot întinsul Ucrainei. Elementele naționaliste ucrainene au format Armata Insurecțională care a luptat atât împotriva germanilor, cât și împotriva sovieticilor, românilor, slovacilor și polonezilor. Luptătorii Aramtei Insurecționale Ucrainene au reușit să continue lupta împotriva autorităților sovietice până în deceniul al șaselea. Administratorii naziști ai teritoriilor sovietice ocupate nu au făcut nicio încercare să exploateze nemulțumirile populației locale față de abordările politice și economice sovietice. Mai mult decât atât, naziștii
Istoria Ucrainei () [Corola-website/Science/318793_a_320122]
-
au salvat fugind pe ferestre. Conform lui Hippolyte Taine: La 9 august Vaublanc solicită îndepărtarea „federaților” și a „marseiezilor”. Cererea este respinsă de majoritatea Adunării. În cursul zilei de 10 august 1792, care marchează răsturnarea regimului Adunării legislative de către Comuna insurecțională din Paris, precum și sfârșitul monarhiei, asistă din trăsura sa la doborârea statuii lui Ludovic al XIV-lea din actuala "Piață Vendôme". Vaublanc invită Adunarea să părăsească Parisul și să se mute la Rouen (oraș atunci regalist) pentru a se sustrage
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
depus eforturi și să impună colectivizarea în Ucraina de Vest. Deși Hrușciov spera să o ducă la bun sfârșit până în 1947, lipsa de resurse și rezistența armată a partizanilor au încetinit procesul. Partizanii, dintre care mulți erau organizați în Armata Insurecțională Ucraineană, au fost treptat învinși, miliția și armata sovietică raportând uciderea a 110.825 de „bandiți” și capturarea a încă un sfert de milion între 1944 și 1946. Circa 600.000 de vest-ucraineni au fost arestați între 1944 și 1952
Nikita Sergheevici Hrușciov () [Corola-website/Science/298048_a_299377]
-
de 13 octombrie 1855, primind o condamnare la 19 ani de închisoare. În 13 decembrie 1859 reușește să evadeze, ascunzându-se în pădurile din Monticchio și Lagopesole. După ce a evadat din închisoare, Crocco află că Camillo Boldoni, membru al comitatului insurecțional lucan, ar fi grațiat soldații dezertori dacă ar susține campania militară al lui Giuseppe Garibaldiîmpotriva Casei de Bourbon (Expediția celor O Mie), pentru a unifica Italia. Crocco, sperând într-o amnistie pentru crimele sale, aderează la mișcările liberale din 1860
Carmine Crocco () [Corola-website/Science/330338_a_331667]
-
regiunii Klaipėda, teritoriu detașat din Prusia Răsăriteană prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919) și plasat sub administrație franceză. În 1924, această regiune intră în componența Lituaniei, ca district autonom, prin care astfel își asigura accesul la Marea Baltică. Această mișcare insurecțională a reprezentat ultimul conflict armat dintre Lituania și Uniunea Sovietică înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Al doilea parlament, ales în mai 1923, a fost ultimul "Seimas" care și-a exercitat mandatul întreg. Acesta a continuat reforma funciară, a
Istoria Lituaniei () [Corola-website/Science/304568_a_305897]
-
căderea guvernului. Antanas Smetona devine președinte, iar Augustinas Voldemaras premier. Smentona rămâne la putere până în 1940. Parlamentul este diolvat în mai 1927. Cu puțin timp înainte, social-democrații și celelalte partide de stânga au încercat fără succes să organizeze o mișcare insurecțională împotriva lui Smetona. Același eșec îl resimte Voldemaras care, evoluând independent față de președinte, este nevoit să demisioneze. Încearcă să revină la putere de trei ori în 1930 și o dată în 1934. În mai 1928, Smetona, fără vreo autorizare parlamentară, proclamă
Istoria Lituaniei () [Corola-website/Science/304568_a_305897]