86 matches
-
și Marte și Terra erau bombardate cu meteoriți. Ca această rocă, au căzut mai multe, toate provenind de pe Marte și fiind magnetizate. Prima a fost găsită în Egipt în 1911. După ce s-a hotărât oficial că Marte a avut o magnetosferă extinsă și că a fost aproape la fel ca Terra, a apărut ipoteza încă în dezbatere, cum că viața pe Terra să fi ajuns de pe Marte, dovedindu-se că microorganismele pot supraviețui unei călătorii la bordul unui meteorit, adăpostindu-se
Terraformare () [Corola-website/Science/317220_a_318549]
-
mai ușoară rezolvare este adăugarea apei. Apa, prin ploaie, va ajunge în final peste tot pe Luna, curățând solul de toxine, poluări, și creând bacterii care produc oxigen. O altă problemă majoră e că luna este în totalitate lipsită de magnetosferă, care ar proteja-o de periculoasele vânturi solare și radiații. Cu ajutorul unei instalații, se pot capta razele solare, cu ajutorul cărora va genera o magnetosferă artificială care ne va proteja de pericolele din spațiu. Europa este unul dintre sateliții naturali ai
Terraformare () [Corola-website/Science/317220_a_318549]
-
bacterii care produc oxigen. O altă problemă majoră e că luna este în totalitate lipsită de magnetosferă, care ar proteja-o de periculoasele vânturi solare și radiații. Cu ajutorul unei instalații, se pot capta razele solare, cu ajutorul cărora va genera o magnetosferă artificială care ne va proteja de pericolele din spațiu. Europa este unul dintre sateliții naturali ai planetei Jupiter. Europa este, ca și Marte, un candidat foarte important pe lista terraformărilor. Cel mai important este faptul că acest satelit natural are
Terraformare () [Corola-website/Science/317220_a_318549]
-
De asemenea ar avea și rolul unei "benzinarii", navele spațiale putându-și alimenta rezervoarele pentru a merge mai departe în spațiu. Datorită distanței față de Jupiter, Callisto este expusă unui nivel mai mic de radiații, și e mai puțin influențată de magnetosfera lui. Structura lui Callisto este foarte interesantă, are aproximativ la fel de multă rocă cât și gheață, suprafața este foarte veche și nu arată că are sau că ar fi avut plăci tectonice sau vulcani, așadar se crede că a evoluat în urma
Terraformare () [Corola-website/Science/317220_a_318549]
-
plasmă, din cauza conductivității electrice diferite și a unei emisii radiative mari (originea luminii emise de Soare și alte stele). Particulele încărcate cu sarcini electrice sunt puternic influențate de câmpurile magnetice și electrice. De exemplu, în vânturile solare particulele interacționează cu magnetosfera terestră, generând curenți Birkeland și produc fenomenul cunoscut sub denumirea de auroră boreală. Hidrogenul se găsește în stare atomică neutră în mediul interstelar, iar cea mai mare cantitate este întâlnită la sistemele Lyman-alpha. În condiții normale, hidrogenul există pe Pământ
Hidrogen () [Corola-website/Science/297141_a_298470]
-
planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de tonalități și culori diferite. Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
tulburări afectează calitatea comunicațiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din aceste regiuni, celulele solare ale sateliților artificiali, indicația busolelor și acțiunea radarelor. Acțiunea ionosferei este complexă și dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip. Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se constituie ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere. Lățimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o lungă
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile solare se intensifică. Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât magnetosfera, cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent electric. Generatoarele electrice și dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele tradiționale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest context, vântul solare și magnetosfera sunt fluide conductoare de electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel capabile să genereze curent electric, care produce efect luminos. Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același fel regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
Adam, Julia Benson și Cameron Bright. După ce un fragment de materie densă care provine dintr-o gaură albă lovește Pământul și iese pe partea cealaltă a planetei, rotația planetei începe să se oprească. Acest lucru duce la pierderea treptată a magnetosferei ceea ce provoacă fenomene stranii, căderea telecomunicațiilor prin satelit și pericol de radiații cosmice pe viitor. Un grup de agenți guvernamentali trebuie să pună în poziție deasupra Australiei și Statelor Unite doi vechi sateliți care să pornească rotația planetei printr-un fascicul
