188 matches
-
Jahm ibn Safwan (d. 746). Richard Frank a arătat structura neoplatonică a gândirii lui până la un grad care poate fi considerat cu greu accidental. Jahm nu este considerat a fi printre Mu’taziliți, dar a fost apropiat de ei, astfel încât neoplatonismul lui deschide posibilitatea influenței grecești asupra celui mai timpuriu dintre Mu’taziliți. Totuși nu este nici o dovadă pentru aceasta.”
Jahm ibn Safwan () [Corola-website/Science/333589_a_334918]
-
(Greacă: Πλωτίνος, n. cca. 205 - d. 270) a fost filosof grec, considerat părintele curentului filosofic cunoscut drept neoplatonism. Născut în Egipt, la Lykopolis, studiază filosofia la Alexandria, avându-l drept maestru pe Ammonios Saccas, un filosof platonician care nu a scris nimic, întocmai ca și Socrate. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin
Plotin () [Corola-website/Science/298878_a_300207]
-
care au ca temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a șasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul. Nu lipsite de interes sunt și teoriile estetice plotiniene. Alunecând spre ocultism, neoplatonismul a exercitat o puternică influență asupra creștinismului fiind revalorificat, în secolul XV, prin intermediul culturii arabe și reabilitat, în Renaștere, odată cu interesul renascent pentru Platon. În secolele următoare, interesul filozofic pentru Porfir cunoaște un nou declin. La începutul secolului XIX, Plotin
Plotin () [Corola-website/Science/298878_a_300207]
-
graeca), cu diverse alte zeități, cum ar fi Amon egiptean și Tinia etruscă. Conducătorul seleucid Antioh IV Epifanes a ridicat o statuie a lui Zeus Olympios în Templul iudaic din Ierusalim. Unii mitologi moderni compara cu zeul hindus, Indra . În neoplatonism, Zeus este reprezentat ca fiind Demiurgul sau Mintea Divină.
Zeus () [Corola-website/Science/296865_a_298194]
-
au durat puțin și fu semnată pacea de la Fleix în 1580. Atunci, Margareta se îndrăgostește de un mare scutier al fratelui său Jacques de Harlay, de Champvallon. În scrisorile scrise de ea se vede o concepție a dragostei influențată de neoplatonism, în care era privilegiată unirea minților, pentru a ajunge la o fuziune a sufletelor, ceea ce nu înseamnă că Margareta ar fi refuzat amorul fizic. După plecarea ducelui d'Alençon, situația Margaretei începe să se deterioreze. Responsabilă de acest lucru este
Margareta de Valois () [Corola-website/Science/310287_a_311616]
-
nefiind pentru ei nimic altceva decât obiectul nesfârșit al dorinței. Desigur că acesta diversitate de atitudini în sufism ar fi condus la supoziția unora cum că sufiții care utilizează un limbaj intelectual ar fi preluat concepte străine de Islam din neoplatonism și nu numai. Sufismul cunoaște trei căi care corespund principalelor motive pentru care sufiții aspiră către Dumnezeu: calea cunoașterii sau gnoza-(al-ma’ rifah), calea iubirii (al-mahabbah) și calea fricii (al-khawf). Hinduismul cunoaște și el trei căi, dar metodele spirituale
Cunoaștere și iubire în mistica sufită () [Corola-website/Science/329034_a_330363]
-
sunt în conflict decât în sensul lor exoteric. Istoria filosofiei islamice propusă de Corbin este mai mult o corespondență de forme decât o istorie, o corespondență în care preeminența profetologiei determină sensul esoteric. Toate ideile sale sunt un amestec de neoplatonism, profetologie, cristologie docetistă, imamologie, iudaism, islam și creștinism gnostic. Așadar gnoza este mai mult decât un act de cunoaștere, este un act inițiatic destinat adeptului care trebuie să parcurgă anumite trepte pentru a depăși stadiul de neofit și a renaște
Henry Corbin () [Corola-website/Science/331984_a_333313]
-
Scepticismul s-a dezvoltat în Grecia antică în epoca cuprinsă între secolele al IV-lea și al II-lea î.Chr. și este în mod tradițional divizat în trei perioade, corespunzătoare diverselor orientări: Caracteristic pentru filosofia antică târzie a fost Neoplatonismul, care - într-o oarecare măsură - a influențat și gândirea primilor părinți ai bisericii creștine. Revenirea la ideile filosofiei platoniciene se datorește în primul rând lui Ammonios Saccas (secolul al III-lea d.Chr.) și discipolului lui, Plotin din Lycopolis (204
Filosofia antică greco-romană () [Corola-website/Science/319400_a_320729]
-
este aproape gata.. Primul din cele trei volume este publicat în 1968, al doilea în 1973, iar ultimul, doi ani mai târziu. Aceste volume provin din notele de lectură pe care Kojève le-a făcut mai ales pe marginea filosofilor neoplatonismului. Interesul său pentru Soloviev și, în general, pentru conflictul dintre filosofie și teologie l-a pregătit pentru a putea citi filosofi ai Antichității târzii, cu o privire atentă, în special, pe împăratul Iulian, despre care Kojève a scris un text
Alexandre Kojève () [Corola-website/Science/337095_a_338424]
-
gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală. În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de ""Hortensius"" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii. Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian. Din punct de vedere politic, Augustin
Augustin de Hipona () [Corola-website/Science/296778_a_298107]
-
-lea ca fiind „"un copil admirabil cu ochi buni,mișcări grațioase chiar dacă nu e robust. Nu poate practica exercițiile fizice violente pentru că are probleme de respirație"”. Caterina era influențată de două curente: erasmismul, orientat spre o politică de pace și neoplatonismul care predică misiunea divină a suveranului pentru ca armonia să domnească în propriul regat. Ea prezidează consiliul, decide în politică, controlează afacerile de stat, dar nu reușește să controleze cu adevărat întreaga țară care este la un pas de războiul civil
Caterina de' Medici () [Corola-website/Science/303755_a_305084]
-
Néoplatonisme", colloque de Royaumont, 1969, Éditions CNRS, Paris, 1971, pp. 261-262 Daniel Mazilu, "L'ineffable chez Damascius", Éditions Universitaires Européennes, Sarrebruck, 2011, 160 p. H.D. Saffrey, "Connaissance et inconnaissance de Dieu dans la "Théosophie de Tübingen"", în "Recherches sur le neoplatonisme après Plotin", Vrin, Paris, 1990 Cosmin Andron, “Damascius on knowledge and its object,” "Rhizai" 1 (2004) pp. 107-124 Cosmin Andron, "Knowledge and Reality în Damascius", PhD dissertation, University of London Bibliografie extinsă: Vasile Adrian Caraba, "Damaskios", în "Biographisch-Bibliographisches Kirhenlexikon", Verlag
Damascius () [Corola-website/Science/311407_a_312736]
-
este denumirea dată fazei finale a tradiției platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Școala din Atena, a fost desființată de împăratul bizantin Iustinian. Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă o invenție a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din secolul al XVIII-lea. El a fost aplicat de către istorici pentru a indica existența unei anumite dezvoltări în istoria a ceea ce, tradițional, se numea „platonism” în mod indistinct
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
să apeleze chiar și la texte epicureice sau aristotelice. Punctul de pornire al acestei tradiții se situează în Egiptul elenizat, la Alexandria, astfel încât și influențele dinspre religiile orientale și-au spus, la rândul lor, cuvântul. În concluzie, putem spune că neoplatonismul a fost o tradiție care se autoidentifica drept „platonică”, fără a fi însă astfel în mod riguros. El poate fi totuși înțeles dintr-o perspectivă contextuală, ca un ultim efort a intelectualității grecești non-creștine de a se reabilita și de
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
Gaius, inițiatorul, apoi Albinus, Apuleius din Madaura, Galenus) și Neopitagoreicii (Moderatus din Gades, Nicomachus din Gerasa, Numenius din Apameia, Cronius, Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de Ammonius Saccas, vor avea o influență directă asupra lui Plotin. Întemeietorul de drept al neoplatonismului este însă considerat Ammonius Saccas din Alexandria. Nu a lăsat texte, motiv pentru care este dificilă orice aproximare a doctrinei lui. Se spune că s-ar fi născut din părinți creștini și s-ar fi întors la păgânism. Nu făcea
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează și mai mult decât Porfir caracterul magic și teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanației. Proclus a fost cel mai sistematic dintre neoplatonicieni, supranumit „scolasticul neoplatonismului”. El a trăit în secolul al cincilea, într-o perioadă în care sediul platonicienilor funcționa din nou la Atena, în școala reînființată de către Plutarh cel Mare. Născut la Constantinopol în 410, Proclus a studiat logica aristotelică la Alexandria, iar în
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
zei, mai multe lucrări de matematică și filosofie. Cele mai importante sunt "Elementele de teologie" („"Stoicheiosis theologike"”), Teologia platonică, apoi tratatele scurte (păstrate numai în traducerea latină de secol XIII) "Despre soartă, Despre rău, Despre providență". Proclus încearcă să sistematizeze neoplatonismul cu ajutorul logicii aristotelice, insistând asupra celor trei momente ale procesiunii divine, pe care le considera ierarhizate: originarul sau principiul ("mone"), emergența din originar ("proodos") și întoarcerea la principiu ("epistrophe"). "Emanația" constituie o înlănțuire pornind de la Unul și ajungând la antiteza
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
