67 matches
-
amintește maturitatea inerentă a conștiinței de sine a culturii, care poate păstra nostalgia ahileică drept o nostalgie a originilor, după ce i-a depășit etapa spirituală. În ceea ce ne privește, nu vom așeza o cronologie între o fază ahileică și una odiseică a spiritului, ci vom lăsa această dualitate propusă de Platon în planul unei simultaneități unde ele își vor disputa, așa cum vom vedea, așezarea omului în lumea adevărului, fie că este vorba de un registru pur speculativ, unul moral sau unul
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dar a pierdut spontaneitatea unui contact nemijlocit și intuitiv cu realul și, implicit, garanția întemeierii absolute a tot ceea ce cunoaște. Relevând incompletitudinea fundamentală a celor două modele, putem înțelege de ce, în textele maturității, Platon propune sinteza lor. Această „cădere” în odiseic care pare să opună, astfel, condiția umană unei condiții a personajului mantic inspirat de zei stă la baza unor analogii pe care le-am putea urmări în câteva episoade platoniciene. În primul rând, Platon pare a fi interesat o posibilă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
poate dizolva paradoxul: existența unei lumi a reperelor ontologice la care sufletul a avut odată acces face ca natura ahileică să fie preluată de contactul sufletului cu ideile, unde există intuiție nemijlocită și imprimare în suflet a lor, iar natura odiseică să rămână recognoscibilă în relația sufletului cu lumea sensibilă, unde apare posibilitatea falsului. Am putea reține din analogia pe care am propus-o, dacă ea este cu adevărat întemeiată, faptul că sinteza dintre ahileic și odiseic ar putea reprezenta, pentru
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a lor, iar natura odiseică să rămână recognoscibilă în relația sufletului cu lumea sensibilă, unde apare posibilitatea falsului. Am putea reține din analogia pe care am propus-o, dacă ea este cu adevărat întemeiată, faptul că sinteza dintre ahileic și odiseic ar putea reprezenta, pentru Platon, cheia prin care sufletul leagă sensibilul de inteligibil prin reamintire. Dacă ne raportăm acum la o posibilă intenție a lui Platon de a vedea într-o eventuală sinteză cele două capacități de a gândi adevărul
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dialogului Phaidros, unde tema iubirii cunoaște mai multe ipostaze. În prima dintre ele, elogiul lui Lysias, repetat de Socrate cu capul acoperit, are în vedere dragostea față de cel neîndrăgostit: avantajele unei asemenea iubiri par a corespunde, mutatis mutandis, trăsăturilor tipului odiseic pe care l-am întâlnit mai sus: neîndrăgostitul poate oferi raționalitatea sa, stăpânirea sa de sine și mai ales reflexivitatea sa: îndrăgostitul i se poate abandona și își poate abandona propria reflexivitate și poate trăi în uitarea de sine proprie
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sfătui sufletul” și îți va „îndruma pașii”. Această funcție de conducător de suflete are două aspecte în comun cu structura logică a paradoxului lui Menon: pe de o parte, el pare a fi o sinteză între o componentă ahileică și una odiseică a sufletului, iar pe de altă parte, el oferă soluția accesului la adevăr al sufletului, și anume, tot așa cum acolo dezlegarea paradoxului prin teoria reamintirii oferea accesul la inteligibil, tot așa aici adevăratul iubitor, ahileic prin cunoașterea adevărului și odiseic
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
odiseică a sufletului, iar pe de altă parte, el oferă soluția accesului la adevăr al sufletului, și anume, tot așa cum acolo dezlegarea paradoxului prin teoria reamintirii oferea accesul la inteligibil, tot așa aici adevăratul iubitor, ahileic prin cunoașterea adevărului și odiseic prin modul iscusit în care poate conduce sufletul îndrăgostitului, îi oferă acestuia accesul în „Câmpia adevărului”, loc mitic al accesului privilegiat și inspirat la adevăr, a cărui importanță în simbolismul religios grec am amintit-o mai sus. Aceeași misiune a
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
al accesului privilegiat și inspirat la adevăr, a cărui importanță în simbolismul religios grec am amintit-o mai sus. Aceeași misiune a „conducătorului de suflete (yucagogo/j)”, rezultat din împletirea unor componente pe care îndrăznim să le numim „ahileice” și „odiseice”, dar întruchipat de această dată de un conducător politic, Pericle, reiese și din discuția ulterioară asupra retoricii: Platon însuși autorizează analogia dintre situația iubirii față de cel neîndrăgostit și situația mulțimii care îl urmează pe retorul care cultivă verosimilul. Astfel, el