Earth's Final Hours () [Corola-website/Science/325100_a_326429]
-
7%, fiind depășit, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar, doar de cel al lui Venus. Este de asemenea și cea mai mare și densă dintre aceste planete. Zona cuprinsă de câmpul magnetic al Pământului se numește magnetosferă. Ea absoarbe particulele încărcate cu energie provenite din Soare și le fixează în 2 centuri numite după descoperitorul lor, James van Allen. Centurile Allen înconjoară Pământul deasupra ecuatorului. Magnetosfera este comprimată în partea dinspre Soare datorită forței particulelor ce vin
Pământ () [Corola-website/Science/296522_a_297851]
-
aceste planete. Zona cuprinsă de câmpul magnetic al Pământului se numește magnetosferă. Ea absoarbe particulele încărcate cu energie provenite din Soare și le fixează în 2 centuri numite după descoperitorul lor, James van Allen. Centurile Allen înconjoară Pământul deasupra ecuatorului. Magnetosfera este comprimată în partea dinspre Soare datorită forței particulelor ce vin dinspre acesta, și este mai extinsă în partea opusă Soarelui. Câmpul magnetic terestru e format dintr-o forță magnetică care se află în nucleul lichid exterior. Liniile câmpului magnetic
Pământ () [Corola-website/Science/296522_a_297851]
-
lui Uranus). Perioada sa orbitală este de aproximativ , care coincide cu perioada sa de rotație. Cu alte cuvinte, Oberon este pe orbită sincronă, cu o față îndreptată în permanență spre planetă. O mare parte din orbita lui Oberon este în afara magnetosferei uraniene. Ca rezultat, suprafața sa este expusă direct vântului solar. Emisferele posterioare ale sateliților aflați în interiorul unei magnetosfere sunt lovite de plasma magnetosferică aflată în rotație sincronă cu planeta. Acest bombardament poate duce la întunecarea emisferelor posterioare, ceea ce se observă
Oberon (satelit) () [Corola-website/Science/319610_a_320939]
-
Oberon este pe orbită sincronă, cu o față îndreptată în permanență spre planetă. O mare parte din orbita lui Oberon este în afara magnetosferei uraniene. Ca rezultat, suprafața sa este expusă direct vântului solar. Emisferele posterioare ale sateliților aflați în interiorul unei magnetosfere sunt lovite de plasma magnetosferică aflată în rotație sincronă cu planeta. Acest bombardament poate duce la întunecarea emisferelor posterioare, ceea ce se observă la toți sateliții lui Uranus cu excepția lui Oberon (vezi mai jos). Întrucât Uranus orbitează Soarele în plan aproape
Oberon (satelit) () [Corola-website/Science/319610_a_320939]
-
strâns legați de nucleul sau, rezultând o conductivitate electrică foarte mare, chiar și atunci când gazul este doar parțial ionizat. Particulele încărcate sunt extrem de influențate de câmpurile magnetice și electrice. De exemplu, în vântul solar, împreună cu hidrogenul ionizat, particulele interacționează cu magnetosfera Pământului, care au dat naștere „curenților Birkeland” și fenomenului de aurora. Spre deosebire de orice alt element, heliul lichid va rămâne până la zero absolut la presiuni normale. Acesta este un efect direct al mecanicii cuantice: în special, energia punctului zero a sistemului
Heliu () [Corola-website/Science/302350_a_303679]
-
mare satelit al lui Uranus și al optulea satelit ca dimensiune din Sistemul Solar. Descoperit de William Herschel în 1787, Titania a primit numele după regina zânelor din "Visul unei nopți de vară" de Shakespeare. Orbita sa se află în interiorul magnetosferei lui Uranus. Titania constă din cantități aproximativ egale de gheață și rocă, fiind separată într-un miez de rocă și un înveliș de gheață, cu un strat de apă lichidă prezent, probabil, la limita dintre cele două. Suprafața Titaniei, care
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
înclinată foarte puțin în raport cu ecuatorul lui Uranus. Perioada sa orbitală este de aproximativ , aceeași cu cea de rotație. Cu alte cuvinte, Titania este pe orbită sincronă, având permanent aceeași față îndreptată spre Uranus. Orbita Titaniei se află în întregime în interiorul magnetosferei uraniene. Emisferele posterioare a sateliților care orbitează în interiorul unei magnetosfere sunt lovite de plasma magnetosferică aflată în rotație sincronă cu planeta. Acest bombardament poate duce la întunecarea emisferei posterioare, observată la toți sateliții uranieni cu excepția lui Oberon. Întrucât Uranus orbitează
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
