103 matches
-
propusă de Barrell (1914), aplicată (și consacrată) de Vening Meinesz la măsurătorile gravitației în oceane (1941) a fost studiată și cuantificată de mulți alți cercetători. După 1943 izostazia regională , a început să fie cunoscută sub numele de izostazie flexurală . "Deformația litosferei" este controlată într-o mare măsură de "grosimea" acelei părți din ea care poate susține eforturile (tensiunile) elastice pe perioade lungi. În general grosimea sa este estimată folosind "corelația dintre gravitație și topografie", pentru stabilirea căreia se folosesc "metode spectrale
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
1970, ( McKenzie și ( Bowin 1976, ( Banks 1977, ( Forsyth 1985, sau prin ( Gunn 1943, Walcott 1970 și 1976, ( Watts și ( Cochran 1974, ( Watts 1978 și 1980). Stare ideală de echilibru spre care tinde sistemul format din straturile superioare ale suprafeței terestre, litosfera și astenosfera . Se consideră că: O consecință a acestor ipoteze este că are loc o "ajustarea a altitudinii litosferei" prin "deplasări pe verticală" ("suprafața pământului se mișcă în sus și în jos "). Echilibrarea celor două forțe conduce la "dispariția" acestor
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
Cochran 1974, ( Watts 1978 și 1980). Stare ideală de echilibru spre care tinde sistemul format din straturile superioare ale suprafeței terestre, litosfera și astenosfera . Se consideră că: O consecință a acestor ipoteze este că are loc o "ajustarea a altitudinii litosferei" prin "deplasări pe verticală" ("suprafața pământului se mișcă în sus și în jos "). Echilibrarea celor două forțe conduce la "dispariția" acestor "deplasări" și intrarea sistemului în stare de echilibru izostatic . Într-un aproximare grosieră ("forma simplă a teoriei") se poate
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
planetare mai masive, trebuie mai mult timp ca să genereze căldură internă, factor esențial pentru tectonica plăcilor. Dar, o masă excesivă poate să incetească tectonica plăcilor în motiv de creșterea de presiune și de viscositate la mantaua, care încurcă alunecarea la litosferă. Studile sugeră că tectonica plăcilor poate să pună în loc pe corpurile având o masă cumprinsă între 1 și , cu o masă optimă de în jur de . Prezența de o magnetosferă destulă de puternică în jurul de o lună sau de o
Planetă super-locuibilă () [Corola-website/Science/337074_a_338403]
-
ul este considerat o abatere a suprafeței litosferei față de un plan de referință general sau local. Acesta reprezintă baza unui macrosistem pe care îl alcătuiește împreună cu alte cinci elemente esențiale, și anume apa, atmosfera, viețuitoarele, solul și omul cu activitățile sale. Ca sistem este alcătuit dintr-o infinitate
Relief () [Corola-website/Science/303219_a_304548]
-
din bazele azotate purinice (excepție face adenina) și pirimidinice ale ARN-ului și ADN-ului, și în oase sun formă de fosfat de calciu și hidroxilapatit. Oxigenul este cel mai abundent element chimic, după masă, în biosfera, atmosfera, hidrosfera și litosfera Pământului. Oxigenul este al treilea cel mai răspândit element chimic din univers, după hidrogen și heliu. Aproximativ 0,9% din masa Soarelui este oxigen , element care constituie 49,2% din masa scoarței terestre, și este și componentul major al oceanelor
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
-cum ar fi dioxidul de carbon-, în urma impactului radiațiilor ultraviolete. Concentrația neobișnuită de oxigen gazos de pe Pământ este rezultatul ciclului oxigenului. Acest ciclu biogeochimic descrie circulația oxigenului în cadrul și între cele trei mai rezerve ale planetei Pământ: atmosfera, biosfera și litosfera. Factorul de mișcare cel mai important în acest ciclu este fotosinteza, care este responsabilă pentru atmosfera modernă a Pământului. Fotosinteza eliberează oxigenului înapoi în atmosferă, în timp ce procese ca respirația sau descompunerea îl elimină. În echilibrul actual, într-un an producția