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în prezentarea retoricii, dar, dacă urmăm sugestia analogiei cu tipurile de iubire de la începutul dialogului, putem crede că modelul retorului pentru care doar verosimilul este important, făcând din el un stăpân sofistic al adevărului și falsului, este apropiat de tipul odiseic, iar conducătorul de suflete spre adevăr (care uzează totuși conștient, voluntar și reflexiv de tehnicile retoricii) reprezintă buna împletire a atitudinii ahileice față de adevăr și a atitudinii odiseice față de mulțime. (Un retor „ahileic” ar fi fost o utopie care ar
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
el un stăpân sofistic al adevărului și falsului, este apropiat de tipul odiseic, iar conducătorul de suflete spre adevăr (care uzează totuși conștient, voluntar și reflexiv de tehnicile retoricii) reprezintă buna împletire a atitudinii ahileice față de adevăr și a atitudinii odiseice față de mulțime. (Un retor „ahileic” ar fi fost o utopie care ar fi desființat oricum retorica, dar el completează analogia cu ipostazele iubirii, lăsându-ne să zugrăvim pentru o clipă în minte figura absurdă a retorului care spune adevărul în afara
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
am prezentat deocamdată, aceasta din urmă pare a fi de reținut dincolo de modul în care ea explică și îmbogățește cuplul nostru conceptual: cu retorica, ne aflăm la un pas de legitimarea minciunii politice datorată distribuției cetățenilor între grupul retorilor-filosofi, stăpâni odiseici și naturali ai adevărului și minciunii și o mulțime al cărei caracter ahileic este garantat de mai multe legitimări teologice dintre care, așa cum vom vedea, cea mai importantă ni se pare a porni din identitatea atributelor ahileice cu descrierea divinității
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a ideilor și, deopotrivă, știință a recunoașterii combinării incorecte a lor face din filosoful care se reclama descendent al „părintelui” Parmenide (al cărui acces exclusiv „adevărat” la simplitatea ființei îl înrudește nemijlocit cu spiritul ahileic) un competent mânuitor al tehnicilor odiseice de asumare voluntară a discursului adevărat și a celui fals. Filosoful poate uza de aceste tehnici în dialogul său cu sofistul numai la adăpostul onestei sale raportări (ahileice) la structura ideilor. Apariția legitimă a negației în discurs, chiar dacă este deocamdată
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
la adăpostul onestei sale raportări (ahileice) la structura ideilor. Apariția legitimă a negației în discurs, chiar dacă este deocamdată doar o alăturare a unei simple idei cu negația celeialte fixează un nivel al conștiinței la care gândirea se poate defini drept odiseică: abia cu acest dialog, dilema originară din Hippias minor poate fi clarificată: Ulise nu este „mai bun” ca Ahile nici etic, nici epistemic, ci sunt două componente ale spiritului care îl raportează la adevăr și, respectiv, la comunicarea lor. Pentru
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sufletului la Aristotel: în Despre suflet, regimul negației este asociat strict predicației, astfel încât gândirea care enunță „ceva despre altceva” este capabilă să rostească în mod voluntar adevărul și falsul. Putem recunoaște aici, în termenii folosiți convențional în cercetarea noastră, componenta odiseică a gândirii, capabilă voluntar de minciună și adevăr, dacă sesizăm în același timp și faptul că Aristotel acordă, în același tratat, un loc privilegiat componentei ahileice: în două situații, și anume sensibilitatea și gândirea celor indivizibile, spiritul are acces la
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
reflexivității complete: „revela me de me ad te”. Toate aceste exemple nu explică cu nimic problemele Republicii, dar atrag atenția asupra importanței antropologice a principiului reflexivității incomplete în tradiția platoniciană. În această lumină, situarea în peșteră ar putea însemna: componenta odiseică este prezentă în politropia și accesul ei la fals (devenită aici reducere la lumea aparenței), dar reflexivitatea ei este fatalmente incompletă, astfel încât în om există în general o componentă ahileică, nereflexivă, pe care nu o poate eluda niciodată, care îl
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
comun, conform căruia sufletul celui supus, fie el războinic sau simplu lucrător, deține o componentă ahileică dată la nivelul esenței. Prin urmare, prezența celui care îi asumă conștiința de sine, care devine psihagogul lui, care îi compensează „defectul” absenței naturii odiseice în raport cu adevărul, devine firească și întemeiată metafizic: „avem nevoie de un conducător”. El este cel care exercită primatul lui a ști asupra lui a fi, fiindcă natura lui odiseică știe ceea ce natura ahileică a celorlalți este, grație reflexivității ei incomplete
