88 matches
-
al XIX-lea în S.U.A. erau dominante concepțiile școlii neogramaticale, introduse de lingviști originari din Europa sau care își făcuseră acolo studiile. 0 poziție aparte ocupa printre lingviștii epocii W.D.Whitney, mai apropiat de concepțiile lui Saussure decât de neogramatici. În al doilea sfert al secolului al XX-lea, lingvistica americană se orientează pe o cale proprie, determinată, de materialul de studiu limbile amerindiene limbi fără atestări istorice și în majoritate fără scriere, cu o structură total diferită de cea
Logica între gândire și limbaj by Elena Manea () [Corola-publishinghouse/Science/1693_a_3068]
-
analizat și „etimonul“ său, cuvântul din limba presupusă a fi cea din care a fost moștenit sau împrumutat. Cele două principii, fonetic (forma cuvântului) și semantic (înțelesul său), au apărut de la începuturile etimologiei ca știință, în plină epocă a doctrinei neogramatice, și continuă să fie valabile și astăzi. Opera capitală pentru cunoașterea originii cuvintelor romanice este celebrul dicționar etimologic al limbilor romanice al lui W. Meyer Lübke (Romanisches etymologisches Wörterbuch = REW). Este important și pentru limba română, dat fiind că cele mai multe
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Science/1361_a_2705]
-
Este important și pentru limba română, dat fiind că cele mai multe cuvinte românești considerate a fi moștenite din latină sunt prezente aici în context romanic. Diversele concepții și metode de analiză a limbii care au apărut în lingvistica romanică, ulterioare doctrinei neogramatice, au avut consecințe și în domeniul etimologiei. În funcție de concepție și de metodă, s-a acordat mai mare atenție unuia sau altuia dintre cele două principii (fonetic sau semantic) sau, respectându-le pe amândouă, s-au luat în discuție și alte
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Science/1361_a_2705]
-
sau altuia dintre cele două principii (fonetic sau semantic) sau, respectându-le pe amândouă, s-au luat în discuție și alte criterii, după cum se va vedea în continuare. Hugo Schuchardt, romanist german, cel mai înverșunat adversar al legilor fonetice ale neogramaticilor, acordă sensului mai mare atenție decât sunetelor, fiindcă sensul este ceva „viu“ în cuvânt: înțelesul este cel care exprimă „sufletul“ cuvântului, nu sunetele. El introduce ideea de a lua în considerație și sinonimele, nu numai din dialecte și limba-standard, ci
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Science/1361_a_2705]
-
formă a două sau mai multe cuvinte) și etimologiei populare în producerea modificărilor din limbă, ambele fenomene fiind importante pentru stabilirea corectă a unei etimologii. Lucrările lui Gilliéron au zdruncinat teza evoluției normale și mecanice, care era fundamentală în concepția neogramatică, dominantă în acea epocă. Leo Spitzer a introdus punctul de vedere stilistic în cercetarea etimologică, de unde preferința lui pentru creațiile lingvistice spontane, pentru tot ce produce un idiom prin mijloace proprii. Cu această concepție, Spitzer ajunge la ideea că, înainte de
101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create by Marius Sala () [Corola-publishinghouse/Science/1361_a_2705]
-
context est european, dincoace de latinitatea și autohtonitatea ei, cât și în evoluția globală a limbajului și a limbii de la ceata antropoidelor la colectivitatea umană modernă. Înscrierea limbii române în globalitatea fenomenului lingvistic presupune o filozofie aptă să înlocuiască principiile neogramatice care au înfundat în empirism îngust, în apriorism și misticism originea limbii române, originea limbilor indoeuropene și originea limbajului uman. Problema originii limbajului poate fi rezolvată prin perceperea omului ca rezultat al evoluției speciilor. Primul pas l-a constituit diversificarea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
comună a limbajelor locale și raporturile dintre ginți au condus la crearea a ceea ce lingviștii numesc „continuitatea lingvistică primitivă”. Această continuitate transpare în unitatea lingvistică a spațiului indoeuropean, preindoeuropean și euro-afro asiatic. RECUPERAREA GÂNDIRII EVOLUȚIONISTE Scoaterea cunoașterii istorice din blocajul neogramatic înseamnă reluarea gândirii realiste, care își are rădăcinile în antichitate. Heraclit (540-480) considera că „avem datoria să urmăm Ordinea generală comună tuturor ființelor”, să luăm gândirea ca pe o reflectare a realității căci, cum spun și alții „cărora le-am
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
în care autorii de dicționare etimologice își definesc obiectul. Astfel A. Meillet, care a elaborat partea etimologică a dicționarului limbii latine, alcătuit împreună cu A. Ernout (prima ediție publicată la Paris în 1932), prezintă în introducere modul în care el, ca neogramatic, își imaginează constituirea familiei de limbi indoeuropene: „Grupurile mici de căpetenii care și-au întins dominația lor din centrul Asiei până la oceanul Atlantic, de la peninsula scandinavă la Mediterana, au găsit în țările pe care le-au ocupat civilizații care, cel
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
