48 matches
-
fost descoperit pentru prima dată în 1782 la Le Bourg d'Oisans, în departamanetul Isere, din francez. Însă, la început, probele descoperite s-au crezut a fi de turmalină. Cu toate acestea, epidotul a fost descris pentru prima oară de mineralogul francez "René Just Haüy" în anul 1801. Din anul 2001, "Asociația Internațională de Mineralogie" (IMA), utilizând noul sistem de clasificare, epidotul aparține clasei silicați-germanați, subclasa sorosilicați.
Epidot () [Corola-website/Science/308423_a_309752]
-
deșertul Nubiei în vremea Cleopatrei. Împăratul roman Nero folosea un smarald mare pentru a putea observa mai bine luptele gladiatorilor din arenă. Faptul că aceste minerale ar putea conține un element chimic necunoscut a fost ceea ce l-a determinat pe mineralogul francez Abbe Rene-Just Hauy și pe compatriotul său Nicholas Louis Vauquelin să-l ajute să le analizeze. Au făcut acest lucru, iar pe 15 februarie 1798 și-a prezentat rezultatele la Academia Franceză, anunțând faptul că mineralele conțineau un nou
Beriliu () [Corola-website/Science/302743_a_304072]
-
Determinarea unui mineral se face prin cunoașterea proprietăților lui fizice: - culoare -luciu - spărtura (proaspătă neoxidată) - duritatea - clivajul (modul de spargere), greutatea specifică, proprietăți magnetice și radioactive etc. Duritatea mineralelor este o proprietate importantă, aceasta determinând forma de exploatare a zăcământului). Mineralogul austriac Carl Friedrich Christian Mohs a stabilit o scară a durității mineralelor după cum urmează: 1.talc, 2.gips, 3.calcit, 4.fluorina, 5.apatit, 6.ortoza, 7.cuarț, 8.topaz, 9.corindon 10.diamant. În sistematica modernă mineralele au fost
Mineral () [Corola-website/Science/304616_a_305945]
-
7% din scoarța planetei. Sursa principală de fosfor, folosit în îngrășăminte, este apatitul care se găsește în unele roci sedimentare și în acumulările de guano - fecale de lilieci și păsări. Scara Mohs a durității a fost gândită și inventată de mineralogul german Friedrich Mohs, care voia să aranjeze mineralele astfel încât acestea pot fi identificate mai ușor. Duritatea unui mineral este măsura rezistenței sale la zgâriere. Se stabilește zgâriind un mineral cu o serie de alte minerale a căror duritate este deja
Mineral () [Corola-website/Science/304616_a_305945]
-
englez care venea de la Montevideo, către orașul Punta Arenas. Bagajul expediției lui Popper cuprindea instrumentar geologic, arme, aparate fotografice, o duzină de catâri, alimente, îmbrăcăminte de iarnă și câțiva cai. Grupul era format din: Julius Popper, în calitate de șef, inginer, căpitan, mineralog, cronicar al expediției și fotograf; Julius Carlson, inginer minier și metalurgist și câțiva colaboratori pe partea tehnică. La Punta Arenas (Chile), recrutează și un grup de salahori (peoni), în total, 18 oameni. Popper ceruse autorizație pentru a transporta și oameni
Julius Popper () [Corola-website/Science/304680_a_306009]
-
ul este un element chimic cu simbolul Te și numărul atomic 52. ul a fost descoperit în 1782 în minereul de aur de la minele din Zlatna, pe teritoriul actual al României (atunci în Imperiul Habsburgic), de către mineralogul austriac Franz-Joseph Müller von Reichenstein. Telurul a fost studiat însă abia în 1798, de către chimistul german Martin Heinrich Klaproth, același care a descoperit uraniul, zirconiul și ceriul. Telurul este un element relativ rar, iar conținutul din acest nemetal al scoarței
Telur () [Corola-website/Science/303500_a_304829]
-
substanțe organice, devine fosfores¬centă. În 1774 chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, prin examinarea gipsului, a identificat oxidul de bariu (BaO). Doi ani mai târziu Johan Gottlieb Gahn a descoperit aceeași combinație, prin examinări asemănătoare. De asemenea în secolul 18 mineralogul englez William Withering a observat în minele de plumb din Cumberland, un mineral greu. Deoarece nu putea fii minereu de plumb, Withering l-a denumit "terra ponderosa". Minereul este cunoscut astăzi sub numele de witerita (Carbonatul de bariu BaCO). Bariu
Bariu () [Corola-website/Science/304317_a_305646]
-
