205 matches
-
Nicolae Scurtu Biografia istoricului și criticului literar Al. Piru (1917-1993) cuprinde câteva momente, încă neelucidate, pe care ironistul cordial nu a dorit să le expliciteze și, evident, nici să le nuanțeze. Unul dintre aceste momente este cel al îndepărtării din învățământul universitar în perioada anilor 1949-1956, apoi supravegherea permanentă a atitudinilor, articolelor și cărților sale, subminarea, continuă, a
O epistolă necunoscută a lui Al. Piru by Nicolae Scurtu () [Corola-journal/Memoirs/3055_a_4380]
-
de convingere în opera lui Caragiale. Recentul volum, Caragiale abisal scoate la rampă un personaj cu totul diferit de cel prezentat de exegeții de până acum ai marelui nostru dramaturg; în viziunea lui Theodor Codreanu, Caragiale nu este doar marele ironist al epocii sale, un moralist care stigmatizează cu armele comediei viciile societății în care a trăit, ci și un "raisonnneur" pasionat, implicat afectiv în destinul unei lumi pe care ar fi dorit-o mai bună. Poate chiar era cazul să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
căror etimologie semnalează, la alegere, încarnarea diavolului, pofta nemăsurată sau arta înșelătoriei! în toate cazurile, ei vor fi prezentați ca niște dușmani ai lui Dumnezeu. Departe de universitate, poezia acestor studenți săraci, veseli, libertini, bufoni, jongleri, strașnici băutori, artiști rătăcitori, ironiști și polemiști subtili, condamnați uneori de consiliile locale evocă posibilitățile epicurismului pe un ton mai degrabă horațian, în maniera elegiacilor romani care s-ar fi întâlnit undeva într-un han cu autori ai cântecelor de petrecere... Cunoscători ai lui Catul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
o inversiune semantică: se spune contrariul a ceea ce se lasă a înțelege, presupune un dezacord între cuvinte și împrejurările în care sunt spuse. În Cuvântul de spirit și raporturile sale cu inconștientul (1905), Freud relatează o anecdotă, acum celebră. Un ironist privește portretele a doi frați și pentru a sugera necinstea lor, remarcă: "Nu-l văd pe Mesia.", aluzie la cei doi tâlhari crucificați împreună cu Iisus. În teza sa despre conceptul de ironie, Sören Kirkegaard considera că la baza atitudinii ironice
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
sociale și de normele obișnuite ale conversației. În binecunoscuta sa carte, Teoria râsului (1899), Henri Bergson prezenta ironia ca fiind judecata critică a unui spirit ideal în fața unei lumi care-l decepționează. Vladimir Jankélévitch subliniază și el atitudinea critică a ironistului: "Ironia este neliniștea și viața fără liniște sufletească. Ea ne prezintă oglinda concavă în fața căreia ne înroșim când ne vedem deformați, schimonosiți, ea ne învață să nu devenim propriul nostru obiect de adorație și face ca imaginația să-și păstreze
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
îi explică astfel mecanismul de funcționare: "Semnificatul real (mesajul real) este camuflat de un mesaj literal. Simulând mesajul real, deturnându-l prin ingredientul literal, ironia în pamflet complică structura textului, care apare ca un eșafodaj de enunțuri și artificii ale ironistului"47. Gândită ca modalitate literară operantă în text, ironia își relevă particularitățile atunci când e situată în proximitatea satirei și a parodiei, de care se diferențiază prin anumite particularități. Astfel, satira presupune o ofensivă nedisimulată, direct și explicit asumată, pe când ironia
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
nedisimulată, direct și explicit asumată, pe când ironia presupune tocmai disimularea atacului sub masca diasirmului, a antifrazei, a litotei etc. Satiristul are intenția de a-și flagela public victima, ca o măsură punitivă exemplară de a deconspira și eradica răul, pe când ironistul vizează o discreditare camuflată a țintei, ca joc al inteligenței și expresie a gratuității artistice. Ambiguizând mesajul, ironistul pretinde lectorului anumite abilități de comunicare pentru o decodare corectă a mesajului său, iar prin acest lucru operează virtual o selecție a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
etc. Satiristul are intenția de a-și flagela public victima, ca o măsură punitivă exemplară de a deconspira și eradica răul, pe când ironistul vizează o discreditare camuflată a țintei, ca joc al inteligenței și expresie a gratuității artistice. Ambiguizând mesajul, ironistul pretinde lectorului anumite abilități de comunicare pentru o decodare corectă a mesajului său, iar prin acest lucru operează virtual o selecție a receptorului pe criterii cognitiv-intelective. Acesta trebuie să cunoască atât contextul și circumstanțele enunțării și, implicit, statutul enunțiatorului în
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
