235 matches
-
fi nevoit Albert să înțeleagă de aici se poate vedea în tratatul său "Despre destin". El va adopta, în încercarea de asimilare a acestui peripatetism, mai degrabă o arhitectură neoplatonică. Astfel, problema destinului depinde de patru mari presupoziții , primele trei neoplatonice iar cea din urmă boetiană. a) există o guvernare celestă a sublunarului, intermediară între lume și Dumnezeu, care determină astral destinul realităților corporale. În legătură cu aceasta, Albert se întreabă dacă raportul cer-pământ este de tip cauză-efect sau unul de tipul relației
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
potest („potrivit putinței”). Cu alte cuvinte, chiar dacă evenimentele cerului sunt cauze externe ale evenimentelor lumii sublunare, acestea din urmă, inferioare fiind, nu se ridică la măsura posibilității de a recepta în mod perfect aceste cauze. Tot o teză de inspirație neoplatonică, pe care Albert o însușește, postulând, pe baza ei, destinul ca un nou gen al ființei. El este, în termenii lui Albert, un intermediar între necesar și posibil. Altfel spus, destinul nu este nici cauză impersonală a actelor umane, nu
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
destinul este ordinea care tronează în fenomene, în mișcarea lor, și cu ajutorul căreia providența le înlănțuie, dându-le fiecăreia un loc anumit”). Distincția boetiană îi servește lui Albert drept un punct de echilibru între teoriile cauzelor intermediare de sursă arabă neoplatonică și doctrina creștină. Dincolo de toate aceste sforțări albertiene, din care Toma își va face la rândul său un scop intelectual, Biserica, pentru a depăși anumite momente de criză în care tezele arabe intraseră în discuția universitară, riscând să afecteze educația
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
abordeze „culturi”, nu autori și în nici un caz cărți izolate. A avut o activitate efervescentă în traducere, inițierea în colaborare cu Petru Creția a unei ediții integrale a lui Platon în română. El de asemenea a tradus din comentatorii aristotelici neoplatonici, Dexippus, Ammonius, și alții. A contribuit la traducerea operei lui Kant, "Critica judecății", și a tradus din Chorydaleus, "Introducere în logică" și "Comentariu la metafizică". El însuși a scris comentarii și interpretări la Platon, Aristotel și Hegel, și a încurajat
Filosofie românească () [Corola-website/Science/318807_a_320136]
-
i-au adus, între latini, supranumele de „Comentatorul”, așa cum lui Aristotel i se spunea „Filosoful”. Poziția lui în interpretarea textelor lui Aristotel va constitui cauza acelor dezbateri acute în lumea creștină. Averroes urmărea să purifice aristotelismul de influențele platonice și neoplatonice și în acest sens era în mod programatic un aristotelician prin excelență. Cu toate acestea, latinii, care doreau un Aristotel creștin, l-au înțeles în alt mod iar numele său a fost asociat cu erezia. Învățăturile lui Averroes l-au
Averroes () [Corola-website/Science/302476_a_303805]
-
sau chiar imposibilă a lumii de către Dumnezeu, caracterul necesar al evenimentelor particulare), unitatea intelectului universal și imposibilitatea multiplicării inteligențelor, eternitatea lumii create. Una dintre consecințele cele mai importante ale condamnării este reafirmarea omnipotenței divine, a doctrinei creației purificată de elementele neoplatonice și arabe care conțineau tema intermedierii între Dumnezeu și lumea sublunară. Astfel, eliminarea din discuție sau „slăbirea” semnificației cauzelor intermediare a constituit unul din motivele răspândirii ulterioare a nominalismului și, cu toate probabilitățile, a spiritului raționalist modern. De pildă, propoziția
Condamnarea din 1277 () [Corola-website/Science/305549_a_306878]
-
Este apropiat de gândirea părintelui teolog modern Gheorghe Florovski, denumind teologia sa „sinteza neopatristică”, în opoziție cu teologia <sophiologică> a lui Nikolai Berdiaev, ori a teologului modern Vladimir Soloviov. De asemenea, raporteză critic dogmatica ortodoxă față de hermeneutica ebraică și filosofia neoplatonică. Subliniază rolul Trinității Divine în teologia răsăriteană, evidențiind Ființa, Ipostasurile Dumnenzeești și Energiile divine necreate. Consideră teologia ca fiind nedesparțită de mistică, altfel spus, prin mistică omul reușind să se apropie de Dumnezeu.