coborârea sufletului în materie; sufletul poate accede din nou și apoi coborî într-o altă naștere. Ascensiunea sufletului are loc numai prin asceză, contemplație și invocarea puterilor superioare cu ajutorul magiei, divinației, oracolelor etc. Proclus a fost ultimul reprezentant important al neoplatonismului. Discipolul său, Marinus, la rândul lui profesor al lui Damascius, reprezenta școala tocmai în momentul în care împăratul Iustinian a desființat-o (anul 529). Damascius s-a exilat în Persia împreună cu Simplicius, alt cunoscut comentator neoplatonic. A mai existat o
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
A mai existat o ultimă încercare, pe la mijlocul secolului al VI-lea, a lui Ioan Philopon și Olimpiodorus, de a restabili la Alexandria o școală platoniciană. Ulterior ei s-au încreștinat și cu aceasta tradiția platonică se încheie. În calitate de curent sincretic, neoplatonismul nu este o perioadă a marilor sisteme personale decât în măsura în care interpretările la Platon și Aristotel au putut genera așa ceva, ca în cazul lui Plotin. Înainte de toate se studiază textele platonice și aristotelice, se elaborează comentarii și exegeze. Cea mai importantă
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
comentarii, texte scrise sub influența lui Proclus, unele atribuite temporar lui Aristotel. Liber de causis („Cartea despre cauze”) este un exemplu semnificativ în acest sens, textul respectiv fiind temporar considerat aristotelic chiar de către Toma din Aquino. Se poate afirma că neoplatonismul este școala cea mai influentă asupra gândirii patristice și medievale. Evul mediu va avea acces la puține texte platoniciene și aristotelice, la o cantitate precară și nesistematică de comentarii și traduceri. O mare parte dintre acestea proveneau sau au purtat
Neoplatonism () [Corola-website/Science/305392_a_306721]
-
au la bază problematica raporturilor dintre dogma revelată și demersul rațional rezultat în urma asimilării în cultura arabă a tradiției științifice și filosofice de origine greacă. Un amplu proces de traduceri susținut în perioada califatului abbasid (750-1258) a contribuit la răspândirea neoplatonismului și gândirii aristotelice, ulterior adaptate conform modelului de înțelegere oferit de religia musulmană. Astfel, organizarea sistemului filosofic pornește de la încercarea de a exprima un adevăr demonstrabil cu privire la conținutul revelației coranice, încercare asimilată deseori gândirii teologice. În timp ce "falsafa" a fost stimulată
Curente ale gândirii filosofice arabo-islamice () [Corola-website/Science/335401_a_336730]
-
oamenilor de cultură (filosofilor, literaților, juriștilor, artiștilor, oamenilor politici) cu scopul de a-i convinge că religia creștină comportă valori în indisolubilă legătură cu marile filosofii ale grecilor, cu cele care cunoscuseră o largă răspândire în lumea greco-romană. Stoicismul, scepticismul, neoplatonismul au căpătat transfigurări, grație părinților bisericii, care au convenit religiei creștine. Oricum ar fi fost, filosofia era pusă în slujba credinței pentru ca aceasta din urmă să devină comprehensibilă, să încapă în explicații care nu resping rațiunea și argumentarea, în esență
Patristică () [Corola-website/Science/304887_a_306216]
-
Dumnezeu, iar în ordinul următor îi așază pe creștini, apoi pe greci, barbari etc. Dumnezeu este considerat ca fiind necreat, etern, perfect. Actul creației este conceput ca având aceeași structură ca și în gândirea lui Philon și, în genere, a neoplatonismului. Nu Dumnezeu generează (el este perfect), ci el creează Logosul care produce o primă creație. Logosului îi urmează Spiritul Sfânt care este și spirit al profeției. Cei care îl au sunt profeții creștinismului, unul dintre ei considerându-se și apologetul
Patristică () [Corola-website/Science/304887_a_306216]
-
un subiect experimentator este o realitate necesară. Idealismul hindus este central în filozofia Vendatei și a unor școli precum . Printre susținătorii acestuia se numără P.R. Sarkar și discipolul său Sohail Inayatullah. Teologii creștini au susținut viziuni idealiste, adesea bazate pe neoplatonism, în ciuda influenței scolasticei aristotelice din secolul 12 și mai târziu. Mai târziu, idealismul teist occidental, precum cel lui Hermann Lotze oferă o teorie a unui fundament al lumii în care toate lucrurile își găsesc unitatea: a fost acceptată pe scară
Idealism () [Corola-website/Science/311635_a_312964]
-
i-a fost atribuită tendința (antidogmatică) de a "ierarhiza" persoanele divine în funcție de ordinea intervenției acestora în procesul creației, deși, pe de altă parte, Origene afirmă coeternitatea absolută a Cuvântului nenăscut cu Tatăl. În al doilea rând, posibilitatea apropierii origenismului de neoplatonism a permis identificarea Logos-ului cu Ideile și a Sufletului Universal cu sufletele individuale, făcând din om o ființă de natură divină. Totuși, Origene va deosebi Duhul Sfânt de sufletele individuale. Creația („generarea”) este necesară și eternă, teză de asemenea
Origene () [Corola-website/Science/302163_a_303492]