67 matches
-
a ideilor și, deopotrivă, știință a recunoașterii combinării incorecte a lor face din filosoful care se reclama descendent al „părintelui” Parmenide (al cărui acces exclusiv „adevărat” la simplitatea ființei îl înrudește nemijlocit cu spiritul ahileic) un competent mânuitor al tehnicilor odiseice de asumare voluntară a discursului adevărat și a celui fals. Filosoful poate uza de aceste tehnici în dialogul său cu sofistul numai la adăpostul onestei sale raportări (ahileice) la structura ideilor. Apariția legitimă a negației în discurs, chiar dacă este deocamdată
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
la adăpostul onestei sale raportări (ahileice) la structura ideilor. Apariția legitimă a negației în discurs, chiar dacă este deocamdată doar o alăturare a unei simple idei cu negația celeialte fixează un nivel al conștiinței la care gândirea se poate defini drept odiseică: abia cu acest dialog, dilema originară din Hippias minor poate fi clarificată: Ulise nu este „mai bun” ca Ahile nici etic, nici epistemic, ci sunt două componente ale spiritului care îl raportează la adevăr și, respectiv, la comunicarea lor. Pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sufletului la Aristotel: în Despre suflet, regimul negației este asociat strict predicației, astfel încât gândirea care enunță „ceva despre altceva” este capabilă să rostească în mod voluntar adevărul și falsul. Putem recunoaște aici, în termenii folosiți convențional în cercetarea noastră, componenta odiseică a gândirii, capabilă voluntar de minciună și adevăr, dacă sesizăm în același timp și faptul că Aristotel acordă, în același tratat, un loc privilegiat componentei ahileice: în două situații, și anume sensibilitatea și gândirea celor indivizibile, spiritul are acces la
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
reflexivității complete: „revela me de me ad te”. Toate aceste exemple nu explică cu nimic problemele Republicii, dar atrag atenția asupra importanței antropologice a principiului reflexivității incomplete în tradiția platoniciană. În această lumină, situarea în peșteră ar putea însemna: componenta odiseică este prezentă în politropia și accesul ei la fals (devenită aici reducere la lumea aparenței), dar reflexivitatea ei este fatalmente incompletă, astfel încât în om există în general o componentă ahileică, nereflexivă, pe care nu o poate eluda niciodată, care îl
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
comun, conform căruia sufletul celui supus, fie el războinic sau simplu lucrător, deține o componentă ahileică dată la nivelul esenței. Prin urmare, prezența celui care îi asumă conștiința de sine, care devine psihagogul lui, care îi compensează „defectul” absenței naturii odiseice în raport cu adevărul, devine firească și întemeiată metafizic: „avem nevoie de un conducător”. El este cel care exercită primatul lui a ști asupra lui a fi, fiindcă natura lui odiseică știe ceea ce natura ahileică a celorlalți este, grație reflexivității ei incomplete
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
sine, care devine psihagogul lui, care îi compensează „defectul” absenței naturii odiseice în raport cu adevărul, devine firească și întemeiată metafizic: „avem nevoie de un conducător”. El este cel care exercită primatul lui a ști asupra lui a fi, fiindcă natura lui odiseică știe ceea ce natura ahileică a celorlalți este, grație reflexivității ei incomplete pe care a întemeiat-o Platon în cele trei forme de mai sus. Cetatea proiectată pare astfel să polarizeze cele două componente ale spiritului pe care filosoful le descria
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
două componente ale spiritului pe care filosoful le descria sub avataruri diverse în câteva secvențe disparate ale operei sale: un popor cu valențe ahileice a cărui guvernare și a cărui conștiință de sine și discernere a adevărului o asumă natura odiseică a suveranului. O dată cu această afirmație, ni se impun, totuși, două întrebări: în afara constituirii condiției umane în plan metafizic, mai există și alte dovezi ale naturii ahileice a celor supuși? Apoi, natura suveranului corespunde imaginii filosofului din alte dialoguri, de pildă
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
principială ca și natura lor. Prin urmare, raportarea condiției umane la zei seamănă naturii divine, iar omul trebuie să fie tot atât de ahileic față de ei pe cât de absolută și nefalsificabilă este existența lor. Poeții excluși sunt singurii care au un comportament odiseic față de zei, căci ei mint sau spun adevărul voluntar și reflexiv despre ei. Pe de altă parte, în ordinea tipurilor de guvernare posibile (dacă reținem tirania drept forma cea mai josnică și oarecum exclusă din ierarhia constituțiilor), cea mai rea
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
