47 matches
-
ultimă instanță, decât în ordine practică, recte morală : Bine/Rău. Așadar, logic și teoretic, nu e admisibilă alternativa între plutonic și neptunic, după cum, estetic, nu e acceptabilă alternativa între antumele și postumele eminesciene. Cât despre plasarea totalității antumelor sub semnul neptunicului și a totalității postumelor sub al plutonicului, nu socotim necesar să mai explicăm de ce o socotim falacioasă și incompatibilă cu elementara regulă a oricărei judecăți particulare (cum sunt cele ce decid asupra valorii și categoriei unui obiect), anume de a
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
rând, în sfârșit, ceea ce relevam mai înainte, faptul că exegeza sa nu e în fond critică ci „confesiune lirică”, întemeiată pe un raport existențial cu universul postumelor. Această poziție, în fond pasională, îl face să se derobeze de a vedea neptunicul existent totuși în postume, nu numai când e amestecat cu plutonicul, dar nici în stare pură. „Raportul existențial” (nu existențialist, dar apropierea e posibilă, existențialismul fiind în definitiv o filozofie romantică de un tip mai profan) îl duce pe I.
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
de nicăieri, dar fundamental există. El e sâmburele oricărei mari poezii, care, chiar când aparent e „discursivă”, crește din acest germene primar ; versurile strict discursive nu sunt, de altminteri, niciodată poezie. El există, deci, și în antume, există și în „neptunic”. Mediația pe care o efectuează cizelarea expresiei, „arta” deci, îndepărtându-se de stadiul prim al „inspirației”, îl ocultează, fără a-i diminua câtuși de puțin esența. De aceea el e poate mai sesizabil în formele imperfecte din postume, fie ele
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
Mediația pe care o efectuează cizelarea expresiei, „arta” deci, îndepărtându-se de stadiul prim al „inspirației”, îl ocultează, fără a-i diminua câtuși de puțin esența. De aceea el e poate mai sesizabil în formele imperfecte din postume, fie ele neptunice ori plutonice ; plutonicul însă, chiar și cel din antume, e „mai ontic” prin natura sa. I. Negoițescu, prin așezarea sa „existențială” exclusiv plutonică din postume, se află mai aproape de centrul ontic al poeziei eminesciene, de „pirosfera” ei ; arsura acesteia îl
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
de „pirosfera” ei ; arsura acesteia îl face, firește, mai puțin sensibil la mișcarea sferelor mai îndepărtate, de unde și poziția restrictivă, oarecum „segregaționistă” în cuprinderea operei lui Eminescu. Dar aceasta rămâne un tot solidar, cum spuneam, cu antume și postume, cu neptunic și plutonic. Când am numit postumele o dată „zăcământ subteran”, iar altă dată „masa subacvatică a ghețarului de la suprafață” (dacă aceste comparații au avut cumva norocul - ne întrebăm cu sfială - ca și cititorul să le găsească oarecum nimerite), foloseam, cum se
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
subacvatică a ghețarului de la suprafață” (dacă aceste comparații au avut cumva norocul - ne întrebăm cu sfială - ca și cititorul să le găsească oarecum nimerite), foloseam, cum se poate remarca, în primul caz o imagine „plutonică”, iar în al doilea, una „neptunică”, pentru același subiect. Un continent are și țărmuri de mare și zăcăminte subterane. Altfel n-ar fi continent. Comicul și zeflemeaua Decanul caragialiștilor, Șerban Cioculescu, folosește aproape totdeauna, când vine vorba, formula „umorul lui Caragiale”. Firește, nimeni nu poate contesta
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
măsură, combătând interpretările și calificările excesive. Descrierea operei pune pentru prima dată accentul pe postume și își propune cartografierea amănunțită a temelor romantice la Eminescu. În capitolul Cadrul psihic se recompune registrul afectiv eminescian, cu evidențierea câtorva note fundamentale (vocația neptunică și uranică, erotismul, înclinația spre extincție). În Cadrul fizic se trec în revistă temele romantice (germinația, geologia sălbatică, borealismul etc.) și elementele materiei (apa, vegetalul, muntele). Două minuțioase capitole, Tehnica interioară și Tehnica exterioară încheie descrierea operei. În Analize, Eminescu în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286041_a_287370]
-
căreia sunt scandate strigătele de durere, constituie o abia mascată reluare a strofei care încheie lungul poem "Luceafărul". Și în unul, și în celălalt poem, criticul I. Negoițescu ar zice că un Eminescu plutonic a fost cenzurat de un Eminescu neptunic. Cu alte cuvinte, un poet al marilor viziuni cosmice, al abisurilor existențiale ale simțirii, un dionisiac tulbure și demonic, a fost supus disciplinei apolinice care domnește peste orice clasicism. Numai că, în "Odă (în metru antic)", enumerarea chinurilor infernale ale
