158 matches
-
organizarea marii sărbători a Panatheneelor, simbol al unității atice, că și susținerea cultului Dionisiac și a prmelor spectacole tragice. Se remarcă poeți ca Anacreon și Semonide din Keos la curtea Pisistrasilor, inițiativa editării poemelor homerice și unei culegeri de poeme orfice; tot atâtea modalități de a afirmă proeminentă și strălucirea puterii tiranilor. Presiunea aristocraților se diminuează asupra demosului rural, atât prin susținerea lui economică, cât și printr-o justiție independența, garantată de judecătorii itineranți. Cetățile ionice au fost socotite că un
Grecia clasică () [Corola-website/Science/320929_a_322258]
-
dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona. Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusine se celebrau încă din sec. al
Misterele din Eleusis () [Corola-website/Science/304202_a_305531]
-
patriei sale, la malul râului Strimon. Un comentator al piesei lui Pseudo-Euripide îl citează pe istoricul elenist Marisias, care localizase ultimul loc de odihnă al lui Rhesus pe o colină în fața sanctuarului muzei Clio din Amfipolis. Referirile tragediei la misterele orfice și la grupurile de adepți ai regelui fac probabilă existența unui cult inițiatic asemănător sau chiar identic cu orfismul în Amfipolis. Menționarea lui Orfeu în "Rhesus" ca aliat al Persefonei în rolul său de mistagog și nu în cel de
Rhesus (mitologie) () [Corola-website/Science/304417_a_305746]
-
latura "apollinică" a cultului, inițiată de venerarea unei zeițe solare, căreia nu i se închinau sacrifcii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a șaptea treaptă a teogoniei și, în același timp, a inițierii orfice. Fiul acestei zeițe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus și Zalmoxis. În teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui taur. Acest sacrificiu
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
Artemis, Zagreus cu Dionis și fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu Ares. Zeul Ares fusese trac și în accepția lui Homer, care în "Iliada" îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.. Ritualurile orfice constau inițial în comemorarea teo- și cosmogoniei trace, reprezentată prin treptele inițierii. Numele grecești se datorează izvoarelor. Primele patru trepte, tetrada, semnifică și cele patru ipostaze ale Zeiței Mamă în conformitate cu elementele "pământ, aer, apă, foc": Această tetradă inițială e urmată
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
Timokles sau de Persinos), "krathres" (Zopyros), "tronismoi mhtrooi kai Bakxika" (de Nichias Eleatul), "eis Aidoy katabasis" (de Herodicos din Perint), "peplos kai diktyon" (de Zopyros sau de Brontinos), "pysika" și un imn pitagoreic despre coborârea în infern (Brontinos). Diversele teogonii orfice au putut fi datate înaintea anului 500 î.Hr., doar o "katabasis" dedicată lui Heracles ar putea fi de dată mai veche și este atribuită unui poet influențat de orfism, adept al misterelor eleusine. Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
o "katabasis" dedicată lui Heracles ar putea fi de dată mai veche și este atribuită unui poet influențat de orfism, adept al misterelor eleusine. Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora nu a putut fi influențat în timpul vieții de scrieri orfice, apropierea dintre pitagoreism și orfism s-a produs așadar mai târziu. Imnurile pitagoreic-ofice sunt probabil de origine elenistico-egipteană. Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene. Celebrarea
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
inițiate de Pisistratus. Festivitățile aveau un rol inițiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât și prin concepțiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincție clară între ritualurile orfice și misterele dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de "bacchoi" (entuziaști) și mistagogi. Chiar imnurile eleusine aduse zeiței Demetra, datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se pare că nu era unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcție de diversele influențe ale tracilor, fenicienlor ori frigienilor. Influența egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de Herodot, nu a putut fi dovedită. Orfismul a avut probabil și după alungarea tiranilor Hippias și Hiparh mulți adepți, atât în rândurile grecilor cât și, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