a unei idei"48; așadar, dacă e să admitem aserțiunea ca fiind valabilă, referentul ar putea face diferența. Efectul parodiei este amuzamentul, ilaritatea sau caraghioslâcul (la Arghezi, de multe ori savant) care se adaugă șarjei satiristului sau acțiunii subversive a ironistului, pentru că atât parodia, cât și ironia sau satira sunt surse ale artisticității în textul polemic sau pamfletar. După Jankélévitch, parodiei i-ar corespunde umorul buf și burlesc, precum și o transparență grotescă: "[...] parodia în stil mare nu are gânduri ascunse: pur
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în scris, prin indici metatextuali. Când aceștia nu există, ironia ambiguizează demersul polemic și pretinde un grad înalt de comprehensibilitate din partea receptorului. O dată în plus, calitatea ironiei determină o selecție a destinatarului pe criterii intelective care traduc, în fond, exigențele ironistului: intelectuală, spirituală, artistică. În discursul polemic, ironia echivalează cu o distanțare strategică față de obiect, adică un tertip care-i permite locutorului să adopte o poziție contemplativă. El se sustrage pentru o clipă turnirului, pentru a executa o reverență gratuită. Percepută
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
și garantul artisticității ei. Din unghi etic, principala finalitate a discursului ironic este demistificarea. Un receptor avizat va putea reconstitui dimensiunea gravă (serioasă) a mesajului ironic și, în funcție de forța de penetrare a acestuia, se va solidariza intelectual și afectiv cu ironistul. Rațional, el va depista impostura, iar emoțional, el va priza indicibilul. Această combinație face din ironie figura predilectă a polemicii literare urbane: nici vehemență în exces, nici violență ostentativă, ea menține discursul în arena deschisă, unde competiția este indisolubil legată
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
prin asteism și diasirm, figurile de bază ale polemicii literare urbane. E un model de pamflet politic care combină ironia prin antifrază și zeflemeaua neagresivă, "glacială și nepăsătoare fața de obiect"255, și care simulează, cu o naivitate perfidă, acceptul ironistului față de deciziile politice ale adversarului său. Doar titlul lasă să se înțeleagă dispoziția ironică a autorului, prin trimiterea la unul din personajele clasice ale literaturii comice din toate timpurile: nebunul. În cel mai general sens, nebunul e definit printr-un
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de colo-colo, asudat de tot, / Și împărțeam bonuri de ordine". Efecte de contrasens, asocieri deconcertante, farsă și burlesc fac din Marin Sorescu un inclasabil: nici frivol (deși deschis facilităților), nici vizitat de mister și obsedat de inefabil. Calificativul "gouailleur", aplicat ironistului de către Al. Piru (Poezia românească contemporană), e departe de a i se potrivi, căci în franceză gouailleur e totuna cu grosier, cu insolență și vulgaritate în vreme ce la Sorescu acționează constant o inteligență fină. Cerul, marea, natura în sine, bestiarul nu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
frământatul ego al poetului nu se confundă cu pronumele Eu, acesta fugind din Sinele anxios pentru a se identifica iluzoriu cu alții Simplu joc ingenuu? Amăgitoare nostalgie de întregire? Pe marginea acestui Eu plural, subiect de tropisme și ipostazieri factice, ironistul fantazează liber, aparent nonșalant: "Mă distrez de minune cu mine. / În diminețile foarte senine de primăvară / mă salut cu "un salve" și mă duc la plimbare". Alteori, el e Napoleon ori Socrate, însă transferul de personalitate nu se oprește aici
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cer apare o ghilotină "cât domul din Köln". Întocmai ca Al. Philippide al intermundiilor, Mihai Ursachi lasă în suspensie teluricul; în clipe faste, în nopți cosmice se aude "un vifor de floare de măr și de vișin". Răsturnător de noime, ironistul construiește programatic pe contra-sensuri. Într-o Narațiune de primăvară (altfel decât la Ion Barbu din După melci) un copil bălai cu "părul în bucle" contemplă un melc ("erau milioane"!) o "ipoteză a vieții". Nimic, în concisa "narațiune", din gingășia barbiană
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și semeț, Mihai Ursachi e o personalitate ramificată, un unicat; a-l prinde într-o singură formulă, aceasta ar fi ori prea laxă, ori jenant-reducționistă. Prezență proteică: creator de primă mână dinamitând locul comun, amator de concetti, baladist și orfic, ironist și narativizant, ceremonios și ermetic, filozofând între paradox și zâmbet, el e, pe scurt, un modern dezinvolt, un ecumenic cu deschidere spre universal, clamând parcă pentru refacerea omului natural. Apropierea de o poezie ca aceasta cere neapărat inițiere multiplă, pregătire
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
lăsa condus de un demon interior care, stimulându-l, îl îndrepta sistematic spre parodie. Iată-l așa dar amuzându-se cu clătinarea formelor și silogismelor consacrate, ispitit de îngroșarea liniilor și inițiind în aria lucrurilor mărunte totdeauna din perspectiva unui ironist sentimental. Excelând în relaționări lexicale nemaiîntâlnite, propunând scenarii frapant-novatoare, textualizând și muzicalizând, poemele lui specifice produc o voie bună continuă, un fel de joyeuseté de mare finețe intelectuală. Elegiile lui Emil Brumaru nu sunt neapărat elegii; la rândul lor, texte
