163 matches
-
apoi, despre Paul Goma, "primul în Italia", în 1972, în "Fiera Letteraria", ne spune Roberto Scagno. A fost interesat de unele publicații literare din România, la "Gazeta literară" și la "Viața românească" era abonat, cum citesc emoționat într-o însemnare manuscrisă. își procură chiar intervențiile la Congesul scriitorilor din 1956. Opera sa capitală este "Poesia romena moderna", o prezentare pentru mentalitatea occidentalilor a liricii secolului al XX-lea. "Revistei Scriitorilor Români, de la înființarea ei, 1962, la moartea lui, 1975, i-a
Mircea Popescu, exilatul din Via Chiabrera by Adrian Popescu () [Corola-journal/Memoirs/9819_a_11144]
-
reprezintă apogeul artei manuscriselor după Evanghelii realizate în Britania pre-normandă. , cunoscută și sub numele de Cartea lui Columba, este o Evanghelie manuscrisă, ornată cu ilustrații, realizată de călugări celți în jurul anului 800. Textul este scris în limba latină. Cartea din Kells este una din multele Evanghelii manuscrise realizate începând cu sfârșitul secolului al VI-lea până la începutul secolului al IX-lea în
Cartea din Kells () [Corola-website/Science/318197_a_319526]
-
limbi. Primele traduceri cunoscute sunt cele realizate, înainte de mijlocul secolulului al XV-lea, în limba engleză. Odată cu apariția tiparului, "Imitatio Christi" s-a difuzat mult mai ușor, atât în limba latină, cât și prin traduceri în alte limbi. O traducere manuscrisă în franceză datează din 1447. Prima traducere tipărită a fost făcută în limba franceză, în anul 1462. O traducere în limba germană, păstrată în manuscris, s-a făcut la Köln, în anul 1434. O traducere tipărită în engleză a fost
Imitațiunea lui Cristos () [Corola-website/Science/320189_a_321518]
-
SCRIERI: Scrieri social-politice, îngr. și introd. Emil Vârtosu, București, 1974. Repere bibliografice: N. Iorga, Un „Jacobin moldave” au XIX-e siècle, Vălenii de Munte, 1937; Gh. I. Georgescu-Buzău, Un vechi propovăduitor al democrației: comisul Ionică Tăutu, București, 1945; Dan Mănucă, Gramatica manuscrisă a comisului Ionică Tăutu, ALIL, t. X, 1959, fasc. 1-2; Emil Vârtosu, Les Idées politiques de I. Tăutu, candidat au trône de Moldavie en 1829, „Revue roumanie d’histoire”, 1965, 2; Ist. lit., II, 156-160; Ivașcu, Ist. lit., 347-348; Dan
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290100_a_291429]
-
p. CL-CLI), dar va fi și ea una, totuși, selectivă. Problemele principale pentru realizarea completitudinii în restituirea operei coșbuciene sunt legate de două aspecte, care ar trebui lămurite de o ediție critică o dată pentru totdeauna: începuturile elevului Coșbuc în revista manuscrisă "Musa someșană" și creațiile sale didactice din manualele al căror autor a fost. Gh. Chivu nu pomenește în nota asupra ediției două contribuții importante în aceste sectoare: George Coșbuc elevul-poet, antologie și postfață de Constantin Catalano, Editura "George Coșbuc", Bistrița
Ediții recapitulative by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/9655_a_10980]
-
devine obscur atunci când nu comunică nimic semnificativ (v. capitolul IX, nota 43 ș.a.). Eminescu Dialectica stilului este expresia unui remarcabil efort hermeneutic. Plecând de la ideea că nimic din ce a scris poetul nu e întâmplător, că fiecare gest și însemnare manuscrisă, chiar cele suspectate de exegeți a fi rodul bolii, îl reprezintă, mai mult că toate contradicțiile personalității și ale operei sunt tensiuni firești, ce asigură coeziunea întregului, Theodor Codreanu își propune să încercuiască și să precizeze nucleul din care derivă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
la Blaj (1847-1848, 1850-1851). În timpul revoluției a fost închis la Alba Iulia. Din 1838 M. este unul dintre cei mai activi colaboratori la publicațiile lui Timotei Cipariu și G. Barițiu, cu care era și bun prieten. Debutase însă în foaia manuscrisă „Aurora”. Articolele pe teme educative sau politice și încercările literare sunt fie semnate cu numele său (uneori scris Many), fie cu pseudonimul Aurelie Ardeleanu, fie cu diverse abrevieri ale numelui sau pseudonimului. A publicat îndeosebi la „Foaie pentru minte, inimă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287981_a_289310]
-
istoria tuturor grupărilor persecutate, inclusiv a dualiștilor din Occident, să descoperim că acești t’ondrakeci continuau să existe Între 1833 și 1847 la Ark’weli și că au avut amabilitatea de a le furniza istoricilor un document prețios: o copie manuscrisă datînd din 1782 a unei scrieri vechi numite Cheia adevărului. Analiza acestui text demonstrează fără să mai lase vreo Îndoială că acești t’ondrakeci erau adopționiști și totodată infirmă cu desăvîrșire posibilitatea ca ei să fi fost paulicieni. Ei credeau
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
