58 matches
-
vuiet. Într-un târziu, mi s-a părut că aud un horcăit greu care venea de departe parcă. L-am ascultat un răstimp cu zvâcniri tari de inimă; apoi a contenit. Totuși, din când în când, slabe rămășiți, ca niște oftări lungi, ajungeau până la mine și mă înfiorau. Orice-ați spune, eu nu cred să fie om pe lume care să nu-și simtă inima bătând grăbit, când se află noaptea în singurătate și mai cu samă într-o clădire pustie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau vibrările melancolice ale cornului, tot mai strânse; bătaia copoilor amuțise; sara venea, și prin bradul de pe pisc trecu o oftare. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintâi steluțe. Căprioara avea un muget abia auzit, și ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Așa sta singură și murea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vechi și foarte trist. Și când tăceau bolțile nesfârșite, parcă și sufletul din mine tăcea, sta neclintit, așteptând; n-aveam bucurie, n-aveam durere, intram parcă în nesfârșita fire, în marea bogăției pământului. Iar când tresărea în murmure și-n oftări codrul, când începea să crească și să curgă valul vânturilor, fiori grei îmi răscoleau sufletul, un cântec înfricoșat pornea în mine, cântecul care prevestea și cerea iubirile tinereței. Așa, furtuna odată m-a prins la căsuța din poiană - și Voinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ca o buciumărie prelungă chemând spaima din zarea mohorâtă, înăbușită de pulberi răsculate. Așa crescu bubuind buciumăria pădurii, învăluiri dese de stropi se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur; o gaiță trecu, cu penele-i albastre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
îmi ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturând, din fagii uriași și prin grămezi galbene pășeam; foșneau grămezile, și pașii noștri tăiau cărări prin ele. Ca o oftare aspră trecea pe sub ramurile goale; și pustii și triste se deschideau adâncurile, tot mai pustii, cu cât mai mult răzbăteam în ele. Sufletul parcă-mi era plin de negură. Într-un târziu, mă oprii și întrebai: Ce mai face, Voineo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta și se apropia de cal. Așa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin pădure treceau adieri ca oftări de ființi chinuite, nevăzute. O bură rece, o cernere de pulbere fină și umedă umplea aerul și dădea zilei o coloare cenușie. - Chihaia se ținea grăbit după cal, lunecând, sprijinindu-se în baltag, scuturând în mersul lui buchetele de ferigi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe unde am venit noi... Eu fac pe drum - și am o leacă de înconjur... Carul porni cu boii blânzi, și cu omul toropit, prin fumul burniței. Boierul, tăcut, își întoarse calul și apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în pas, gânditor, și-și simțea mădularele amorțite. Ș-avea și-n el ca o nemulțămire nedeslușită. Și parcă și de el însuși și de roibul care-l purta de jumătate de zi, ud și flămând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pierdută și fericită, gâfâia: — Unde mă duci?... spune-mi unde mă duci?... Vtc "V" Pentru Haia lui Sanis, viața care se mișca în jurul ei nu mai avea nici o însemnătate. Puțin îi păsa de privirile întunecate ale lui tatu-său, de oftările lungi ale maică-sii, puțin îi păsa de planurile de logodnă care se țeseau în jurul ei, în auzul ei. În anul acela nu s-a bucurat ca altădată de sărbătorile mari ale neamului. În începutul palid de toamnă, de anul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
că au cheltuit atâția bani degeaba. Luca recunoscu și înghiți în sec. Încetul cu încetul, dezmeticindu-se parcă, începură să-și despice pățaniile și să le cântărească, fiecare socotind că are câte o lămurire de adăugat sau cel puțin o oftare că, dacă n-ar fi fost cum a fost, poate că toate ar fi ieșit altfel. În tânguirile lor se amestecară apoi și alți oameni, unii numai din curiozitate, alții pentru că au mai auzit asemenea lucruri ori au pătimit și
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