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
otravă (I-II, 1934-1935), culegere de „impresii despre oameni și locuri” reale. T., al cărui umor e o expresie a toleranței joviale, devine neconcesiv în confruntarea cu grobianismul, pedanteria scientistă și erudită, smerenia ipocrită, pocirea limbii, indecența „polemicilor” autohtone. Paleta ironistului se dovedește însă foarte largă, mergând de la înfierarea fără drept de apel (cazul Giorge Pascu) până la bătaia amabilă pe umăr (Șerban Cioculescu, a cărui erudiție, ajunsă în domeniul vinicol, e surprinsă derapând). Aceste „impresii” sunt, în fond, produsele unui sceptic
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290137_a_291466]
-
și a publicului cititor. Proza lui V. se individualizează deopotrivă prin tematică și prin viziune, prin procedee și tehnică a scriiturii. Tematic, este ceea ce se numește o „proză rurală”, iar prin viziune și tehnică i-a adus scriitorului renumele de ironist fin, de umorist de calitate, de creator înzestrat cu o „remarcabilă capacitate de invenție verbală”, atent la „plăcerea spectacolului verbal” (Eugen Simion). Tematica e „rurală”, dar spațiul din care se alimentează nu e unul tradițional, imuabil, ci unul în plină
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290480_a_291809]
-
cu poezii Mia Moga, Lucian Areșan, Teodor Scarlat, Felix Baldovin și Horia Ghiea, acesta din urmă director al revistei „Stilet”, apărută tot acum la Brăila, unde redactorul de la S. era girant „iresponsabil”, iar grupul de tineri colaboratori cam același. Proză ironistă semnează Adrian Tudor. La rubrica „Mozaic” sunt prezentate revistele „Abecedar”, „Azi” și „Alfa”. Experiență din „preistoria poetului tânăr”, S. este evocată mai târziu de Ștefan Baciu, alături de „Stilet”, ca o încercare de a schimba fața literaturii: „Țineam cu toții să facem
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289884_a_291213]
-
de învingători îi confirmă lui Socrate - bietul Socrate, asasinat pentru a doua oară! - reputația pe care i-o face Platon, și numai el: platonizat până la exces, el apare cu greu în maiestatea a ceea ce a fost, după toate aparențele mai ironist, mai nostim, mai misterios, mai puțin devotat cauzei inteligibile decât ne lasă tradiția să credem. Un straniu trio de contemporani îi asociază într-adevăr pe Socrate atenianul, Aristip cirenaicul și Diogene cinicul într-o figură de stil subversiv care are
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
a doua zi i se adresează ca unei doamne. Și avea dreptate: noaptea respectivă îi permisese fetei nubile să devină o femeie împlinită. De unde o modificare a simulacrelor care o însoțeau ca o umbră! Democrit cumulează în acea clipă talentul ironistului, al medicului și al filosofului înzestrat pentru jocul cauzalităților raționale... Același Democrit a orbit însă, nici până azi nu se știe în ce împrejurări. Unii - Tertulian, în speță, dar este știută perfidia creștină față de filosoful atomist - susțin că și-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
universului său rămâne aspirația lilială și astrală, ascensional-purificatoare, poemul însuși fiind înțeles ca o „stare de melancolie a inocenței”. Liric ce-și cenzurează efuziunile și evită exhibarea, B. este dublat de un „sceptic melancolic” (Al. Piru) și de un (auto)ironist bonom și delicat: dimensiune evidentă mai ales în prozele sale scurte, scrise ca pentru divertisment, dar nu mai puțin ca penetrante sondaje, de nuvelist sceptic, în diverse medii (familie, scenă, viață literară, lumea funcționarilor și a șefilor acestora etc.), surprinzând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285741_a_287070]
-
atmosferă ușor exaltată. Dar nonșalanța ostentativă a aviatorilor, bravada, distanța dintre gestul teribilist și efectul rizibil, reacțiile spectaculos ilare ale camarazilor plasează totul în zona umorului. Câteva schițe mai „terestre”, în care apar stereotipii și obtuzități militare, îl apropie de ironistul Gh. Brăescu. În Țambalul lui Chiran (1949) și în Pilot fără noroc (1958) apar și câteva schițe care demonstrează virtuți în creionarea rapidă a unei scene, în desfășurarea cu o naturalețe concisă a dialogurilor, în formularea lapidară a poantei sau
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285436_a_286765]
-
adaptată perfect unui spațiu nedefinit, pe rând idilic ori coșmaresc, cultivând ludicul ca unică modalitate de exprimare. Păstrându-se la egală distanță de patetismul și sarcasmul feminist, însă fără ca prin această detașare să-și piardă sensibilitatea proprie sentimentalului travestit în ironist și umorist, B. reia, într-o suită fragmentaristă de proze spirituale, tema războiului dintre sexe, definind, bunăoară, „billclintonianul” drept un bărbat care are curajul de a-și asuma faptele. Cărțile pentru copii („povești pentru adulți și alți copii”) urmează aceeași
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285909_a_287238]