lui Coresi (diacul Lorinț tipărește un Evangheliar la 1570 și o Evanghelie la 1579, Călin tipograful reproduce la 1566 Evagheliarul coresian), se poate conchide că sfârșitul secolului al XVI-lea a fost momentul decisiv de trecere de la circulația orală, eventual manuscrisă, a Bibliei, la prezența ei reală, sub formă de carte, în toate colțurile teritoriilor locuite de români, și chiar dincolo de ele („exportul” de carte religioasă, în toate țările de rit ortodox, fiind o constantă a preocupărilor voievozilor și cărturarilor români
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285725_a_287054]
-
șezători în care se citeau și se analizau producțiile literare ale membrilor societății. Adunările generale aveau ca tematică limba și istoria românilor. De asemenea, problemele de ortografie completează lista subiectelor frecvent discutate. În 1845-1846 va fi redactată și difuzată revista manuscrisă săptămânală „Ziorile pentru minte și inimă”, care, distribuită gratuit școlilor românești, va capta repede interesul în principalele orașe transilvănene. Deviza sub care apărea era „Numai cultura va scăpa pe români, și cultura numai națională va fi”, oglindind crezul inițiatorilor ei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289753_a_291082]
-
materii. Religio are două etimologii nedemonstrabile. Religare, a lega din nou, și relegere, a aduna. Nu le-am putea reconcilia, admițând că legătura simbolică stabilită între membrii unei societăți variază odată cu sistemul material de adunare a urmelor ei? Cultură orală, manuscrisă, tipărită, audiovizuală, informatică: tot atâtea coeziuni sociale. Țesutul conjunctiv al societăților umane nu este același dacă mirabilia și memorabilia acestora sunt încredințate unei memorii colective, unui suport vegetal rar sau foarte abundent, unei benzi magnetice sau unor cipuri electronice. Și
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
cu cea a lui Bartholomae sau Wackernagel și Andreas)”1, occidentale sau asiatice: „E destul să spunem că d. Punegar ștânăr savant parsi, Khobadax Edulyi Punegarț adnotează foarte minuțios fiecare vers, îl compară cu celelalte versuri europene, stăpânește bine tradiția manuscrisă și încearcă o traducere cu mai mult sens decât cele publicate până acum în Europa. Ca orișice savant asiatic, traducând un text sfânt al propriei sale religii îi intuiește mai organic conținutul decât ar face-o un erudit lingvist european
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
pe perioade sau pe genuri (teatrul, scrierile istorice, lirica, literatura satirică și didactică etc.) nu s-au păstrat. A cercetat și a comentat texte vechi, printre care o psaltire calvino-română, un abecedar românesc din secolul al XVII-lea, o traducere manuscrisă din Homer, făcând el însuși o tălmăcire din Cezar (De Bello Gallico), rămasă tot în manuscris. Câteva principii de teorie literară și de estetică sunt enunțate într-o prelucrare după S. Brassai, Despre operele de artă. A mai scris câteva
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289668_a_290997]
-
deși răceala lui e încă o surdă suferință. De altfel, George Munteanu a atras atenția că Eminescu a rămas nemulțumit de finalul poemului, că intenționa să revină asupra lui și să-l înalțe à la Giordano Bruno, după o mărturie manuscrisă. Hyperion e menit să descopere că a străbătut distanțele cosmice nu pentru sine, ci pentru cei doi îndrăgostiți din codru, care acum sunt aproape unul de altul, dar în perpetuă primejdie a despărțirii fără lumina de sus. Distanța pare o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
studiul hodocinean Relație despre cercetările geognostice în Moldova, publicat inițial în "Spicuitorul moldo-român" din 1841 (anexa I/ 2). 17 "Curierul de Iași", an IX, nr. 71, vineri 25 iunie 1876, p. 3. 1 Broșura are pe pagina de gardă însemnarea manuscrisă " D. Vor<ni>c G. Sturza, iar pe versoul paginii de titlu, tipărit "Cu voia țenzurii, G. Suțu". 2 Publicat în "Foaie pentru minte, inimă și literatură", nr. 20 din 17 mai 1843, pp. 156-159 și nr. 21 din 24 mai
[Corola-publishinghouse/Science/1576_a_2874]
-
ce apare lângă aceea a lui Machiavelli așa cum apare în toate edițiile moderne că "Die x Decembris 1513" chiar dacă în realitate în Apografo această apare că: "Die x D oct.bris 1513". [A se vedea Figură 1] O altă versiune manuscrisa a faimoasei scrisori copiată într-un volum Barberini, care acum se află în arhiva de la Bibliotecă Apostolica Vaticană, ne arată dată "Die x octobris 1513". Cum se considera în general că volumul Barberini a preluat informațiile din Apografo, aceasta confirmă
by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
degrabă practice decît dogmatice, care nu erau însă gîndite ca un comentariu complet și continuu al evangheliei (prima se referă la Luca 2, 1). Din textul grec au rămas numai fragmente catenare și trei omilii complete, care au o tradiție manuscrisă proprie (omiliile 3, 4, 51). S-a păstrat (cu lacune limitate) o traducere siriacă cuprinzînd 156 de omilii, destul de servilă, efectuată în secolul al VI-lea sau al VII-lea. Polemica explicită cu Nestorie impune anul 429 ca terminus post