Vladimir Losski () [Corola-website/Science/309398_a_310727]
-
divine necreate (gr:"energeiai, dunameis") prin care Dumnezeu comunică permanent cu lumea creată. Oamenii pot cunoaște aceste energii sub forma bunătății, harului, dreptății, ele fiind nivelul maxim la care cunoașterea umană poate ajunge deoarece esența Creatorului rămâne incognoscibilă. Ca și neoplatonicii, Palamas susține că realitatea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu creatura, fiind una, simplă, infinită și de neînțeles. Neavând aceeași natură cu creaturile, nu poate fi înțeleasă rațional. Dumnezeu este contopire, obscuritate, mister. Metafora platoniciană a luminii este răsturnată aici
Grigore Palamas () [Corola-website/Science/305551_a_306880]
-
au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă. În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine
Renașterea () [Corola-website/Science/298285_a_299614]
-
separat politicul de alte sfere ale societății și l-a cercetat de sine stătător. Situat în contextul luptei pentru salvarea și unificarea Italiei, Machiavelli susține statul rațional și laic, separat de religie și perceput ca un organism viu, în spirit neoplatonic. Conducătorul, "principe", trebuie să fie bine ancorat în cunoașterea realității faptelor. Politica ar trebui să fie înțeleasă prin renunțarea la idoli și aparențe, prin renunțarea la impresiile imaginative ale lui Platon și Aristotel. După Machiavelli, statul se întemeiază pe relațiile
Istoria gândirii politice () [Corola-website/Science/337158_a_338487]
-
accentul pe credință sau pe raționamente, ci pe imaginație și sentimente. Ele afirmă că misiunea omului este să aibă intuiția divinității, susțin reîncarnarea sufletului, propun tehnici de meditație, propovăduiesc datoria jertfirii de sine cu renunțarea la bunurile pământești. În filosofia neoplatonică, teosofia presupunea cunoașterea divină la care omul poate accede doar prin intermediul unei experiențe mistice. Mulți oameni cred ca teosofia modernă este, în mod tradițional, mai aproape de filosofia budistă; dar, în general, teozofia este de acord cu toate doctrinele, cu creștinismul
Teosofie () [Corola-website/Science/303237_a_304566]
-
Botticelli este și faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, animator al "Academiei Florentine", atestă sensibilitatea deosebită și bogata viață lăuntrică a artistului. s-a născut la 1 martie (?) 1445, în Florența, al patrulea fiu al soților Mariano și Esmeralda Filipepi. Ognissanti, locul unde locuiește familia
Sandro Botticelli () [Corola-website/Science/299640_a_300969]
-
cabalei, animismului, panteismului filosofic. El îl menționează pe Martin Del Rio ("Cercetări în magie") și îl critică pe Marsilio Ficino pentru acceptarea puterii imaginilor și caracterelor. El condamnă magia astrală, astrologia și conceptul "anima mundi", foarte popular în Renaștere printre neoplatonici. Condamnă încercările de aplicare ale Cabalei în magie, mai ales în angelologie. De asemenea îi critică pe Pico della Mirandola, Cornelius Agrippa și Francesco Gorgio, avându-l pe Robert Fludd ca țintă principală. Fludd a răspuns cu "Sophia cum moria
Marin Mersenne () [Corola-website/Science/313586_a_314915]
-
lucru este de așteptat din perspectiva ignoranței generale a gândirii grecești în islamul din perioada acestora. Dar o descoperire surprinzătoare a fost făcută cu privire la un teolog musulman contemporan cu ei, Jahm ibn Safwan (d. 746). Richard Frank a arătat structura neoplatonică a gândirii lui până la un grad care poate fi considerat cu greu accidental. Jahm nu este considerat a fi printre Mu’taziliți, dar a fost apropiat de ei, astfel încât neoplatonismul lui deschide posibilitatea influenței grecești asupra celui mai timpuriu dintre
Jahm ibn Safwan () [Corola-website/Science/333589_a_334918]
-
cea desăvârșită, este însuși Dumnezeu. Nici una dintre acestea nu au sens și nici consistență dacă sunt luate distinct: fericirea trebuie să fie totuna cu binele iar ambele trebuie înțelese substanțial, adică sunt Dumnezeu. Ele trebuie înțelese în unitate. Cunoscuta „ecuație” neoplatonică devine la Boethius rezultatul unui raționament demonstrativ: „Ecuație”, într-un sens mai propriu decât acolo, deoarece Boethius conchide: „toate sunt înlănțuite între ele prin raționamente foarte puternice” (Cartea III, proza XI). Unitatea substanțială a lui Dumnezeu este ilustrată prin analogia
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
face înțelesul posibil, [adâncește] evenimentele în experiență, este comunicată în iubire, și are o preocupare religioasă" cât și "o relație specială cu moartea". Îndepărtându-ne de dualismul cartezian "între realitatea noastră tangibilă și stările interioare ale minții," Hillman ia poziția Neoplatonică și anume că există "o a treia, poziție de mijloc" în care sufletul sălăsluiește.. Psihologia arhetipală recunoaște această a treia poziție prin a se acorda la, și deseori accepta, arhetipurile, visurile, miturile, și chiar psihopatologiile prin care sufletul, în perspectiva
Suflet () [Corola-website/Science/314525_a_315854]