adevărului, filosoful lui Platon propune o răsturnare de situație: dacă în analogia dintre Ahile și Ulise și accesul la adevăr și, respectiv la fals, Ahile întruchipa originar miticul stăpânitor de adevăr, așa cum sugera și textul lui Marcel Detienne, aici filosoful odiseic este noul stăpân al rostirii adevărate. Dar stăpânitor deopotrivă al adevărului și minciunii, filosoful poate recurge la fals, fiind singurul distribuitor al adevărului. Există, desigur, atenuări ale acestei ipostaze. De exemplu, pentru Platon, conducător trebuie să fie cel care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
să fie distribuite social de Platon: de partea supușilor, ahileicul cu lipsa lui de reflexivitate completă, garantat de corespondența cu atributele divinului și legitimat ontologic de schema cunoașterii inteligibilului și de mitul eshatologic din finalul textului; de partea suveranului, filosoful odiseic, care își asumă binele și conștiința restului și care legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria prin caracterul atemporal al regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii adevărului
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
legitimează minciuna politică, instituie eugenia, suspendă familia prin generalizarea ei la nivelul cetății, desființează istoria prin caracterul atemporal al regulilor instituite și suprimă, în general, întregul spațiu privat în numele stăpânirii adevărului pe care o pretind pentru sine. Dacă ahileicul și odiseicul pot explica măcar geneza acestor situații, ne putem formula o întrebare: dacă în contextul dialogurilor Menon, Phaidros sau Sofistul, problema inițială a lui Platon a oferit rezultate atât de consistente și de seducătoare filosofic, cum sunt teoria reamintirii, teoria filosofului
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în cetate, cât și analogia dintre părțile sufletului și ale cetății, cele două principii fiind înrudite. Prin urmare, analogia lui Platon nu este una necesară și ea pare să fie, aici, cauza pervertirii politice a principiului dualității între ahileic și odiseic la nivelul spiritului. Dar, dacă analogia este intimă platonismului, ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
1974), cu poezie, iar editorial cu placheta Călătoria de ucenic (1993). Va mai colabora la „Amfiteatru”, „Vatra”, „Steaua”, „Tribuna”, „Poesis”, „Arca”, „Orizont”, „Ramuri”, „Interval”, „Convorbiri literare”, „Observator cultural”, „Calende”, „Paralela 45”, „22” ș.a. Scrierile lui Ș. stau sub semnul „modelului odiseic”, desfășurat în toată complexitatea sa: ca mască literară îndărătul căreia se întrevede figura autorului, întoarcere la formula epopeii (și la scriitura „naivă” în genere), etalon de moralitate sau polytropos capabil să surprindă diversitatea condiției umane. De altfel, în Călătoria de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289897_a_291226]
-
nimfa Calipso, fiica lui Atlas, care locuiește în omphalos-ul talazurilor, „buricul lumii”, insula Ogigia; vrăjitoarea Circe, fiica lui Helios și al nimfei Persa; și muritoarea Penelopa, soția din Itaca. Alte femei care apar în Odiseea, deși mirifice, nu afectează destinul odiseic, pentru că nu sunt cl:thes, „torcătoare”. Deși încântătoare prin cântecul lor ademenitor, Sirenele nu îl prind pe erou în capcană. Nausicaa, fiica regelui feacilor Alcinoos, deși minunată, nu-i poate schimba ursita. Însoțindu-se cu ea, Ulise ar fi putut
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
această expresie este cuprinsă în chiar numele Penelopei - și Ulise știe acest lucru. De aceea el nu trebuie să o uite și trebuie să se întoarcă acasă. Acest „trebuie” - imperativ și constrângător - este însăși nemiloasa Ananke, Necesitatea oarbă. Cercul destinului odiseic se închide implacabil prin nostos. Parcurgerea lui era însă și ea necesară: Ulise trebuia să învețe viața; adică să parcurgă aventura cunoașterii totale, experiența integrală. Cum? Izbândind în numeroase încercări care sunt tot atâtea rituri de inițiere și de trecere
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
enunțului și-l recitești cu grijă dintr-o altă perspectivă. Chiar numele și-l trage omul de la această damnare. Suntem specia Homo humanus. Adică ne-am născut din humus și trebuie să ne reîntoarcem în humus-ul inițial. Acest nostos odiseic, întotdeauna rodnic și răspânditor de sens, pare să fi fost mereu norocos pentru omul derutat. Dar la care origini să ne întoarcem? La cele ale epocii moderne? La cele ale întregii civilizații euroatlantice? Vom avea surpriza să vedem că oricare
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
mult mai rafinat, mai elevat, mai bine organizat. Se pare că, în hălăduirile sale, Ulise a poposit o vreme - vreo șapte ani - la o mare universitate, în care a studiat științele divine. Acest popas rodnic a determinat, se pare, Kehre odiseică... * A fost obsesia vechilor elini și ar putea fi și a noastră. Fiind un „om ca toți oamenii”, toți oamenii se vedeau întruchipați în el. Buffière amintește o epigramă nesărată dintr-o Antologia homerica pe seama chipului zugrăvit pe o amforă
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
