90 matches
-
mai buna cunoaștere a acestor formațiuni. Se remarcă contribuțiile biostratigrafice asupra depozitelor paleogene și miocene inferioare asupra cărora prin asociații fosile inedite (macroforaminifere, bivalve, gasteropode, nannoplancton calcaros), a contribuit la stabilirea limitei din Cretacic și Paleogen și dintre Paleogen și Miocen și la atestarea etajelor Ypresian, Lutețian, Priabonian, Acvitanian și Burdigalian. De asemenea, a relevat aspecte tectonice noi în pânza de Audia (separarea a două digitații) și a raporturilor dintre pânzele de Tarcău și de Vrancea, prin separarea (în ultima) a
Liviu Ionesi () [Corola-website/Science/307237_a_308566]
-
a cărei formare începe să prindă contur pe fundul Oceanului Atlantic acum 20-50 milioane ani. Insula s-a format în urmă erupțiilor vulcanice submarine, produse de mișcarea plăcii tectonice africane din Epoca Terțiara. Nașterea efectivă a insulei s-a intamplat in miocen, acum 6 milioane de ani, după nenumărate erupții în urma cărora s-a depus o cantitate uriașă de lavă și fragmente de rocă, care au ieșit la suprafață. Un al doilea ciclu vulcanic, măi violent, a avut loc acum 3 milioane
Tenerife () [Corola-website/Science/306785_a_308114]
-
acidul silicic sub formă de silicați ca schelete de susținere a rețelei structurii atomice, în oraganismul plantelor și animalelor. In apa mărilor formează de exemplu scheletul diatomeelor și radiolarilor, ca și la plante mai ales din specia Equisetum. Sedimentele din miocen (periodă geologică din neogen care a fost în urmă cu 5 până la 23 milioane de ani) conțin între 70 - 93 % bioxid de siliciu (), apă între 3 - 12 % și urme de oxizi metalici. Acidul silicic apare și în ape subterane, unde
Acid silicic () [Corola-website/Science/308471_a_309800]
-
Munții Caucaz sunt munți tineri, fiind formați în ultima fază geologică (orogeneza alpina). Procesele de orogeneza au avut loc în perioada cretacica, iar fază cea mai accentuată de încrețire, cu ridicarea munților actuali, a avut loc în perioada târzie a miocenului pe o durată cuprinsă între 100 și 150 milioane de ani. Regiunea Caucaziei este alcătuită dintr-o serie de câmpii joase și netede, din podișuri piemontane și munți cu altitudini ce depășesc constant 4000 m, orientate, în general, pe direcția
Munții Caucaz () [Corola-website/Science/307372_a_308701]
-
cele mai mari carnivore marsupiale ale timpurilor moderne. Nativ Australiei, Tasmaniei și Noii Guinee, se consideră că a dispărut în secolul XX. Acesta era ultimul membru al genului său, "Thylacinus", fosile aparținând speciilor înrudite găsindu-se începând cu sedimentele din Miocen. Lupul marsupial a dispărut sau a devenit extrem de rar pe continentul australian înainte de așezarea europenilor, dar a supraviețuit pe insula Tasmania alături de specii endemice, precum diavolul tasmanian. Vânatul intensiv, încurajat de recompense, este adesea desemnat ca fiind motivul dispariției sale
Lup marsupial () [Corola-website/Science/307355_a_308684]
-
ambele sexe aveau o pungă marsupială. Masculul avea o pungă care acționa pe post de înveliș, protejând organele reproductive externe. Lupul marsupial modern a apărut acum aproximativ patru milioane de ani. Speciile din famila "Thylacinidae" datează din prima parte a Miocenului; de la începutul anilor 1990, cel puțin șapte specii fosile au fost descoperite la Riversleigh, în Nord-Vestul Queenslandului. "Nimbacinus dicksoni" este cea mai veche din cele șapte specii fosile, datând de acum 23 de milioane de ani. Acest thylacinid era cu
Lup marsupial () [Corola-website/Science/307355_a_308684]
-