Oxigen () [Corola-website/Science/297158_a_298487]
-
bogat în magneziu fosterit. Pentru a suporta fluxul de căldură observat pe Io, 10-20% din mantaua lui Io poate fi topită, deși regiunile în care a fost observat vulcanismul cu o temperatură ridicată poat avea fracții mai mari de topire. Litosfera lui Io, este compusă din bazalt și sulfura depozitată de vulcanismul extrem și are o grosime de 12-40 km. Spre deosebire de Pământ și Lună, principala sursă de caldură a lui Io provine din disiparea mareică, rezultatul rezonanței orbitale cu Europa și
Io (satelit) () [Corola-website/Science/302335_a_303664]
-
cum sunt pe Pământ. În ciuda vulcanismului de pe Io, majoritatea munților ce-i conferă lui Io înfățisarea specifică, sunt structuri tectonice și nu sunt formații de vulcani. De fapt, majoritatea vulcanilor de pi Io sunt rezultatul forțelor de compresiune de la baza litosferei. Forța de compresiune, la rândul ei, este rezultatul subsidenței cauzată de îngroparea continuă a materialului vulcanic. Distribuția globală a munților pare să fie opusă structurilor vulcanice; munții domină zonele unde sunt mai puțini vulcani și viceversa. Acest lucru sugerează că
Io (satelit) () [Corola-website/Science/302335_a_303664]
-
este rezultatul subsidenței cauzată de îngroparea continuă a materialului vulcanic. Distribuția globală a munților pare să fie opusă structurilor vulcanice; munții domină zonele unde sunt mai puțini vulcani și viceversa. Acest lucru sugerează că în regiuni la scară mare din litosfera satelitului compresiunea (suportă formarea de munți) și extensia (suportă formarea de patere) domină. Pe plan local, cu toate acestea, munți și paterae sunt adesea unul lângă altul, ceea ce sugerează că magma exploatează adesea defectele formate în timpul formării muntelui pentru a
Io (satelit) () [Corola-website/Science/302335_a_303664]
-
sferă") este învelișul discontinuu de la suprafața scoarței terestre, alcătuit din totalitatea solurilor, adică stratul solidificat de la suprafața Pământului, supus procesului de pedogeneză, care servește ca izvor de hrană pentru plante. Pedosfera este o geosferă aflată la contactul a patru geosfere (litosferă, atmosferă, hidrosferă și biosferă), în care are loc fenomenul de formarea solului, ca un lanț lung de procese biologice și geochimice care se întrepătrund și se îmbină între ele, dând naștere unui complex și continuu proces biogeochimic. Pedosfera s-a
Pedosferă () [Corola-website/Science/308104_a_309433]
-
petrografici în diferite stadii de alterare, constituie una din componentele de bază implicate în egală măsură alături de ceilalți factori ai mediului, în formarea, distribuția și evoluția sub aspect calitativ a învelișului de sol. Pedosfera, sau solul, reprezintă partea superioară a litosferei. Are o grosime medie de cca. 5 m (dar poate varia de la câțiva centimetri în zona munților și dealurilor abrupte, până la câțiva metri în zona pădurilor ecuatorialelor și savanelor) și se prezintă ca un strat afânat, care conține în proporții
Pedosferă () [Corola-website/Science/308104_a_309433]
-
descompunerii și recirculării substanțelor nutritive și al activității micorizelor. În consecință, este periclitat procesul de regenerare naturală. Apărut la începutul secolului XXI, conceptul de „zonă critică” ("Critical Zone") definește acea porțiune de la suprafața Pământului care include atmosfera, biosfera, pedosfera și litosfera și care se întinde de la vegetație până la baza acviferului. Pedosfera este acea resursă naturală a Pământului care are rol de principal furnizor de elemente necesare dezvoltării agriculturii. În același timp, solul aflat la interfața dintre litosferă, hidrosferă, atmosferă este parte