Versul celor patru superlative by Ștefan Augustin Doinaș () [Corola-journal/Journalistic/15300_a_16625]
-
a lecturii la un moment dat, iar generalizarea ei, absolut incorectă. Dacă Bacovia începe cu adevărat ca eminescian, trece printr-o fază simbolistă, apoi printr-una avangardistă, ca să ajungă la urmă un vestitor al postmodernilor? Dacă Eminescu nu e nici neptunic, nici plutonic, ci și una și alta, și încă altele pe deasupra, fără ca o anume particularitate să precumpănească obnubilîndu-le pe celelalte? Este evident că, dacă predilecția criticii moderne pentru etichete (n-o găsim la precursori!) ține oarecum de înțelegerea stilului unui
Conul și piramida by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/14129_a_15454]
-
a poeziei eminesciene. Sunt, firește, preferate antumelor, postumele, sporindu-se diferența dintre ele până la opoziție. Antumele ar fi rodul influenței lui Maiorescu, editorul lor în 1883, și a clasicistei lui concepții despre poezie, creând pentru decenii bune imaginea unui Eminescu neptunic, în spiritul romantismului Biedermeier (termenul este al lui Virgil Nemoianu din 1984) al unor minori germani precum Lenau, Heine sau Mörike, și care ar fi întârziat cu jumătate de secol ieșirea la suprafață a adevăratului Eminescu, plutonic și vizionar, afin
Veșnic tânăr și ferice by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/4415_a_5740]
-
poetică a majorității postumelor, pătate de greșeli de limbă și de licențe. Al doilea este și mai important: puține imagini sau poeme confirmă plutonicul. Până și amplul poem Panorama deșertăciunilor, din care ediția Maiorescu reia un fragment, este mai degrabă neptunic decât plutonic, arcadian și idilic, inspirat de sudul solar. Nego așează poezia lui Eminescu sub semnul unui vers: „De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”. Oare cât de eminescian sună versul? Limitele purismului concepției lui Nego despre poezie se observă
Veșnic tânăr și ferice by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/4415_a_5740]
-
de eseul din 1943 al lui Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, prin care acesta a deschis o nouă direcție în interpretarea textelor eminesciene, abordare hermeneutică numită de Adrian Marino mitocritică. Eliade susținea că prezența unor elemente specifice sferei general-romantice (elementele neptunice, nostalgia paradisului etc.), nu se datorează unei influențe, ci unei "comune experiențe metafizice", principiul de la care pornește această interpretare - observa Nicolae Balotă - fiind acela al unui simbolism ecumenic care se manifestă și poate fi recunoscut în mituri, arhitectonică, ritualuri, deci
Fantasmele textului literar by Dana Pîrvan-Jenaru () [Corola-journal/Journalistic/9583_a_10908]
-
două tărîmuri diferite"; "fără a se contrazice, tărîmurile se distanțează totuși în așa măsură unul de celălalt încît descoperă o ruptură în chiar structura personalității poetice eminesciene", "ce merită a fi analizată ca un fantastic și straniu fenomen". Criticul numește neptunică "acea parte a operei eminesciene ce corespunde în general antumelor și care ș...ț își are originea în straturile mai tangibile ale spiritului: e poezia formelor legale ale naturii, în care omul și conștiința sa morală și-au aflat clima
Eminescu contra Eminescu by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Journalistic/7513_a_8838]
-
dubletul bine formulat, chiar dacă, iată, nu infailibil, al lui Negoițescu. (Aici se cuvine deschisă o paranteză. Ipocrizia interpretativă profesată în școli acceptă mai ușor conceptele cu lustru clasicist decât demonstrațiile riguroase cu o istorie la fel de îndepărtată. Distincția, la Negoițescu, dintre neptunic și plutonic, rămâne, din acest motiv, circulantă, marcând lexical două straturi de finisare a poeziei lui Eminescu, așa cum, la Manolescu, repartizarea tipologică a romanelor românești în dorice, ionice, respectiv corintice își păstrează, în ciuda reglajelor ulterioare, funcționalitatea.) Manolescu evită însă, de
Câteva sentințe (V) by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/7402_a_8727]
-