23 de milioane de ani. Acest thylacinid era cu mult mai mic decât rudele sale mai recente. Cea mai mare specie, "Thylacinus potens", care avea o mărime comparabilă cu cea a lupului, a fost singura specie care a supraviețuit până în Miocenul târziu. La sfârșitul Pleistocenului și începutul Holocenului, lupul marsupial modern s-a răspândit, deși cu un număr mic de indivizi, în Australia și Noua Guinee. Un exemplu al evoluției convergente, lupul marsupial prezenta multe asemănări cu alți membri ai familiei
Lup marsupial () [Corola-website/Science/307355_a_308684]
-
trăiește în prezent este koala ("Phascolarctos cinereus"). "Phascolarctos" a fost plasat adesea în familia "Phalangeridae", dar acum este considerat că reprezintă o familie distinctă și foarte primitivă cu unele afinități cu familia "Vombatidae". Gama geologică a familiei "Phascolarctidae" este din miocenul mijlociu până în holocen în Australia. Familia "Phascolarctidae" are cinci genuri și 12 specii actuale și fosile:
Fascolarctide () [Corola-website/Science/302354_a_303683]
-
probabil, în copaci. Linia koala a fost, probabil, prima care s-a despărțit, acum 40 de milioane de ani, în timpul Eocenului. Koala actuală este singurul reprezentant existent al familiei Phascolarctidae, care cuprindea odată câteva genuri și specii. În timpul Oligocenului și Miocenului, koala trăiau în păduri tropicale și aveau diete mai largi. Unele specii, ca "Nimiokoala greystanesi" (acum dispărută) și unele specii din genul "Perikoala" erau cam de aceeași mărime ca și Koala modernă, în timp ce altele, ca unele specii din genul "Litokoala
Koala () [Corola-website/Science/302351_a_303680]
-
mai mari cu o jumătate sau chiar două treimi. La fel ca specia de acum, Koala preistorice aveau stucturi auditive bine dezvoltate, ceea ce sugerează că metoda de comunicare prin pufnete la distanță mare a fost folosită încă de atunci. În timpul Miocenului, clima Australiei a devenit mai uscată, ducând la dispariția pădurilor tropicale și răspândirea pădurilor rare de eucalipt. Genul "Phascolarctos" s-a desprins din genul "Litokoala" în Miocenul târziu și și-a făcut adaptări speciale care i-au permis să treacă
Koala () [Corola-website/Science/302351_a_303680]
-
comunicare prin pufnete la distanță mare a fost folosită încă de atunci. În timpul Miocenului, clima Australiei a devenit mai uscată, ducând la dispariția pădurilor tropicale și răspândirea pădurilor rare de eucalipt. Genul "Phascolarctos" s-a desprins din genul "Litokoala" în Miocenul târziu și și-a făcut adaptări speciale care i-au permis să treacă pe o dietă compusă exclusiv din eucalipt: deplasarea palatului în sus; molari și premolari mai mari; o fosă pterigoidă mai mică; și o bară mai mare între
Koala () [Corola-website/Science/302351_a_303680]
-
este numele dat unei perioade în care Marea Mediterană s-a evaporat parțial sau aproape complet, în timpul vârstei Messiniane din Miocen, aproximativ 6 milioane de ani în urmă. În 1961, cercetările seismologice din bazinul Mării Mediterane au scos la iveală o particularitate geologică la aproximativ 100-200 de metri sub fundul mării. Această particularitate, numită "factorul M", urmărea aproape constant conturul fundului
Criza messiniană () [Corola-website/Science/303744_a_305073]
-
formate prin evaporarea apei, de o grosime de până la 3km. Mostre de sedimente adunate din forajele la mare adâncime în Marea Mediterană, incluzând minerale evaporite, soluri și plante fosilizate, arată că, cu aproximativ 5,9 milioane de ani în urmă, în Miocenul târziu, Strâmtoarea Gibraltar s-a închis iar Marea Mediterană, izolată de Oceanul Atlantic, s-a evaporat. În locul ei s-a format un bazin uscat, cu adâncimi de până la 3,2 - 4,9 km sub nivelul oceanului. Fenomenul a avut loc datorită faptului