Pedosferă () [Corola-website/Science/308104_a_309433]
-
atmosfera, biosfera, pedosfera și litosfera și care se întinde de la vegetație până la baza acviferului. Pedosfera este acea resursă naturală a Pământului care are rol de principal furnizor de elemente necesare dezvoltării agriculturii. În același timp, solul aflat la interfața dintre litosferă, hidrosferă, atmosferă este parte componentă a circuitului hidrologic influențând schimburile de apă între diverse compartimente ale acestui circuit. Una din specificitățile pedosferei este variabilitatea sa, atât în spațiu cât și în timp. Solul este privit ca mediu dinamic complex, poros
Pedosferă () [Corola-website/Science/308104_a_309433]
-
În cadrul științelor Pământului, ciclul biogeochimic reprezintă circuitul elementelor chimice necesare viețuitoarelor, în spațiul biotic (biosferă) și abiotic (litosfera, atmosfera și hidrosfera). Conceptul a fost introdus de biochimistul Serghei Vinogradski și cuprinde următoarele componente: Existența unor astfel de cicluri, conferă ecosferei o putere considerabilă de autoreglare, care asigură perenitatea să și se manifestă printr-o rata constantă de circulație
Ciclu biogeochimic () [Corola-website/Science/332221_a_333550]
-
deoarece acestea emit particule alfa (nuclee de heliu, He), la care electronii se combină imediat, de îndată ce particulă este oprită de către piatră. În acest fel, un procent estimat de 3000 de tone de heliu sunt generate pe an de-a lungul litosferei. În scoarță Pământului, concentrația de heliu este de 8 părți pe miliard. În apa de mare, concentrația este de doar 4 părți pe trilion. Există, de asemenea, cantități mici în mineralele din izvoarele hidrosferice, gaz vulcanic, și fier meteoritic. Deoarece
Heliu () [Corola-website/Science/302350_a_303679]
-
înscrie ca o inițiere, mult lărgită apoi în cursul sau de "Geomorfologie, cu elemente de geologie" (1969, 1971). Din aceeași perioadă datează și cursurile sale "Europa, Asia" (1967), "Australia, Oceania, Antarctica" (în colab., 1972), și o hartă murală inedită, "Dinamica litosferei, Tectonica Plăcilor", scara 1 : 22.000.000, ilustrare cartografică de uz didactic a tectonicii plăcilor. Preocupat și de unele aspecte teoretice, metodologice ale geografiei, de disponibilitatea fenomenelor geografice de a fi sugestiv ilustrate, toate filtrate prin prisma bogatei sale experiente
Petre Coteț () [Corola-website/Science/316375_a_317704]
-
(cunoscută și sub denumirea de tectonica globală) este o teorie modernă a științelor geologice privind procesele tectonice din litosferă (scoarța Pământului), constituind parte a teoriei dinamicii endogene terestre. Teoria dinamicii endogene a Pământului studiază și explică dinamica scoarței terestre: cauza cutremurelelor, geneza vulcanilor, formarea continentelor și a bazinelor oceanice, și deriva continentelor determinate de forțele interne terestre. Există 6
Tectonica plăcilor () [Corola-website/Science/305092_a_306421]
-
alte elemente chimice, el este angrenat în natură într-un circuit. Cea mai mare parte a combinațiilor sub formă gazoasă este formată din dioxidul de carbon. În figura alăturată sunt prezentate fluxurile de carbon între atmosferă și biosferă, hidrosferă și litosferă. Începând cu anul 1958 Roger Revelle, ajutat de Charles David Keeling au început să măsoare concentrațiile de CO din atmosferă. Acestea au fost măsurate Mauna Loa, în Hawaii. Aspectul în dinți de fierăstrău al curbei se datorează anotimpurilor. Majoritatea uscatului