și a similarităților cu misterele dionisiace există și studii care contestă existența orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susținut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic față de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par însă a confirma larga răspândire a orfismului. Astfel, descoperirea la Olbia (azi Bug în Ucraina) a unor tăblițe de os dovedește existența cultului pe țărmurile Mării Negre. În 1962 a fost
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
păstrat acum în Muzeul arheologic din Salonic, fusese deci parțial ars și rămâne încă subiectul multor cercetări și controverse. El dovedește larga răspândire a orfismului în lumea greacă și vechimea lui considerabilă. Comentariile la "Teogonie" recunosc caracterul ermetic al textelor orfice și subliniază că riturile nu pot fi înțelese decât individual, prin inițiere (coloanele VI și XX). Aceste interpretări se dovedesc a fi influențate de filozofia platonică, ele sunt probail o reacție la critica raționalistă care îi era adusă orfismului în
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
cu ajutorul resturilor papirusului de la Derveni, există și alte izvoare referitoare la cult sau la principiile etice și filosofice ale orficilor. În orășelul calabrez Vibo Valentia, numit Hipponion în antichitate, au fost găsite cele mai vechi lamele de aur cu texte orfice, datate aproximativ în anul 400 î.Hr.. Ele conțin o descriere a lumii de apoi și enumeră normele de conduită a sectanților, confirmate de majoritatea izvoarelor. Lângă "casa" lui Hades se află, conform acestui text, un izvor umbrit la dreapta de
Orfism (religie) () [Corola-website/Science/304069_a_305398]
-
datoreaza mai ales mitologiilor mai bine cunoscute, ca cea greacă și cea egipteană, care nu respectă regulă "soarelui feminin". Dualismul soare/masculin/lumină și luna/feminin/întuneric este găsit în multe (dar nu toate) tradițiile europene care derivă din filosofiile orfice și gnostice, o excepție notabilă fiind în mitologia nordică, unde Soarele este feminin, iar Luna este masculină. Venerarea soarelui este o posibilă origine a henoteismului și în cele din urmă a monoteismului. În a optsprezecea dinastie a Egiptului Antic, religia
Divinitate solară () [Corola-website/Science/303865_a_305194]
-
esențială pentru demersul său - antipoetic prin excelență - este obstinația de a privi obiectele făcând abstracție de orice stereotipii perceptive și de a le descrie evitând orice tip de clișee verbale (mai cu seamă pe acelea „nobile”, omologate de tradiția poeziei orfice și abstracționiste). Punctul de plecare - specific metodei sale de creație - pare a fi, aproape întotdeauna, cel semnalat de Italo Calvino: „a fixa aspectul cel mai important - adeseori ignorat - al oricărui obiect sau element și a construi în jurul lui discursul”248
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fi pe deplin exprimat sau înțeles. În fapt, trăsătura distinctivă a poeziei lui Roberto Deidier este tocmai această permanentă pendulare între căutarea momentului unic și revelația multitudinii particulariilor. Chiar dacă la o privire superficială versurile sale par tributare mai curând viziunilor orfice, în care comunicarea se circumscrie inefabilului, unui moment de intuiție absolută ce nu poate fi împărtășit în întregime, totuși, treptat, ajunge să capete pondere interesul față de aspectele prozaice, umile și fragmentare ale vieții de zi cu zi. Nu fără îndreptățire
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fapte nu rareori infirmate în istorie. Ciclurile naturii, altădată proiectate în orizontul cosmic, au căpătat acum o notă de cumințenie convențională. Structurat în patru părți, Periplu (1993) reia demersul favorit al poetului - o necontenită reîntoarcere în sine sub semnul magiei orfice a corespondențelor. Conștiința scindată se proiectează însă într-o lume căreia îi lipsește exuberanța din primele poeme. SCRIERI: Dincolo de umbre, București, 1968; Discul, București, 1972; Bucuria cuvântului, Cluj-Napoca, 1974; Între pământ și cer, București, 1977; Foc nestins, Cluj-Napoca, 1980; Aripa
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287274_a_288603]
-
pînă-n/ ultimul mirelui sînge/ arterele mele/ se sparg peste cer/ vorbiți-mă duhuri/ pînă tună de glasu-mi/ temeliile-ntregii puteri" (Mă-mbăt). Nu altminteri decît o ființă demoniac totalizantă, poetul se declară înzestrat el însuși cu daruri mai mult decît orfice, uzurpatoare ale atributelor divinității: "Sînt o ființă ultimă/ sînt templul/ tuturor limbilor/ în glorie sunînd/ Dacă-a trecut/ cuvîntul peste ape/ eu sînt rostire/ sînt întregul cînt" (Sînt o ființă ultimă). Scufundat într-un uragan al beției de sine, soarbe