Criza messiniană () [Corola-website/Science/303744_a_305073]
-
vremii la Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Etajul geologic respectiv corespunde miocenului mediu. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime medie (originară) de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra orizontului de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil și plastic de
Salina Ocna Mureș () [Corola-website/Science/312619_a_313948]
-
durat până la sfârșitul secolului XX. În prezent "Enhydra" este totuși clasificată ca subfamilie a familiei "Lutrinae". O concluzie finală despre apartenența sistematică a vidrei de mare a fost formulată după descoperirile fosilelor "Potamotherium dubia", "Aonyx hessica" și "Enhydra reevei" din miocen și pliocen, recunoscute ca fiind asemănătoare ca formă. Unicitatea vidrelor de mare, lipsa datelor paleontologice și, prin urmare, numeroasele conflicte de opinie privind clasificarea taxonomică a vidrei de mare au adus cu sine o mare varietate de denumiri ale ei
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
și cu cea fără gheare de est care, la fel ca vidra de mare, este clasată într-un gen aparte al subfamiliei "lutrinae". Acest strămoș, care viețuia în Eurasia, mult timp a fost considerat drept fosila "Potamotherium valletoni" din epoca miocenului, însă cercetătorii de azi consideră "Potamotherium valletoni" ca fiind doar un element de legătură și deplasează timpul caracteristic strămoșului lutrelor în miocenul timpuriu. Se consideră că migrația lutrelor (și, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părți
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
lutrinae". Acest strămoș, care viețuia în Eurasia, mult timp a fost considerat drept fosila "Potamotherium valletoni" din epoca miocenului, însă cercetătorii de azi consideră "Potamotherium valletoni" ca fiind doar un element de legătură și deplasează timpul caracteristic strămoșului lutrelor în miocenul timpuriu. Se consideră că migrația lutrelor (și, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părți ale lumii a avut loc în pliocenul mijlociu. Cariotipul vidrei de mare numără 38 de cromozomi. În prezent există trei subspecii ale
Vidră de mare () [Corola-website/Science/311791_a_313120]
-
complicareșsi specializare a dentiției, o mărire a taliei și o lungire a picioarelor. O astfel de evoluție se observă, de pildă, la proboscidieni, care au început cu forme de mărimea unui porc mistreț în Paleogen, pentru a ajunge apoi în Miocen la forme ce aveau peste 4 m înălțime, așa cum se vede la scheletul de Dinotherium gigantissimum găsit lângă Vaslui, expus la muzeul Antipa din București. Dintre speciile înrudite rinocerilor, este de reținut imensul Baluchiterium, considerat cu cei 5 m lungime
Neozoic () [Corola-website/Science/310942_a_312271]
-
apară propuneri pentru a le numi subspecii "alascanus" sau "alascensis", dar variația este clinală și îndeplinește "Regulă lui Bergmann". Vulturul cu cap alb este o specie pereche cu codalbul eurasiatic "Haliaeetus albicilla". S-a produs diferențierea între specii la începutul Miocenului timpuriu (cca. 10 milioane de ani cel putin, dacă cele mai vechi înregistrări fosile sunt corecte). Vulturul cu capul alb este un puternic zburător, folosind la maxim curenții termici. În sălbăticie trăiesc 20 - 30 ani, iar în captivitate până la 60
Haliaeetus leucocephalus () [Corola-website/Science/309379_a_310708]
-