Încălzirea globală () [Corola-website/Science/306404_a_307733]
-
sunt: Emisfera nordică: Emisfera sudică: Dorsala se află deasupra unei caracteristici geologice cunoscută ca "Mid-Atlantic Rise", care este o umflătură progresivă. Această umflătură, este considerată a fi cauzată de forțele convective din astenosferă care împing în sus scoarța oceanică și litosfera. Această limită divergentă s-a format prima dată în perioada Triasicului. Dovezi ale dorsalei atlantice ancestrale sunt văile fluviilor mari din Americi și Africa (inclusiv Fluviul Mississippi, fluviul Amazon și Niger). Dorsala este la aproximativ 2500 de metri sub nivelul
Dorsala Atlantică () [Corola-website/Science/321068_a_322397]
-
al nucleului, descoperire care ar putea duce la dezlegarea misterelor legate de câmpul magnetic al planetei. Acest strat s-ar afla la extremitatea nucleului și ar fi format dintr-o concentrare de elemente ușoare (oxigen și sulf). "Scoarța terestră" sau "litosfera" (grec. lithos = piatră) este stratul cel mai exterior al Pământului, fiind un strat rigid ce înconjoară "mantaua", fiind alcătuit din două părți mai importante foarte diferite între ele. Cunoștințele despre structura internă a Pământului provin din cercetările geologice și geofizice
Straturile Pământului () [Corola-website/Science/306238_a_307567]
-
mediului combină geografia fizică cu cea umană studiind interacțiunile dintre om și mediu. Geografia fizică este o Știință a Pământului care se ocupă cu studiul Pământului și a mediului său natural folosind metode fizice și biologice. Ea încearcă să înțeleagă litosfera, hidrosfera, atmosfera, geosfera și flora și fauna pământului (biosfera). atmosferă -- arhipelag -- continent -- deșert -- insulă -- ocean -- mare -- fluviu -- râu -- pârâu -- ecologie -- climat -- sol Geografia matematică este o ramură a geografiei ce studiază reprezentare matematică a suprafeței pământului și relația sa cu
Geografie () [Corola-website/Science/296518_a_297847]
-
oară "teoria deplasamentului scoarței terestre", prefațată și sprijinită teoretic de însăși Albert Einstein la acea vreme, care demonstrează că la fiecare cca 47000 de ani greutatea calotelor polare distribuite neuniform fața de axa de rotație a Pământului face ca întreaga litosferă (asezată pe miezul lichid) să se repoziționeze în funcție de noul centru de greutate, ultima asemenea repoziționare petrecându-se cu 12000 de ani în urmă. Aceast ultim "deplasament" ar fi scos Atlantida din zona temperată, aruncând-o în întregime în interiorul arcului polar
Atlantida () [Corola-website/Science/309551_a_310880]
-
descoperit în Anglia de William Gregor în 1791 și numit de Martin Heinrich Klaproth după Titanii din mitologia greacă. Elementul apare în anumite depozite de minerale, în special rutil și ilmenit, care sunt larg distribuite în scoarța Terrei și în litosferă și se găsește în aproape toate vietățile, rocile, acumulări de apă sau soluri. Metalul este extras din minereurile sale principale prin procesul Kroll sau procesul Hunter. Cel mai comun compus al său, dioxidul de titan, este utilizat în fabricarea pigmenților
Titan () [Corola-website/Science/303225_a_304554]
-
rămân una dintre cele mai importante particularități ale lacului. În timpul uneia dintre glaciațiuni, o parte dintre focile de mare au migrat în aval. Când Baikal a devenit un lac fără cale de comunicare cu marea, ca urmare a deplasării plăcilor litosferei, focile au fost separate de mediul lor natural. În prezent, aproximativ 70.000 dintre aceste mamifere înoată în Lacul Baikal, situat la aproape 1.700 kilometri distanță de Oceanul Arctic. Foca de Baikal se distinge prin craniul scurt cu orbite mari
Lacul Baikal () [Corola-website/Science/298660_a_299989]