44 matches
-
care o face este susținută cu asupra de măsură de citate ample (care se întind uneori pe mai multe pagini din carte), astfel încît întregul volum aproape că ajunge să semene cu o crestomație. Ce poate să mai însemne însă maiorescianismul în condițiile în care toate elementele despre care credeam că îl definesc se dovedesc a fi relative. Dincolo de un anumit stil polemic (foarte gustat și astăzi în disputele de idei), el se poate face simțit printr-un anumit mod de
Ce rămîne din Maiorescu? by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11833_a_13158]
-
un anumit stil polemic (foarte gustat și astăzi în disputele de idei), el se poate face simțit printr-un anumit mod de situare în viața publică, un model intelectual, destul de greu de definit. Așa cum spune, în stilu-i inimitabil, Alexandru Dobrescu, "maiorescianismul ni se înfățișează, în ultimă analiză, ca o prezență generală și difuză, precum aerul pe care îl respirăm. E al tuturor și al nimănui anume. Și ne amintim de el atunci cînd ne lipsește. E ansamblul Ť locurilor comune ť
Ce rămîne din Maiorescu? by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11833_a_13158]
-
prezența cărora spiritul funcționează normal. În linii generale, gîndim, vorbim și scriem maiorescian. În detalii, sîntem noi înșine". (p. 370) Există, categoric, o moștenire a lui Maiorescu la nivelul vieții intelectuale românești, dar ea ar putea fi cu greu numită maiorescianism. Chiar dacă reflexele intelectuale ale maestrului își fac încă simțită prezența în disciplina vieții universitare sau în disputele de idei, aproape nimeni nu mai conștientizează sursa. Ceea ce, în fond, este chiar unul dintre pariurile majore ale criticului junimist. Nuanțat și inteligent
Ce rămîne din Maiorescu? by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11833_a_13158]
-
epocă, reprezentând nu numai "reconsiderarea" lui T. Maiorescu, dar primul semn clar al desprinderii conștiinței literare românești din chingile realismului socialist. Liberaliarea ideologică din deceniul șapte al veacului trecut, atâta câtă a fost, a început cu această revenire inechivocă la maiorescianism, iar faptului trebuia să i se acorde importanța cuvenită în "Documentarul", altfel necesar, publicat de "Viața Românească". La urma urmei, e un punct de onoare al revistei studiul lui Liviu Rusu din 1963, și el merita să fie relevat la
Ochiul magic by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/10445_a_11770]
-
lui Ioan Slavici ca mare scriitor. Chiar dacă Maiorescu credea în el ca nuvelist și pe această bază își construiește teoria "romanului poporan" în articolul Literatura rămână și străinătatea din 1882, totuși această opinie pozitivă nu a fost preluată de succesorii maiorescianismului pe linia criticii estetice. Dimpotrivă, moștenitorii săi (cu excepția lui M. Dragomirescu), de la E. Lovinescu la Pompiliu Constantinescu, s-au exprimat vehement negativ, cu o obstinație suspectă, ce trebuie să aibă motivații adânci, de vreme ce opera lui Slavici a fost eclipsată până în
De ce l-a ignorat Lovinescu pe Slavici? by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/12089_a_13414]
-
nu putem s-o ocolim. Greșala care se face, în astfel de cazuri, constă în a interpreta actualitatea ca o forțare a datelor istorice. Și G. Călinescu și Al. Dobrescu și alții au dreptate să pretindă că, în sens strict, maiorescianismul apare ca depășit și elementar. Critica literară n-a rămas, nu putea să rămînă, la clasicismul teoretic și la pozițiile practice ale autorului Cercetării critice. Definițiile și reglementările lui Maiorescu suferă de oarecare naivitate și ar fi exagerat să vrem
Maiorescu, astăzi by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17291_a_18616]
-
evacuarea, după 1948, din programele școlare și din biblioteci a celui blasfemiat, a reprezentat o reacție venită din partea unor exponenți ai cîrmuirii de dreapta care începuseră a hărțui corpul criticii estetice autohtone. "Cel mai mare dușman al lui Maiorescu este maiorescianismul", remarca, de pildă, D.Caracostea, în 1944. Deci tot o manifestare a artei ce se voia cu tendință! Dar marele predecesor a fost pus în chestiune și de G.Călinescu, în Istoria sa, apărută în 1941. Imaginea de care are
Un duel cu aerul by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7732_a_9057]
-
spectaculoase?". "Recitalul" lui Alexandru Dobrescu, să acceptăm, "de-o brutală franchețe", ne dă impresia unui luptător cu bune reflexe, înveșmîntat într-o armură de efect, care nu are împotriva cui să lupte. E împresurat de atmosferă, deoarece, așa cum afirmă singur, maiorescianismul e "precum aerul pe care-l respirăm". Cum să duelezi cu aerul?