distincte”. Minimalizarea substratului lexical, reducerea lui la împrumuturi neglijabile etimologic, împreună cu transmiterea sistemului fonetic al indoeuropenei comune în limbile derivate separă constituirea limbii de constituirea etniei. Secționarea fenomenului etnolingvistic în limbă și etnie este definitivată de Meillet și de către toți neogramaticii prin separarea morfologiei de lexic și de fonetică. Dacă ultimele două componente ale limbii constau din elemente concrete cărora trebuie să li se dea cumnecum o explicație și am văzut care, morfologia este aspectul definitoriu al limbilor indoeuropene, provenite, cum
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
mai jos el adaugă înrudirea dintre limbile indoeuropene și limbile semite: araba, ebraica, feniciana, arameica, siriana etc. Dar de la recunoașterea acestor înrudiri până la originea naturală a limbajului și la evoluția structurală comună a tuturor limbilor este o cale pe care neogramaticii nu au putut să o străbată. Toate „înrudirile îndepărtate“ ale limbilor indoeuropene cu alte limbi și familii de limbi constituie pentru Mladenov „misterul limbii“ în care noi „datorită limitării mijloacelor noastre de cunoaștere nu vom pătrunde niciodată complet“. În consecință
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
lingvistică comparată „a expus așa-numitele legi fonetice ale principalelor grupe de limbi i.e. într-o schemă care amintește de formulele matematice“ (p. VII). Explicația schimbării de atitudine asupra metodei comparative în studierea istoriei limbilor o găsim în faptul că neogramaticii, urmărind reconstituirea modelului aprioric de limbă din care ar fi derivat limbile i.-e., au constatat că fonetica acestor limbi, corelată cu baza de articulație, permite refacerea unui sistem de sunete capabil să cuprindă și să explice teoretic derivarea tuturor
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
unui sistem de sunete capabil să cuprindă și să explice teoretic derivarea tuturor sistemelor fonetice ale limbilor i.-e.; aceasta în timp ce reconstituirea cuvintelor și morfemelor indoeuropene se dovedea a fi mult mai anevoioasă și chiar imposibilă. Dificultăților pe care teoria neogramatică le ridică în calea analizei etimologice prin necesitatea reconstituirii protolimbii i.-e. Mladenov le adaugă altele care blochează definitiv privirea retrospectivă asupra istoriei limbii. Este vorba de faptul că el, făcând etimologia limbii bulgare pe fondul vastului spațiu lingvistic slav
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etimologice prin necesitatea reconstituirii protolimbii i.-e. Mladenov le adaugă altele care blochează definitiv privirea retrospectivă asupra istoriei limbii. Este vorba de faptul că el, făcând etimologia limbii bulgare pe fondul vastului spațiu lingvistic slav, lărgește baza primară, la care neogramaticii își raportează etimologiile, prin includerea în această bază, alături de indoeuropeana comună, a unui număr important de limbi și familii de limbi din spațiul euro afro-asiatic, limbi cu care indoeuropeana s-ar înrudi prin comunitatea originii. Astfel se ajunge la limba
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limba română. Științific însă, lexicul de bază al limbii române reprezintă prelucrarea fonetică și gramaticală specifică a tot ce experiența lingvistică autohtonă și latină aducea în simbioza celor două popoare. Eliberați de copleșitoarea încărcătură fonematică, morfematică și semantică pusă de neogramatici în psihicul omului primitiv, etimologii pot aborda acum istoria cuvântului de la simplu la complex, de la interjecții și onomatopee la sistemele fonetice și gramaticale care satisfac toate subtilitățile gândirii și cunoașterii umane. În noua perspectivă a cercetării, compararea cu alte limbi
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
au produs în structura și compoziția limbii latine devenite română sunt apreciate de regulă ca împrumuturi sau influențe externe. Încercările de a depăși impasul au fost sortite eșecului datorită lipsei unei baze teoretice care ar putea dezminți și infirma doctrina neogramatică permițând totodată viziunea istorică adecvată. În capitolul precedent a fost adusă la zi linia de gândire Heraclit - Lucrețiu - De Brosses, ceea ce permite recuperarea a tot ce este valoros în gândirea istorică românească. Recuperarea este distribuită în trei subcapitole: Cronicarii; Filologii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
române l-a determinat pe Hasdeu să formuleze, cum se putea atunci, imaginea profilului nou și aparte al limbii române față de latină, dar la identificarea concretă a acestui profil cercetătorul și-a frânt elanul inițial de zidul antiistoric al teoriei neogramatice. Primul semnal în privința eșecului întreprinderii lui Hasdeu îl dă imaginea compozită a limbii române din „câteva elemente” fără ca vreunul dintre ele să aibă rol predominant. Se sugerează astfel alcătuirea mecanică a limbii române, în care componentele nelatine se impune a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
încheie cariera tocmai în sprijinul acestei orientări, încercând să demonstreze că circulația cuvintelor latine și sensul latin al formelor nelatine prevalează în structura semantică și în practica limbii române. Refacerea etimologiilor hasdeene Hasdeu a impus pentru istoria limbii române principiile neogramatice, reducând orizontul cercetării în următoarele trei privințe: 1) Limba română nu are constituire și viață proprie, ea fiind imaginată izolat de fenomenul etnic românesc; 2) Ea este latina populară invadată, începând din secolul al IX-lea, parțial chiar mai devreme