este de aproximativ , aceeași cu cea de rotație. Cu alte cuvinte, Titania este pe orbită sincronă, având permanent aceeași față îndreptată spre Uranus. Orbita Titaniei se află în întregime în interiorul magnetosferei uraniene. Emisferele posterioare a sateliților care orbitează în interiorul unei magnetosfere sunt lovite de plasma magnetosferică aflată în rotație sincronă cu planeta. Acest bombardament poate duce la întunecarea emisferei posterioare, observată la toți sateliții uranieni cu excepția lui Oberon. Întrucât Uranus orbitează Soarele aproape culcat, iar sateliții săi îl orbitează în planul
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
la atmosfera frontală a Titaniei decât pe cea posterioară. Este situația opusă celei întâlnite la Oberon, unde emisfera posterioară prezintă mai multă gheață. Nu se cunoaște cauza acestei asimetrii, dar poate fi legată de bombardarea cu particule încărcate electric din magnetosfera lui Uranus, mai puternică în emisfera posterioară (din cauza corotației plasmei). Particulele încărcate cu energie tind să împrăștie gheața, să descompună metanul din ea și să întunece alți compuși organici, lăsând în urmă un reziduu negru, bogat în carbon. Cu excepția apei
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
dioxidul de carbon, concentrat mai ales în emisfera posterioară. Origiea dioxidului de carbon nu a fost clarificată. El ar putea fi produs local din carbonate sau din materialele organice sub influența radiațiilor solare ultraviolete sau a particulelor încărcate electric din magnetosfera lui Uranus. Acest din urmă proces ar explica asimetria distribuției, deoarece emisfera posterioară este supusă unei influențe magnetosferice mai intense decât cea frontală. O altă sursă posibilă ar fi emanația de CO primordial de sub gheață. Ieșirea de CO din interior
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
suprafață. Planul includea folosirea posibilelor „buzunare de aer” pentru așezările umane. Europa este unul dintre corpurile sistemului solar cu cele mai bune caracteristici habituale, meritând investigații ulterioare. Ganymede este cea mai mare lună din sistemul solar și este singura cu magnetosferă, deci mai puțin iradiată la suprafață. Prezența acestei magnetosfere indică și existența unui nucleu topit (magmatic) și deci o istorie geologică bogată. NASA a făcut unele studii, supranumite HOPE (Human Outer Planet Exploration) în privința viitoarelor explorări ale sistemului. Ținta aleasă
Colonizarea spațiului () [Corola-website/Science/319607_a_320936]
-
așezările umane. Europa este unul dintre corpurile sistemului solar cu cele mai bune caracteristici habituale, meritând investigații ulterioare. Ganymede este cea mai mare lună din sistemul solar și este singura cu magnetosferă, deci mai puțin iradiată la suprafață. Prezența acestei magnetosfere indică și existența unui nucleu topit (magmatic) și deci o istorie geologică bogată. NASA a făcut unele studii, supranumite HOPE (Human Outer Planet Exploration) în privința viitoarelor explorări ale sistemului. Ținta aleasă a fost Callisto și rezultatul a fost că s-
Colonizarea spațiului () [Corola-website/Science/319607_a_320936]
-
avea putere solară aproape continuă, din cauza unor mici eclipse. Cele 5 puncte Pământ-Soare ar fii total lipsite de eclipse dar numai primele 2 ar putea fi atinse în zile, celelalte 3 ar necesita luni. Deasemenea, punctele 2-5 ar fi în afara magnetosferei Pământului pentru 2 treimi din timp, pierzând protecția împotriva radiațiilor. Staticele sau sateliții statici folosesc pânze solare pentru a se poziționa în orbite pe care gravitația singură nu le-ar putea asigura. Aceste colonii solare ar fi libere să plutească
Colonizarea spațiului () [Corola-website/Science/319607_a_320936]
-
lumina ultravioletă a soarelui, producând o ceață groasă de culoare portocalie. Satelitul nu are câmp magnetic, deși unele studii din 2008 au dovedit că Titan a reținut rămășițele câmpului magnetic al lui Saturn în scurtele momente când a trecut în afara magnetosferei saturniene când este expus direct vântului solar. Acest câmp ar putea ioniza și ar purta unele molecule din vârful atmosferei. În noiembrie 2007, oamenii de știință au descoperit prezența ionilor negativi care are au masa de 10.000 de ori
Titan (satelit) () [Corola-website/Science/304016_a_305345]
-
magnetic al planetei. O altă teorie presupune că undele gravitaționale care provin din interior se disipează în atmosferă, încălzind-o. Pe lângă acestea, termosfera conține urme de dioxid de carbon și apă provenite probabil din surse externe precum praful și meteoriții. Magnetosfera lui Neptun este similară cu cea a lui Uranus, având un câmp magnetic foarte înclinat în raport cu axa sa de rotație, la 47° și un dacalaj de cel puțin 0,55 raze sau 13500 km față de centrul fizic al planetei. Înainte de
Neptun () [Corola-website/Science/298837_a_300166]