30 matches
-
pe calea culturii. În prima perioadă este vorba de latina medievală în varianta practicată de misionarii germani și cei din Italia de nord. La cuvintele latine intrate în prima perioadă se observă schimbări fonetice specifice limbii maghiare, de exemplu [s] intervocalic > [ʒ] ("basalicum" > "bazsalikom" „busuioc”, "musica" > "muzsika"), [s] în altă poziție > [ʃ] ("aprilis" > "április", "sacristia" > "sekrestye"), [g] + [e] sau [i] > [ɟ] ("angelus" > "angyal" „înger”, "gingiber" > "gyömbér" „ghimbir”). La împrumuturile din secolul al XVI-lea și ulterioare se simte pronunțarea așa-zis
Lexicul limbii maghiare () [Corola-website/Science/316294_a_317623]
-
Italiei, iar muncitori italieni au mers în Ungaria. Cuvintele de origine italiană provin mai ales din dialectele nordice, ceea ce se reflectă în forma cu care au fost preluate, de exemplu tratarea lui [s] ca ("castello" > "kastély" „castel”), tratarea lui [z] intervocalic ca ("riso" > "rizs" „orez”) și căderea lui [o] și [e] finale de cuvânt: "spagnuolo" > "spanyol" „spaniol”, "doge" > "dús" „des” (adjectiv referitor, de exemplu, la păr). Deși nu mai supraviețuiesc în limba comună decât circa 50 de cuvinte, ele aparțin unor
Lexicul limbii maghiare () [Corola-website/Science/316294_a_317623]
-
vinea" non "vinia" 3) Asimilarea vocalica totală regresiva la distanță după formula "a"-"e" > "e"-"e" : "passer" non "passar" (va da "pasăre" în Română) 4) Betacismul sau confuzia dintre "v" și "b" : alveus" non "albeus" ( Rom. "albie") 5) Dispariția consoanelor intervocalice "v" și "b" : "rivus" non "rius" Schimbare de declinare la substantive: -trecerea de la declinarea a IV-a la declinarea I : "nurus" non nura" (rom. "nora") Construcția cu genitivul apozitiv preferabila: "vico capitis Africae" (pe strada capului Africii) non "vico caput
Appendix Probi () [Corola-website/Science/323074_a_324403]
-
scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza modernă "chaud" „cald”. Unii diftongi se reduc: > > fr. mod. "or" „aur”. Apare consoana [v]: (pronunțat în latina clasică [wiwere]) > [vivere] „a trăi”. Consoana [s] (surdă) intervocalică se sonorizează, apărând astfel consoana [z]: [rosa] > [roza]. Apar și consoanele africate, de exemplu [k] înaintea lui [e] și [i] mai întâi se palatalizează, devenind [k] sau [t], apoi [t͡s] în Galia, unde între două vocale, aceasta se
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și [m], acestea din urmă fiind și ele articulate, spre deosebire de pronunțarea modernă: "bon" [bõn], "bonne" [bõnə] „bun, bună”; "mont" [mõnt] „munte”. Exista o singură semiconsoană, [j], provenită din [k] sau [ɡ] intervocalic: > "paiier" > fr. mod. "payer" „a plăti”. Deja în secolul al XII-lea, majoritatea diftongilor devin ascendenți prin deplasarea accentului de pe primul element pe al doilea, după care primul element devine semiconsoană, iar al doilea - vocală silabică. De exemplu, evoluția cuvântului
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]