în acel moment, și fiul acesteia Volodea (de la "Vladimir"). Acolo fratele mai mare al lui Peter, August, se număra încă printre cei vii. În numeroasele lui lucrări tipărite (în total peste 170), Pallas juca rolul unui călător, zoolog, botanist, paleontolog, mineralog, geolog, topograf, geograf, medic, etnolog, arheolog, filolog, ba chiar agricultor și tehnolog. În pofida multitudinilor de specialități cu care s-a confruntat, Pallas a fost în primul rând un enciclopedist, mai puțin savant. În domeniul botanicii, în afară de "Flora Rusiei", Pallas a
Peter Simon Pallas () [Corola-website/Science/311817_a_313146]
-
(, ), este o rocă vulcanică. Ea a fost găsită în vulcanitele din Auvergne și a fost descrisă și numită în anul 1813 de mineralogul francez Alexandre Brongniart. În procesul de răcire se separă sub forme de bule gazele formând goluri de dimensiuni diferite în masă rocii, acestea determina aspectul aspru al rocii. ul în nomenclatura veche mai este denumit ortophir (ortophyr) ortoclastfir. Din punct
Trahit () [Corola-website/Science/311305_a_312634]
-
proprietății sale magnetice, magnetita este folosită și azi ca magnet-pigment la busolă. Din latină provine cuvântul "magnes" - "magnet" care este folosit în Evul Mediu pentru denumirea mineralului, termenul de "magnetit" este folosit pentru prima oară în 1845 de geologul și mineralogul austriac "Wilhelm Ritter von Haidinger" (1795-1871).In China proprietățile magnetice a mineralului sunt cunoscute deja în seccolul XI î.e.n.. Prima menționare a mineralului ca "magnetis" în Europa o face filozoful și naturalistul grec "Theophrastos din Eresos" (390-371 î.e.n.) ulterior este
Magnetit () [Corola-website/Science/306205_a_307534]
-
(n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române. A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca
Petru Poni () [Corola-website/Science/305710_a_307039]
-
grele, compușii de lutețiu formează un complex cu nouă molecule de apă înglobate în molecula lor. (se spune despre ei că sunt nonahidrați). l a fost descoperit în mod independent în anul 1907 de către omul de știință francez Georges Urbain, mineralogul austriac Baron Carl Auer von Welsbach și chimistul american Charles James. Toți aceștia au descoperit lutețiul ca o impuritate în yterbină, care se credea că ar fi compusă numai din yterbiu. A urmat o dispută privind prioritatea descoperirii, Urbain și
Lutețiu () [Corola-website/Science/305367_a_306696]
-
greu, negru (asemănător cărbunelui) și pe care îl va denumit ytterbit. Acesta analizase mineralul, a presupus ca este constituit din tungsten datorită densității sale, publicând rezultatele în 1788 și trimițând mostre la diverși chimiști pentru analize ulterioare. În același an, mineralogul suedez Bengt Reinhold Geijer analizase mostra lui Arrhenius, speculând de asemenea că mostra ar putea conține tungsten. În 1789 sau 1794 (ambele date sunt menționate), chimistul și mineralogul finlandez Johan Gadolin analizase mostra de pământ negru și descoperise că este
Ytriu () [Corola-website/Science/305370_a_306699]
-
și trimițând mostre la diverși chimiști pentru analize ulterioare. În același an, mineralogul suedez Bengt Reinhold Geijer analizase mostra lui Arrhenius, speculând de asemenea că mostra ar putea conține tungsten. În 1789 sau 1794 (ambele date sunt menționate), chimistul și mineralogul finlandez Johan Gadolin analizase mostra de pământ negru și descoperise că este constituită din 23% dioxid de siliciu, 4.5% oxid de beriliu, 16.5% oxid de fier și aproximativ 55.5% de oxid pe care îl va numi "yttria
Ytriu () [Corola-website/Science/305370_a_306699]
-
de către Eugène-Anatole Demarçay. Boisbaudran și-a denumit elementul "samaria", după numele mineralului samarskit, care i-a adus onoarea lui Vasili Samarsky-Bykhovets (1803-1870). Samarsky-Bykhovets, ca Șef al Statului Major al Corpului de Inginerie Minieră din Rusia, avea acces acordat la doi mineralogi germani, anume la frații Gustav Rose și Heinrich Rose, pentru a studia eșantioane din acest mineral direct în Munții Urali. În acest sens, samariul a fost primul element chimic denumit după numele unei persoane. Mai târziu, denumirea de "samaria" utilizată
Samariu () [Corola-website/Science/305368_a_306697]
-