la dreapta. Costică trecu de asemenea la dreapta, parc-ar fi vrut cu tot dinadinsul să se arunce sub roți. Cu o răsucire bruscă de volan trăsura viră la stânga, dar tot atât de brusc trecu și copilul la stânga. Atunci frânele scârțâiră cu oftări ruginite și mașina stopă scurt în țipetele doamnei din fund. În clipa următoare șoferul fu lângă copilul care rămăsese cu limba scoasă, încremenit, la doi pași de botul automobilului. ― Rupe-i urechile, Rudolf, să se învețe minte, blestematul! strigă domnul
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
decât pasionată. Parcă ar fi înțeles subit că e om bătrân și nu-i șade bine să dea târcoale unei cucoane tinere și mondene ca Nadina, care n-are ce găsi la dânsul, dacă vrea iubire, și care, tolerîndu-i totuși oftările, cel mult se amuză pe socoteala lui. Nadina era veselă, ciripea, umbla de ici-colo să se intereseze de masă și mereu zicea avocatului: ― Credeam că ai să-mi fii un tovarăș agreabil, să râzi, să-mi faci curte sau barem
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
însă râsul ei era speriat. ― Iar te-a certat maică-ta, Ilenuțo? urmă Nadina văzînd-o așa. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ți șade bine! ― Vai, coniță dragă... Cum deschise gura, cum o năpădi plânsul. Abia printre lacrimi și oftări izbuti să spuie ce-a pățit șoferul și că arde Ruginoasa. Nadina însăși, parcă n-ar fi pătruns cuvintele, nu-și dădu seama îndată de înțelesul lor și întrebă: ― Bine, bine, dar mașina e gata? Fiindcă trebuie negreșit să plec
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
Paleologu, potențial candidat la Primăria Bucurescilor. Nu vă imaginați ce l-am tuflit pe minunatul Marin Moraru evocându-i delicioasa scenă din Operațiunea Monstrul cu adormirea bossului jupiterian pe fundalul hipnotizat auditiv de povestea „bicicletei galbene a doamnei Izbășescu“. Din oftarea lui exasperată mi-am înțeles gafa: când ai jucat așa de trăznitor cu Dinică în Godot, a fi evocat ca partener de sforăituri cu Caragiu, ori ca Guliță cu Draga Olteanu-Chirița, asta devine curat asasinat la blazon. Meștere, s-avem
Ce mi se-ntâmplă: jurnal pieziş by Dan C. Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/580_a_1318]
-
la toate La câte te-am rugat - Ah! îmi zici că nu se poate Mă mir ce ți-am stricat. Isvor ești plin de har Și ai și acest dar: Faci haz să pedepsești Viețile omenești. Suspinurile mele Și desele oftări, Vrei să le ai pre ele Ca niște desmierdări. 17 De-acum nădejdile toate De la mine s-au sfârșit. Moriu, luîndu-mi ziua bună De la ceea ce-am iubit. 396 {EminescuOpVI 397} Astăzi mă dispart de tine Și sufletul mi-ai
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
mai poți să te mai ții. Te-ai deprins cu reaua viață, Amar îți pare dulceață Și-l ai la răni alifii, Ori care nenorocire La tine s-au făcut fire Și suferind o petreci; Rabzi dureri fără-ncetare, De oftări nu ai scăpare Și nu plesnești să te-nneci; Te-ai luptat tot vitejește Dar acum se isprăvește, 420 {EminescuOpVI 421} {EminescuOpVI 422} {EminescuOpVI 423} Trebui să mori negreșit, Să mai trăiești nu se poate Că ieu nădejdile toate Le-am
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
sfârșesc. M-am gătit, plec, mă duc, Nu mai pot să mă-ntorc. Pașaport luat, Tovarăș aflat Iată, plec, mă duc, {EminescuOpVI 447} Cunoscut fac Dumitale vai, vai, vai, Că mă aflu-n mare jale, Necontenit trăiesc în chinuri, În oftări și în suspinuri. No. 48 Ce fără de gust viață Când nu e de față Ceea ce o slăvesc, Nu-mi aflu odihnă, Nici un loc de ticnă Să mă mulțumesc. Orice desfătare Neagră mi se pare Fără ea când sunt, Ea dacă
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
ei întreagă!... Simt, Doamne, că pe ea o iubești mai mult!... Răspundemi, Doamne, ca poate să mă îndrept, ce Lângă dânsul un greieraș începu a scânci subțire și trist... cri-cri... cri-cri!... Grămezile de frunze îi cuprinde pașii, însoțindu-l cu oftări uscate. Copacii foșneau ușor, parcă susprinau șoptind... ”Vasilica... Vasilica!”. Dinspre miazănoapte începu să sufle un vânt subțire și rece... Dimineața a fost răcoroasă cu cer senin. Lumina toamnei aluneca încet peste cimitir. Vara plecase... venise toamna, inima ei zvâcnea pe
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