Un duel cu aerul (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/7705_a_9030]
-
Dan Mănucă e, negreșit, informată și dreaptă, dar parcă prea mult stăruie asupra rolului Junimei ca factor de presiune asupra spiritului public al epocii, fără să se gîndească, totuși, că ar fi fost necesară dezvoltarea ideii valorii încă actuale a maiorescianismului. Titu Maiorescu, Critice. Ediție îngrijită de Domnica Filimon. Studiu introductiv de Dan Mănucă. Editura Elion, 2000.
Titu Maiorescu, azi by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/16191_a_17516]
-
fi formulat gânduri similare; prestigiul poetului este atât de mare, încât mai toate curentele și gânditorii care s-au aplecat asupra destinului românesc caută să și-l revendice ca precursor. Dar numai protocronist nu a fost Eminescu. El era adeptul maiorescianismului și nu putea susține inepții asemenea celor lansate de Edgar Papu și discipolii săi. El avea să spună: "Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după câte știm noi, naționalitatea în marginile adevărului (s.a.). Mai concret: ceea ce-i
Origine romană sau origine tracă? by Gheorghe CeauȘescu () [Corola-journal/Journalistic/13679_a_15004]
-
sfîrșit, apropiat că zona de preocupări este studiul Cultură filosofica și gîndire filosofica. Aici reapare marea antinomie dintre cele două școli filosofice românești, cea a lui Maiorescu și cea a lui Nae Ionescu, întrucît adversarii filosofului interbelic au fost descendenții maiorescianismului. (Am citit recent al patrulea volum din jurnalul lui C. Rădulescu-Motru, cuprinzînd însemnările sale din 1946. Aici mărturisește: "în intimă mea convingere, cursurile ținute la Universitate de Nae Ionescu nu erau originale, ci luate după diferiți filosofi germani pe care
O pasionantă carte de filosofie by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17950_a_19275]
-
sufletesc" perceptibil în critica lovinesciană, arătând că această "atitudine mai mult decât confesivă evoluează pe măsură ce se apropie de evenimentele de după 1940 și pe măsură ce se apropie de anul morții". Marta Petreu revendică pentru Clujul intelectual statutul de legatar al lovinescianismului și maiorescianismului, prin "lunga istorie a Echinoxului" care o continuă pe aceea a cerchiștilor formați "în interiorul universității clujene". Ion Pop s-a referit în intervenția sa la ecourile în actualitate ale "revizuirilor" lovinesciene în care trebuie să vedem "o marcă de vitalitate
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/9019_a_10344]
-
opera lui Blaga se profilează într-un stil aparte: "Stranii turnuri a înălțat spre tăriile limpezimilor opera lui Lucian Blaga, în adevăr purtătoare a unor peceți pe cât de autentice pe atât de necunoscute contemporanilor..." Distincția e indirect susținută prin evocarea maiorescianismului căruia cultura română îi datorează teoria (și actul) disociației valorilor. Fără să fie numit, e apărat cel care (poate Blaga, poate Lovinescu) a dărâmat idoli artificiali, "personaje tabu ale arenei noastre publice", atrăgându-și oprobriul lor. Ironia își face rolul
Blaga și cerchiștii by Elvira Sorohan () [Corola-journal/Journalistic/15938_a_17263]
-
românească nu a izbutit să exprime realitățile spiritualității autohtone, cărora le rămîne exterioară”, identificînd - observație interesantă - un filon „balcanic” (Filimon, Pann, I.L. Caragiale) ocultat deopotrivă de „occidentalizanții sincroniști” și de „tradiționaliști”. În Anatomia unei negații, Gelu Ionescu vorbește despre un „maiorescianism” al tînărului Eugen Ionescu, „în aparență reductibil doar la negația predecesorilor și chiar a contemporanilor”. Dar un „maiorescianism” (mai curînd adamism...) similar întîlnim și în cazul lui Ion Vinea („mentor” al lui E. Ionescu) și B. Fundoianu: aceștia denunță deopotrivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