pe deasupra, sunt și onești profesori de virtute; pe scurt, iată-l pe Ulise patronul sofiștilor, idealul educațional al tuturor profesorilor plătiți de stat, al educatorilor - funcționari, disprețuiți de Socrate pentru că iubeau talanții, și nu travaliul paideutic. Dar nu această metamorfoză odiseică este Kehre de care vorbeam... * Să lămurim acum o întrebare cu adevărat „crucială”: de unde i-ar fi putut veni lui Ulise, dincolo de istețimea nativă, înțelepciunea pe care i-o atribuie sofiștii și o sugerează însuși Homer? Aedul face mereu aluzie
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
deplasarea spre dreapta a verbului a fi (în diferitele lui ipostaze) sau a verbului a avea. Fenomene de dislocare au fost înregistrate numai în construcții unde unitățile sintactice relaționate nu sunt predicate. "Repoziționarea" verbului nu produce modificări semantico-sintactice. Determinarea infernului odiseic nu este preponderent axiologică, nu este doar o lume a expiației și un sălaș al răilor, ci lăcaș al tuturor morților ( G. Liiceanu, Tragicul) = "este nu doar o lume a expiației și un sălaș al răilor, ci lăcaș al tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/85016_a_85802]
-
la activ cu o carte de versuri respinsă, neputînd accede la oraș "din motive de dosar", încurajat exclusiv de Constantin Noica ce-i propune a se "antrena" singur, îi rămînea doar așteptarea livresc constelată: "Ce era mai potrivit decît modelul odiseic? Ulise a trecut prin multe încercări, timp de douăzeci de ani, pînă să ajungă în Itaca. El nu a avut nici o singură dată sentimentul rătăcirii pentru că știa că va ajunge. Întoarcerea lui era o formă de cunoaștere și de încercare
Ulise ca prototip by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16730_a_18055]
-
propriei condiții, ca și, pentru că, în consecință, zeii nu i se opun. Putem adăuga ceea ce eseistul susține, în opoziție cu teza lui Gabriel Liiceanu, prezentată în capitolul Schiță pentru o hermeneutică a nostos-ului din Tragicul. Pe cînd Liiceanu socotea periplul odiseic drept o dezordine, o rătăcire într-un spațiu fals, "un spațiu de interferență al tuturor legilor, un univers impur și hibrid", întoarcerea lui nesemnificînd decît "simpla corijare a unui accident", Ștef crede că, dimpotrivă, ne-am înstrăina de lumea clasică
Ulise ca prototip by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16730_a_18055]
-
pierde reperele. Intriga, dacă există cu adevărat una, se află în dorința subită și inexplicabilă a lui Eric de a se tunde în cartierul unde a copilărit, la un anumit frizer. Gestul în sine este banal, el însă dobândește proporții odiseice pentru acest Ulisse postmodern, postuman, postum. Întoarcerea în îndepărtata Ithaca a copilăriei presupune o călătorie obstaculată, periculoasă prin cosmopolisul ca metaforă a unei lumi fracturate, aflată întrun echilibru precar. Pe parcursul acestei călătorii, Eric pierde tot, soția, imperiul, reperele. La capătul
Apocalipsa cosmopolitană by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4249_a_5574]
-
modern dintre eroii antici, îi prilejuiește scriitorului spaniol David Torres (n.1966, Madrid)1 nu numai o abordare actuală, sub semnul postmodernismului, ci și plăsmuirea ingenioasă a unui univers ficțional tulburător. În ultimul său roman, Marea în ruine 2 , aventura odiseică și figura lui Odiseu sînt plasate în centrul unui abil joc de oglinzi, de factură cervantină, care le pune într-o lumină nouă și permite discursului romanesc să descifreze implicațiile și sensurile existenței umane cuprinse în binomurile dihotomice viață/literatură
Marea în ruine de David Torres by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/10054_a_11379]
-
duse pînă la extrem, ajungîndu-se la distrugerea, anihilarea totală, într-un cadru coșmaresc, apocaliptic. În haosul lumii distruse în cele din urmă de invadatori fioroși - o Eladă pustiită, o mare în ruine -, eroismul a fost înlocuit cu barbaria, iar mitul odiseic, purtat odinioară de apele mării, s-a destrămat. După proliferarea și fragmentarea multiplelor sale versiuni literare apocrife, sufocat de falsitate, mitul își trăiește agonia în cîntul tărăgănat al unui bătrîn aed rătăcitor pe plajele distrusei Elade - nimeni altul decît Odiseu
Marea în ruine de David Torres by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/10054_a_11379]
-
planuri temporale și niveluri de ficționalizare, care coexistă prin alternare, suprapunere, intersectare. Unitatea este menținută printr-o voce narativă unică, aceea a Penelopei, care spre final alunecă spre postura unui narator omniscient. Ca și în alte versiuni moderne ale mitului odiseic din literatura spaniolă contemporană (cum sînt acelea din textele dramatice ale lui Antonio Buero Vallejo sau Antonio Gala), i se acordă Penelopei o funcție mult mai importantă, în așa măsură încît protagonismul se inversează, în favoarea unui personaj feminin rebel, care
Marea în ruine de David Torres by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/10054_a_11379]