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
monofiziților, din 542, atribuindu-l lui Chiril. Absența termenilor tehnici specifici polemicii antinestoriene ne-ar obliga să-l plasăm în cadrul producției timpurii a lui Chiril; G.M. de Durand a adus însă argumente solide contra autenticității tratatului, bazate atît pe tradiția manuscrisă, cît și pe analiza textului (în special: folosirea ousia în sens cristologic, necunoscut de Chiril; acceptarea titulaturii de Christotokos, pe care Chiril o respinge). Bibliografie. Ediții: Contra blasfemiilor lui Nestorie: ACO I, 1, 6, pp. 13-106. Despre dreapta credință, lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
toate scrisorile și edițiile lor în CPG III, nr. 5301-5411. Epistolele păstrate în colecțiile sinodale sînt publicate în ediții critice în ACO I. Unele dintre cele mai importante, precum și o ediție a scrisorilor referitoare la antropomorfiți alcătuită pe o bază manuscrisă mai amplă decît aceea a lui P.E. Pusey (S.P.N. Cyrilli archiepiscopi Alexandrini in D. Joannis evangelium, cit., III, pp. 545-607) se găsesc, cu o traducere în engleză, o consistentă introducere și note, în L.R. Wickham, Cyril of Alexandria. Select Letters
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cu o traducere în engleză, o consistentă introducere și note, în L.R. Wickham, Cyril of Alexandria. Select Letters (Oxford Early Christian Texts), Clarendon Press, Oxford 1983. h) Principalele scrieri neautentice Printre scrierile atribuite în mod fals lui Chiril de tradiția manuscrisă pot fi amintite două tratate: Despre Sfînta și însuflețitoarea Treime și Despre întruparea Domnului, publicate în 1833 de către Angelo Mai pe baza unui manuscris din secolul al XV-lea care le atribuia lui Chiril (atribuire atestată de Eutimios Zigabenos în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Vasile) și altele au fost publicate ulterior sau sînt încă inedite. Nu există un consens în privința autenticității lor: nr. 38 (despre pogorîrea Mîntuitorului, contra iudeilor) și 41 (lauda Sfîntului Ștefan) sînt considerate false, din rațiuni de stil și de tradiție manuscrisă; și nr. 39 (despre Buna-Vestire) este îndoielnică, poate să-i aparțină lui Vasile cel Mare. Aproape toate omiliile tratează teme biblice, primele 17 referindu-se la Vechiul Testament, 18-37 la cel Nou; 39-41 au fost rostite cu ocazia unor sărbători bisericești
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
adresată lui Acaciu de Constantinopol, iar în istoria lui „Zaharia Retorul” (cf. pp. 000 și urm.), o epistolă către Fravitas, succesorul proaspăt ales al lui Acaciu (489), în care respinge hotărîrile conciliului de la Calcedon. 15. Eusebiu de Alexandria O tradiție manuscrisă greacă foarte confuză (bogată în variante și chiar în redactări diferite ale unor texte) conține o serie de 22 de discursuri sau instrucțiuni, precedate de o biografie a presupusului lor autor, Eusebiu de Alexandria, scrise de călugărul Ioan, secretarul său
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
avem un exemplu evident de legătură strînsă între materialele apocrife și omiletică. Unele discursuri sînt atribuite și altor autori: Eusebiu de Emesa, Ioan Hrisostomul, însă apartenența la corpusul pseudoeusebian este probabil originară. Pe de altă parte, așa cum am spus, tradiția manuscrisă este complexă; există mai multe redactări, chiar în greacă, ale unor discursuri (13, 14, 15, 16); multe altele prezintă versiuni în latină (15, 16, 17), armeană, georgiană, slavă veche; foarte bogată este tradiția discursului 16 privind respectarea duminicii. Deși limba
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
1971, col. 2097-2103; A. Schmid, Die Christologie Isidors von Pelusium, Paulusverlag, Freiburg in d. Schweitz, 1948. d) Palladius. Istoria monahilor din Egipt Istoria Lausiacă se numește astfel deoarece este dedicată lui Lausus, șambelanul împăratului Theodosius al II-lea. în tradiția manuscrisă, această operă se prezintă sub trei forme. O formă lungă conține în interiorul său o altă scriere, Istoria monahilor din Egipt, care pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea putea fi citită separat numai în traducerea latină făcută de Rufin din
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
s-ar fi folosit fără s-o divulge. Corespodențele la nivelul formei și al conținutului confirmă faptul că Dialogul despre viața Sfîntului Ioan Hrisostomul a fost scris de Palladius, așa cum susține Fotie (Biblioteca, cod. 96) și cum reiese din tradiția manuscrisă. E vorba de un dialog care are loc după moartea lui Ioan Hrisostomul între un episcop oriental al cărui nume nu este menționat și diaconul roman Teodor; scrierea intenționează să restabilească adevărul și să combată acuzațiile nedrepte care au dus
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]