Alecu cîntă mai ales iubirea și aproape deloc femeia individualizată moral și corporal. Înflorește În jurul acestei imagini abstracte o Întreagă mitologie a jertfei și a suspinului, reluată, Îmbogățită de urmași. Elementele ei sînt cunoscute: boala fără leac, durerea ce răpune, oftările adînci și invocarea morții ce ar trebui să pună capăt suferinței. Dragostea este fie o floare, fie un puișor canar care sfîșie o inimă Înlănțuită, fie o turturea sinucigașă, isterizată de singurătate. Alegoria dezvoltă o singură imagine și nu iese
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
afară! Și de sînt și de am viață, dar lumea ce-mi folosește CÎnd a ochilor mei lume din vedere Îmi lipsăște! Soarele, ce eu cu plînsul Îl Întîmpin cînd răsare, Și luna ce mă găsăște În suspin și În oftare, Pentru mine nu colindă decît În cerc de durere. Pămîntul tot În cutremur și stihiile-n perzare Sămăna Înspăimîntate de atîtea pătimiri...”. De aici pînă la ideea că există o conjurație a „rălelor” din univers și că omul Îndrăgostit a
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Plîns, vaiet, oftat, suspin sînt semne ale aceleiași suferințe. Semne și trepte. N-am putea spune care este ordinea lor. Poetul le schimbă, Într-un loc Începe cu oftatul, În altul trece direct la plîns. În orice caz, starea de oftare este specifică așteptării, privegherii. Este simptomul suferinței cronice. Ritmul durerii suportabile. Plînsul este o eliberare după un moment de paroxism, oftatul reprezintă o Împăcare cu soarta . O Împăcare și o acumulare pînă la o nouă criză. Așadar: „Să petrec tot
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
specifică așteptării, privegherii. Este simptomul suferinței cronice. Ritmul durerii suportabile. Plînsul este o eliberare după un moment de paroxism, oftatul reprezintă o Împăcare cu soarta . O Împăcare și o acumulare pînă la o nouă criză. Așadar: „Să petrec tot cu oftări” (Peirea) e o petrecere de lungă durată și ca se bizuie pe virtutea răbdării. Vaietul, plînsul reprezintă un moment de derută interioară. Temeliile ființei se clatină și atunci ochii varsă pîraie de lacrimi, gura scoate țipete lungi și Înalte. CÎnd
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încărcat. Ș-unde vede tinerei, Întinde arcul la ei. Ș-fi săgetează pe loc, Drept În inimi prin mijloc. Și așa Încep atunci Să simtă dureri și munci. Care răni apoi În veac Numai vreun alt leac Decît ale lor oftări Să mai taie prin cîntări, Povestind cumplitul dor Ce-l pătimesc de l-Amor.” E suficient să schimbi două-trei accente, și nuanța de confesiune pasională dispare. Amor, erou Înarmat săgetînd „pe loc / drept În inimi prin mijloc” - iată o imagine
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
taie prin cîntări, Povestind cumplitul dor Ce-l pătimesc de l-Amor.” E suficient să schimbi două-trei accente, și nuanța de confesiune pasională dispare. Amor, erou Înarmat săgetînd „pe loc / drept În inimi prin mijloc” - iată o imagine subtil ironică. Oftări „tăiate” prin cîntări - sună a bătaie de joc subțire. Pann dezvăluie, totuși, ceva din strategia lui poetică. Să recitim versurile: „El e numai povestit Ș-În idei Închipuit, .................................................... Povestind cumplitul dor”... A povesti amorul e chiar stilul lui de a
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui] de lume. În fapt, Noul Eretocrit este manualul cel mai amplu despre codul erotic al epocii. Însă manualul (codul) trece printr-o fabulă mitică. Erotocrit („critic, adică, d-amor”), fiul lui Pezostrat, „ministru politic” al Împăratului Eraclie, petrece În oftări și cugetări grozave, ceea ce va să spună că este Înamorat. Areti, fiica Împăratului, este sursa acestui chin. Erotocrit se confesează prietenului său, Polidor, iar dialogul este comentat de alt personaj, Poetul, care introduce actorii pe scenă și-i prezintă publicului
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și va căpăta compenzație. Ziarele oficiale ale celor trei împărății de la miazănoapte ridică glasul lor în cor pentru a lăuda trăinicia federației celor trei împărați, a căror împărăție nu va avea sfârșit. Prin urmare turcul slăbește văzând cu ochii. Afară de oftările talmudistice ale Nouăi Prese Libere, afară de câteva lumânări de sâmbătă, încă și acele, din cauza crizei {EminescuOpIX 232} și "Krachului", numai de său, nu se aude glas care să comande foc pentru dânsul. Cu toate acestea și noi oftăm, deși nimeni
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]