numesc „badlands” (pământuri rele). Termenul, de origine engleză, a fost folosit pentru prima dată în Dakota de Sud (Statele Unite), unde acest relief este bine dezvoltat. Formațiunea s-a format prin eroziunea produsă de un torent în depozitele sedimentare de vârstă miocen inferioară (după unii geologi, oligocenă) constituite cu precădere din alternanțe de argile roșii cu gresii cenușii și roșii, ce se dezagregă ușor în nisipuri. Apar, de asemenea, intercalații de microconglomerate, care în urma spălării liantului argilos se transformă în pietrișuri și
Râpa Roșie () [Corola-website/Science/309505_a_310834]
-
și carne sa sau ca purtător de rabie sau ca animal dăunător. Alte procionide, cum ar fi coati sau kinkaju sunt de asemenea vânate pentru carne sau blana lor. Fosilele procionidelor datează din oligocenul inferior până în prezent în America de Nord, din miocenul superior până în prezent în America de Sud, din eocenul superior până în pleistocenul inferior în Europa și din miocenul inferior până în prezent în Asia. Prin strămoșii lor se înrudesc cu ursidele și canidele. Două subfamilii erau recunoscute în mod tradițional în clasificările mai
Procionide () [Corola-website/Science/306090_a_307419]
-
fi coati sau kinkaju sunt de asemenea vânate pentru carne sau blana lor. Fosilele procionidelor datează din oligocenul inferior până în prezent în America de Nord, din miocenul superior până în prezent în America de Sud, din eocenul superior până în pleistocenul inferior în Europa și din miocenul inferior până în prezent în Asia. Prin strămoșii lor se înrudesc cu ursidele și canidele. Două subfamilii erau recunoscute în mod tradițional în clasificările mai vechi: "Ailurinae", cu un singur gen existent "Ailurus" (panda mică), găsită în Himalaia și părțile adiacente
Procionide () [Corola-website/Science/306090_a_307419]
-
ale rîurilor sînt alcătuite din sedimente cuaternare. Perșanii sînt fragmentați de falii transversale și arii de scufundare locală cum sînt: Depresiunea Vlădenilor, Defileul Oltului la Racoș și Valea Lupșei. Prezența acestor falii explică ivirile de lavă și înaintarea mării în miocen din sectorul nord-vestic al Perșanilor centrali. Rocile eruptive din Defileul Oltului sînt reprezentate prin bazalte, andezite, gabrouri, serpentinite, porfire. Bazaltele și andezitele de acolo, sau de la Bogata Olteană, Valea Vîrghișului, etc. dau un relief colinar, cu interfluvii largi și văi
Munții Perșani () [Corola-website/Science/306312_a_307641]
-
care se succed atât de la nord la sud cât și în timp. Cele trei cicluri sunt: ciclul paleogen miocen-inferior cu eocen reprezentat de conglomerate și greșii, oligocen în facies grezos și acvitanian cu conglomerate, gresii și intercalații de argile; ciclul miocen alcătuit din depozite burdigaliene (conglomerate la zi între Topolog și Olănești și la adâncime în rest), badenian (marne, argile și sare la Ocnele Mari) și sarmațian inferior (gresii, marne); ciclul sarmato-pliocen cu caracter transgresiv care înaintează mult la vest de
Subcarpații Vâlcii () [Corola-website/Science/314563_a_315892]
-
înconjoară insula până în ziua de azi s-a format în terțiar. Conform cercetărilor geologice, în paleogen suprafața fundului lagunei insulare se găsea cu 60 m mai jos de nivelul oceanului planetar, adică practic toată insula era inundată de apă. În miocen, atolul a fost ridicat semnificativ: fundul lagunei a ajuns la 10 m deasupra nivelului 0. Se presupune că în același timp insula a fost supusă unei eroziuni puternice, în urma căreia s-au produs schimbări în relieful carstic. Drept rezultat, partea
Geografia Naurului () [Corola-website/Science/314069_a_315398]