procedeului invocat de Petru Creția îl formulează, postmodern, în prefața volumului de acum, Mircea Cărtărescu, atunci cînd compune imaginea unui Eminescu în mod esențial fragmentar în creație „[...] modernitatea lui Eminescu constă tocmai în iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator, acel «neptunic» al postumelor despre care vorbea Ion Negoițescu în (falsă) opoziție cu «uranicul» ediției Maiorescu.“ A reprezenta construcția sau a construi reprezentarea unui text rămas în stadiul de potențialitate? Ar trebui, cred, remarcată în primul rînd imprecizia denumirii și a descrierii
Surpriza necunoscutului by Cătălin D. Constantin () [Corola-journal/Journalistic/13035_a_14360]
-
credibile. O carte de critică spune și ea o poveste. Or, această poveste, formată din supoziții, bănuieli, soluții, ipoteze mă interesa pe mine. Citeam critica literară pentru a descoperi, finalmente, eroul din spatele ei, un autor criticul cu zona lui de neptunic. Așadar, o nouă trădare a criticii, un fel de asumare anacronică a ei nu vreau să par ceea ce nu sunt. Și nici măcar nu e orgoliu în această afirmație. Pe de altă parte, nu e numai atât, căci există, totuși, ideile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
către altceva: "Versul căruia ne închinăm se dovedește a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai ogindi decât figura spiritului nostru. Act clar de narcisism". Poezia, citim în versurile liminare ale volumului Joc secund din 1930, realitate neptunică și uranică ("adîncul acestei calme creste") scoasă din durată (ceas) nu mai este imagine a lumii, ci un "mîntuit azur", o pură direcție, un "semn al minții", un univers aparte, ieșit din transfigurarea celui material printr-un "joc secund", capabil
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
stări contemplative de aspect particular prin "descărcarea afectivă", cum ar spune Domaso Alonso: "va trebui să dorm tu citește-mi/ dintr-o carte sfântă/ în acest amurg eu trebuie să dorm/ un ochi se deschide în haos" (" Amurg"). Un univers neptunic, al vrăjii somnului, al revelațiilor nocturne desface peisaje învăluite în tăcere, în lumini de aur, lumină a morții și a somniei. Poezia este dominată de două prezențe care apar obsesiv: femeia și îngerul, ce se interpătrund în unele poeme. Singurele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
proscris și a despotismului sălbatic etc. Un discurs vast, în care mitologicul și politicul se succed într-o retorică destul de bine articulată. Însă, înainte de orice, Bolintineanu este, aici, într-un chip mai coerent și mai inspirat, poetul "tărîmelor lichide", poet neptunic în adevăratul înțeles al termenului, cu o intuiție fină a mișcării acvatice. Limbajul lui nu este metaforic (rarele metafore din acest text și din altele sînt convenționale), ci, așa cum îi spune G. Călinescu, simbolizator (E.S.). Eseistul, cu ochi sigur, pune
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
proscris și a despotismului sălbatic etc. Un discurs vast În care mitologicul și politicul se succed Într-o retorică destul de bine articulată. Insă, Înainte de orice, Bolintineanu este, aici, Într-un chip mai coerent și mai inspirat, poetul „tărîmelor lichide”,, poet neptunic În adevăratul Înțeles al termenului, cu o intuiție fină a mișcării acvatice. Limbajul lui nu este metaforic (rarele metafore din acest text și din altele sînt convenționale), ci, așa cum Îi spune G. Călinescu, simbolizator. Marea urmărește, În metamorfozele ei rapide
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ale lui Hyperion, expresie a unei naturi duale. Această dualitate a operei eminesciene o teoretiza și Ion Negoițescu într-un eseu fundamental, Poezia lui Mihai Eminescu, unde criticul distingea între antume și postume ca două dimensiuni ale imaginarului eminescian: una neptunică, de suprafață, ușor idilizată, romanțată, și una plutonică, vizionară, febricitată, grandioasă, sumbră, proiectând cosmogonii și stingeri universale. Ele corespund, până la un punct, celor două tipuri de romantism pe care le identifică Virgil Nemoianu în Îmblânzirea romantismului, un romantism Biedermeier și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
unei sensibilități decadente. Apariția psihiatriei în secolul XIX conduce la o revalorizare clinică a melancoliei și o diversificare, o nuanțare, o pulverizare a ei într-o serie de maladii, neurastenie, nebunie circulară, ipohondrie, hipomanie, subliniind totodată bipolaritatea sa. Melancoliei blânde, neptunice a poeților îi corespunde la polul opus melancolia sumbră, sulfuroasă, plutonică 376 a marilor damnați. O parte din opera simboliștilor subliniază diferența între romanticul mal de siècle și melancolia decadentă sau spleen-ul. Această tristețe era mult mai profundă și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]