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sine, care devine psihagogul lui, care îi compensează „defectul” absenței naturii odiseice în raport cu adevărul, devine firească și întemeiată metafizic: „avem nevoie de un conducător”. El este cel care exercită primatul lui a ști asupra lui a fi, fiindcă natura lui odiseică știe ceea ce natura ahileică a celorlalți este, grație reflexivității ei incomplete pe care a întemeiat-o Platon în cele trei forme de mai sus. Cetatea proiectată pare astfel să polarizeze cele două componente ale spiritului pe care filosoful le descria
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
două componente ale spiritului pe care filosoful le descria sub avataruri diverse în câteva secvențe disparate ale operei sale: un popor cu valențe ahileice a cărui guvernare și a cărui conștiință de sine și discernere a adevărului o asumă natura odiseică a suveranului. O dată cu această afirmație, ni se impun, totuși, două întrebări: în afara constituirii condiției umane în plan metafizic, mai există și alte dovezi ale naturii ahileice a celor supuși? Apoi, natura suveranului corespunde imaginii filosofului din alte dialoguri, de pildă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
principială ca și natura lor. Prin urmare, raportarea condiției umane la zei seamănă naturii divine, iar omul trebuie să fie tot atât de ahileic față de ei pe cât de absolută și nefalsificabilă este existența lor. Poeții excluși sunt singurii care au un comportament odiseic față de zei, căci ei mint sau spun adevărul voluntar și reflexiv despre ei. Pe de altă parte, în ordinea tipurilor de guvernare posibile (dacă reținem tirania drept forma cea mai josnică și oarecum exclusă din ierarhia constituțiilor), cea mai rea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
adevărului, filosoful lui Platon propune o răsturnare de situație: dacă în analogia dintre Ahile și Ulise și accesul la adevăr și, respectiv la fals, Ahile întruchipa originar miticul stăpânitor de adevăr, așa cum sugera și textul lui Marcel Detienne, aici filosoful odiseic este noul stăpân al rostirii adevărate. Dar stăpânitor deopotrivă al adevărului și minciunii, filosoful poate recurge la fals, fiind singurul distribuitor al adevărului. Există, desigur, atenuări ale acestei ipostaze. De exemplu, pentru Platon, conducător trebuie să fie cel care nu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
să fie distribuite social de Platon: de partea supușilor, ahileicul cu lipsa lui de reflexivitate completă, garantat de corespondența cu atributele divinului și legitimat ontologic de schema cunoașterii inteligibilului și de mitul eshatologic din finalul textului; de partea suveranului, filosoful odiseic, care își asumă binele și conștiința restului și care legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria prin caracterul atemporal al regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii adevărului
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria prin caracterul atemporal al regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii adevărului pe care o pretind pentru sine. Dacă ahileicul și odiseicul pot explica măcar geneza acestor situații, ne putem formula o întrebare: dacă în contextul dialogurilor Menon, Phaidros sau Sofistul, problema inițială a lui Platon a oferit rezultate atât de consistente și de seducătoare filosofic, cum sunt teoria reamintirii, teoria filosofului
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în cetate, cât și analogia dintre părțile sufletului și ale cetății, cele două principii fiind înrudite. Prin urmare, analogia lui Platon nu este una necesară și ea pare să fie, aici, cauza pervertirii politice a principiului dualității între ahileic și odiseic la nivelul spiritului. Dar, dacă analogia este intimă platonismului, ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
1974), cu poezie, iar editorial cu placheta Călătoria de ucenic (1993). Va mai colabora la „Amfiteatru”, „Vatra”, „Steaua”, „Tribuna”, „Poesis”, „Arca”, „Orizont”, „Ramuri”, „Interval”, „Convorbiri literare”, „Observator cultural”, „Calende”, „Paralela 45”, „22” ș.a. Scrierile lui Ș. stau sub semnul „modelului odiseic”, desfășurat în toată complexitatea sa: ca mască literară îndărătul căreia se întrevede figura autorului, întoarcere la formula epopeii (și la scriitura „naivă” în genere), etalon de moralitate sau polytropos capabil să surprindă diversitatea condiției umane. De altfel, în Călătoria de
STEF. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289897_a_291226]
-
nimfa Calipso, fiica lui Atlas, care locuiește în omphalos-ul talazurilor, „buricul lumii”, insula Ogigia; vrăjitoarea Circe, fiica lui Helios și al nimfei Persa; și muritoarea Penelopa, soția din Itaca. Alte femei care apar în Odiseea, deși mirifice, nu afectează destinul odiseic, pentru că nu sunt cl:thes, „torcătoare”. Deși încântătoare prin cântecul lor ademenitor, Sirenele nu îl prind pe erou în capcană. Nausicaa, fiica regelui feacilor Alcinoos, deși minunată, nu-i poate schimba ursita. Însoțindu-se cu ea, Ulise ar fi putut
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]