balcanic” (Filimon, Pann, I.L. Caragiale) ocultat deopotrivă de „occidentalizanții sincroniști” și de „tradiționaliști”. În Anatomia unei negații, Gelu Ionescu vorbește despre un „maiorescianism” al tînărului Eugen Ionescu, „în aparență reductibil doar la negația predecesorilor și chiar a contemporanilor”. Dar un „maiorescianism” (mai curînd adamism...) similar întîlnim și în cazul lui Ion Vinea („mentor” al lui E. Ionescu) și B. Fundoianu: aceștia denunță deopotrivă „pastișul” formelor occidentale, deplîngînd discontinuitatea și „minoratul” istoriei românești, lipsa unei limbi de circulație și lipsa unei tradiții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la cele biologice, realizând grupări, întinse pe etape de 33 ani. Astfel, cea dintâi generație ar fi cea născută în anul 1830, fiind cea a pașoptiștilor, cea de-a doua ar debuta în anul 1863, odată cu apariția "Junimii" și a maiorescianismului, ea fiind consacrată marilor clasici, cea de-a treia, mult mai diversificată și mai complexă decât primele două, începe în 1893, fiind coagulată în jurul "Sămănătorului", a "Vieții românești", sau a "Literatorului". La început de secol XX, după războiul din 1919
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
are puterea să pășească în infernul modern, pe care abia dacă îl presimte”. O idee la care S. va reveni este a insuficienței criticii estetice în sens maiorescian. „Critica numai estetică nu mai rentează” - susține criticul pe urmele lui Ibrăileanu -, „maiorescianismul reprezintă cei șapte ani de-acasă ai oricărui critic, dar nu poți rămâne la maturitate cu preocupările și problemele copilăriei. Privit de la înălțimea secolului XX, Maiorescu nu este un model suficient pentru o critică modernă, deschisă dialogului de idei și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289692_a_291021]
-
formării de sine, sunt riguros și succint desfășurate în capitole speciale, pe probleme - „Entuziasmul impersonal” sau Secretul creației, „În contra direcției de azi în cultura română” sau Spiritul critic, Arta polemicii, Conceptul de literatură, Critica literară, Stilul de idei, Arta portretului, Maiorescianismul. Tabelul biobibliografic, bibliografia selectivă (esențială), referințele critice ale fiecărui capitol, temele de meditație propuse cititorului completează această cercetare critică și cu o dimensiune pedagogică subiacentă. A doua carte, Iacob Negruzzi sau Vocația comunicării (1999), la origine teză de doctorat, este
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288076_a_289405]
-
Popilian, Șt. Ștefănescu) se îmbină cu cele de filologie (I. Coteanu, Al. Graur, Gh. Bolocan), sociologie, filosofie, economie și uneori cu cele literare. Cu studii și articole de istorie literară sunt prezenți Ovidiu Ghidirmic (despre G. Călinescu, Mateiu I. Caragiale, maiorescianism), M. Andreescu-Schenker (Poezia lui Mircea Dinescu), Const. M. Popa (despre Rebreanu, Sadoveanu), iar Marin Sorescu publică poemul Călătoarea (3/1984). După 1989, revista apare sub egida Institutului de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din cadrul Academiei Române. În numărul 7 din 1992
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285448_a_286777]