-
ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569. Acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale evreului sefardit León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes. Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una din nuvelele sale „El licenciado Vidriera” (titlul face aluzie la o persoană foarte
Miguel de Cervantes () [Corola-website/Science/307858_a_309187]
-
China sau India). Filozofia medievală: perioadă începând - simbolic - de la anul 529 e.n., când ultima școală de filozofie din Atena este desființată, și cuprinzând mileniul (sec. VI-XVI) care pune capăt Antichității, marcând într-un mod inedit, printr-o puternică amprentă neoplatonică și creștină, reprezentarea și structurile de reflecție asupra lumii. Filozofia modernă: între secolele XVI și XIX, cuprinzând perioada Renașterii, a Luminilor și zorii epocii industriale. Filozofia contemporană: perioada, ulterioară neohegelianismului și postkantianismului, care marchează apariția unor noi premise filozofice: pozitivismul
Filozofie () [Corola-website/Science/296582_a_297911]
-
denumirea dată fazei finale a tradiției platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Școala din Atena, a fost desființată de împăratul bizantin Iustinian. Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă o invenție a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din secolul al XVIII-lea. El a fost aplicat de către istorici pentru a indica existența unei anumite dezvoltări în istoria a ceea ce, tradițional, se numea „platonism” în mod indistinct. Este prin urmare un termen metodologic
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
decisiv la apariția Scolasticii. Iamblichos s-a născut în Siria, devenind elevul lui Porfir în Italia. Se spune că era mai puțin talentat decât maestrul său în arta expunerii, dar îl depășea în forța comprehensivă. A modificat profund doctrina metafizică neoplatonică. Lucrările sale poartă titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează și mai mult decât Porfir caracterul magic și teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanației. Proclus a fost cel mai sistematic dintre
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
ultimul reprezentant important al neoplatonismului. Discipolul său, Marinus, la rândul lui profesor al lui Damascius, reprezenta școala tocmai în momentul în care împăratul Iustinian a desființat-o (anul 529). Damascius s-a exilat în Persia împreună cu Simplicius, alt cunoscut comentator neoplatonic. A mai existat o ultimă încercare, pe la mijlocul secolului al VI-lea, a lui Ioan Philopon și Olimpiodorus, de a restabili la Alexandria o școală platoniciană. Ulterior ei s-au încreștinat și cu aceasta tradiția platonică se încheie. În calitate de curent sincretic
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
mai influentă asupra gândirii patristice și medievale. Evul mediu va avea acces la puține texte platoniciene și aristotelice, la o cantitate precară și nesistematică de comentarii și traduceri. O mare parte dintre acestea proveneau sau au purtat influențe dinspre gânditorii neoplatonici.
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
a fost inspirat de către călugarii asceți creștini sau de către iraniei și indieni . Cu toate acestea, speculația sufită avea să fie influențată de tradiția științifică și filosofia greacă: învățați sufi precum Frații Purității au asimilat atât scrierile aristotelice, precum si cele ale neoplatonicilor și neopitagoreismul, elaborând astfel o serie de Epistole în vederea încercării de a edifica conținutul credinței musulmane. Preocuparea pentru misticism a fost considerată o dovadă a faptului că filosofia islamică se impune printr-o perspectivă mai degrabă holistică, câtă vreme este
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]
-
dincolo de a se situa în contradicție, filosofia și teologia islamică par a se reuni într-un ansamblu cu mult mai cuprinzător: ""S-a spus adesea că nici filosofia, nici teologia islamică nu pot fi înțelese fără a descifra substratul aristotelic/neoplatonic, de fapt un complex de idei în care se amestecau trăsături aristotelice, platonice, plotiniene, stoice, epicureice, pitagoreice, hermetice, zoroastriene, maniheene, rămășițe ale vechilor religii semite, revelații iudeo-creștine etc."" (Tartler, 2014: 195) Încercarea de a reconcilia principiile filosofice cu cele religioase
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]
-
create au generat o serie de controverse: este posibil ca lumea să fie creată "ex-nihilo"? În ce măsură se poate vorbi despre atributele lui Dumnezeu? Care este rolul Revelației? Ibn Sina își expune teoria cu privire la crearea universului găsind un răspuns în versiunea neoplatonică a filosofiei grecești: acesta susține că universul a fost format printr-o serie de emanații de la Dumnezeu. Îl identifică pe Dumnezeu cu Prima Cauză, Ființa necesară căreia i se atribuie esența și existența. Lumea putea fi guvernată prin intermediul celor zece
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]