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ton. Ducerea ideii de zeu suprem în preexistență în calitate de creator s-a opus din antichitate perceperii realiste a lumii pentru care gândirea umană este rezultatul evoluției și organizării superioare a materiei, însă teoretizarea acestei idei prin istoria cuvântului este opera neogramaticilor. Aceștia, scoțând modelul i.e. de limbă din lanțul evoluției silabice și aglutinante, duc și cuîn preexistență împreună cu sistemul de idei transformând monada formă-sens în divinitate creatoare. Etimologia globală reașează cuvântul în normalitatea devenirii lui făcând astfel posibilă înțelegerea numelor de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
probleme: 1) trecerea de la latină la română, 2) delimitarea spațiului balcanic de formare a acesteia, 3) elementele nelatine ale limbii române și 4) limba română și dialectele ei. 1) Pentru trecerea de la latină la română Philippide se folosește de principiul neogramatic al apariției autonome a protolimbii indoeuropene din care ar fi apărut, tot prin evoluție autonomă, primele descendente ale acesteia: ramura germanică și ramura greco-italică. El aplică în continuare acest principiu la trecerea fără vreo influență lingvistică din exterior a latinei
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
descendente ale acesteia: ramura germanică și ramura greco-italică. El aplică în continuare acest principiu la trecerea fără vreo influență lingvistică din exterior a latinei la română. Pentru explicarea acestei treceri el aduce, ca factor determinant, cel de al doilea principiu neogramatic: baza de articulație și psihologică a autohtonilor care s-ar defini ca români tocmai datorită acestei baze. În consecință el distinge în istoria românilor două perioade: perioada dinaintea preluării definitive a latinei de către autohtoni și perioada când aceștia trăiesc ca
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limbajului însoțită de evoluția socială a comunicării lingvistice, ea rămâne blocată în ideea de protolimbă i.e. și de rasă aparte a vorbitorilor acesteia. Este însă de observat faptul că cercetătorii de prim rang au fost nevoiți să semnaleze limitele concepției neogramatice stopând astfel elanul de a reconstitui protolimba i.-e. ca sistem fonetic, paradigmatic și morfematic și introducând factorul social în existența limbii. Philippide a rămas însă ferm pe poziția bazei psihofizice a limbii române, polemizând cu argumente neconvingătoare sau prin
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
etimologic. Menținerea constantă a bazei psihologice, alături de baza de articulație, în explicarea trecerii latinei la română este motivată, în concepția lui Philippide, de faptul că oricum am înțelege această trecere, mai rapid sau mai lent, ea are loc, conform gândirii neogramatice, în preluarea individuală a latinei de către români. Acumularea de elemente latine în conștiința individului trebuie să se fi încheiat cu un salt care a avut impact atât asupra formei cât și asupra laturii psihice a acesteia. „Să se gândească cineva
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ca latină a laturii semantice a limbii române, latură învelită pe alocuri în ambalaj nelatin, cu precădere slav. Teoria etimologiei populare este o încercare de a suplini ineficiența aplicării fonologiei la istoria limbii, fapt constatat anterior și de alți lingviști neogramatici. Gilliéron scrisese în 1919 lucrarea La faillite de l’étymologie phonétique, iar Meillet și Ernout căutau explicații nefonetice pentru situațiile care nu se înscriu în „legile” transformării latinei în limbi romanice. Philippide nu caută explicații în afara legilor fonetice, de a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
legile fonetice acționează prin aceeași bază psihofiziologică. Exprimându-se contradictoriu și speculativ, Philippide își reafirmă poziția în legătură cu etimologia populară întrebându-se: „Și cum avem să putem elucida acest nămol de etimologie populară?”. Răspunsul îl dă tot el în manieră pur neogramatică: „Prin logica noastră individuală”, după care continuă dezolant: „Dar este oare potrivire completă între logica învățatului și acea a poporului, și acea în special a limbii însăși, adică (din punct de vedere al individului considerată) a inconștientului?” (I, 384). Înfundând
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și dialectele ugro-finice, mongolo-turco-tătare etc. Ca peste tot în evoluția limbii, sistematizarea fonetică și structurarea gramaticală a materialului lingvistic sunt rezultatul evoluțiilor locale de la simplu la complex și nu al ramificării unui model preexistent, al unei protolimbi, cum își imaginează neogramaticii. Philippide și-a propus să reconstituie româna comună, acea limbă imaginară pe care o pune să se disperseze în dialecte și să constituie teritoriul romanității orientale pe parcursul secolelor VIIXIII, luând în discuție existența separată a sistemelor fonetic, gramatical și lexical
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]