puse în comun, atomii având poziții fixe unii față de alții. Aceasta apare doar între atomii nemetalelor, iar rezultatul legării se numește moleculă. Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de punere în comun a electronilor. Astfel, ea este: Mineralogul și chimistul norvegian V.M.Goldschmidt considera că între atomii unui metal ar exista covalențe. L.Pauling considera că în rețeaua metalică legăturile dintre atomi sunt în rezonanță, electronii de valență fiind repartizați statistic în mod egal între toți atomii alăturați
Legătură chimică () [Corola-website/Science/301477_a_302806]
-
diferitelor specii, dovedește originea comună a lumii vii. Charles Darwin, pe atunci tânăr student, îl asista pe Grant în investigațiile sale privind ciclul de viață al animalelor marine. În 1826, un document anonim, probabil scris de Robert Jameson (1774 - 1854, mineralog scoțian), îi solicită lui Lamarck să argumenteze modul în care cum animalele superioare au "evoluat" din cei mai simpli viermi; pentru prima dată cuvântul "evoluție" este utilizat în sensul său modern cu care astăzi suntem familiarizați. În 1844, publicistul scoțian
Istoria gândirii evoluționiste () [Corola-website/Science/314483_a_315812]
-
din Mesa Verde la dispoziția publicului. Că și alți vizitatori în primii ani, el a fost condus de Wetherills. Poate că cel mai important a fost vizitatorul Gustaf Nordenskiöld, fiul exploratorului finlandez-suedez Adolf Erik Nordenskiöld, în anul 1891. Nordenskiöld, un mineralog instruit, a introdus metode științifice pentru a colecta artefacte, înregistrând locații, fotografiind extensiv și corelând cu ceea ce el a observat în existente literaturi arheologice, precum și din țară să de origine. La întoarcerea în Suedia a publicat, în 1893, primul studiu
Parcul Național Mesa Verde () [Corola-website/Science/314654_a_315983]
-
îi poartă numele, iar unele flori de mină se află acum în colecții particulare, pietrele lui intrând și în colecția reginei Beatrice a Olandei. Constantin Gruescu este membru al Societății Române de Stiinte Naturale și membru al Asociației Interanționale a Mineralogilor din Basel, Elveția. Este cunoscut ca fiind o personalitate remarcabilă din domeniul mineralogiei estetice atât în România, cât și pe plan internațional.
Constantin Gruescu () [Corola-website/Science/313522_a_314851]
-
(n. 20 iulie 1872, Vădeni, Brăila - d. 5 martie 1925, București) a fost un geolog, mineralog și pedolog român, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și-a înscris numele printre fondatorii ""Institutului de Studii Sud Est Europene"" din București. A fost membru corespondent al Academiei Române. Profesorul s-a născut la Vădeni, județul Brăila, ca fiu
Gheorghe Munteanu Murgoci () [Corola-website/Science/298289_a_299618]
-
de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri. În anul 1767 mineralogul iezuit Joanne Fridvaldszky a descris pe scurt vechea ocnă Francisc. „Lacul fără fund”, cu o suprafață de 0,2 ha, a fost declarat rezervație naturală. Acest lac are o adâncime de 34,5 m, un diametru de 50 m, o
Ocna Sibiului () [Corola-website/Science/297216_a_298545]
-
care a asigurat cercetarea geologică și care a funcționat între anii 1882 și 1889, având în plus o secție de agrogeologie pentru cercetarea solurilor țării. Primul director al institutului, din anul înființării și până în 1928, a fost Ludovic Mrazec (1867-1944), mineralog și petrograf, primul profesor de mineralogie și petrografie la Universitatea din București, membru (din 1905) și președinte (1932-1935) al Academiei Române, autor al primului curs de mineralogie și petrografie publicat în România. Reprezentând un domeniu de importanță majoră, institutul s-a
Institutul Geologic al României () [Corola-website/Science/320905_a_322234]
-
Zeoliții sunt un grup de minerale care reprezintă aluminosilicați naturali hidratați de calciu, stronțiu, sodiu, potasiu, bariu, magneziu etc. Zeoliții pot fi naturali sau sintetici. Numele de zeolit a fost dat de către mineralogul suedez Axel Frederik Cronstedt în 1756. Denumirea de „zeolit” provine din combinarea cuvintelor grecești „zeo”= a fierbe și „lithios”= piatră, însemnând „piatră fierbinte”, datorită faptului că zeoliții eliberează apă dacă sunt încălziți. Zeoliții sunt caracterizați de o structură cubică în
Zeolit () [Corola-website/Science/317312_a_318641]