Misticul rebel by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16997_a_18322]
-
lumea muzicii atinge mai mult ????cină fiin?ei noastre" „Manuscrise"), prin artă sunetelor, omul poate ajunge mai u?or la esen?a lucrurilor (că odinioar? Orfeu), iar gândirea eminescian? atribuie acestui concept un sens superior, ontologic: Înzestrat? cu „virtu?i orfice", poezia are privilegiul de a „concilia contrariile, de a stinge antinomiile, de a realiza mult râvnita ?i atât de greu atinsă, Într-un moment de hâr numai, coincidentia oppositorum" (Zoe D.Bu? ulenga). Iar aceast? armonie este posibil? numai În
Mihai Eminescu - imaginarul paradisiac by Luminiţa Teodorescu () [Corola-publishinghouse/Administrative/1299_a_2381]
-
două cărți de proză flagelară închinate lui Marin Preda și lui Nicolae Labiș. E vehement condamnată atitudinea politicienilor români de a-și cerși intrarea în Europa, ca și cum nu i-ar fi aparținut de drept din vremuri imemoriale prin dimensiunile sale orfice și zalmoxiene. E o atitudine de "hibrid cultural" pe care un Bălcescu, un Eminescu, un N. Iorga, un Mircea Eliade, un Hașdeu, un Blaga și, bineînțeles, un Cezar Ivănescu n-au avut-o niciodată. Europenismul nostru aparține naționaliștilor români. Și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Trenul deraiat de omizi reflectă nu atât desfacerea, cât procesul în desfășurare al desprinderii creatului din increat. în antropologie. E Timbrul lui Ion Barbu din etapa ermetică (acea piatră în rugăciune ce se despoaie din humusul primordial, prin medierea latențelor orfice), sau chiar energetismul teluric din cea parnasiană (Lava, Banchizele, Copacul). Câteva exemple din volumul Din versurile lui Ladima sunt ilustrative: "Felie de noroi e ciclul meu, / Spre capătul carent răzbat cu greu /"29 sau "Dar iezerele unul lângă altul sute
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Așadar dificultatea voită a scriiturii acestui text se transformă În cele din urmă Într-un spectacol al vederii, al Întrupării formelor. Totul poartă un fel de amprentă a apropierii, unde nimic nu Îți este străin, de aici intuiția unei „cunoașteri” orfice care poartă ecoul, urma, ruina, nostalgia Întregii cunoașteri. Dar vraja Își cere și dez-vrăjirea. Paradoxul este că cele 11 Elegii stănesciene au rămas pe malul acestei călătorii spre Cythera. Stilul hibrid al autorului ambiționează să includă și tonalitatea textului-mamă, cel
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
subteran de mare importanță În viața religioasă a grecilor. Aici Bianchi s-a arătat de acord cu teza Simonei Pétrement, aducîndu-i Însă În discuție pe precursorii lui Platon și, mai ales, pe orfici. Chiar dacă s-a negat existența unor comunități orfice În Antichitate, o ideologie orfică a existat cu siguranță anterior lui Platon. Ea a lăsat moștenire respingerea și disprețul trupului pornind de la mitul pruncului Dionysos, ucis și devorat de Titani 20. De aici, discipolii „stilului de viață orfic” (bios orphikos
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
se va vedea În continuare. Într-adevăr, Bianchi a putut releva existența majorității trăsăturilor dualismului occidental la orficii greci ai Antichității, cărora Platon le este mult Îndatorat, și a putut trage concluzia că, pe anumite căi, gnosticismul derivă din speculațiile orfice 29. Am arătat În capitolul precedent că sistemele speculative sînt alcătuite din anumite „cărămizi”. Acestea pot fi Îngrămădite la nimereală, În aranjamente fortuite, sau combinate În funcție de anumite criterii ierarhice. La Începutul secolului nostru, unul dintre cei mai mari arhitecți ai
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Persiei și mai ales colecționez cu dragoste publicațiile dvs. despre acest subiect”2. La nici 20 de ani, în acei ani atât de promițători și încă incerți, Eliade nu recunoaște sub nici o formă presiunea specializării, scrie cu dezinvoltură despre misterele orfice, taoism și budism, despre mitul diluvian la egipteni, în religiile australiene și melaneziene, fără suspiciune față de riscurile diletantismului. Portretul succint, dar atât de precoce matur, pe care în aceiași ani i-l face lui Sylvain Lévi -președinte la acea vreme
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
mai sobru, sever chiar, se distinge în Descântece de gravitație (1977), care evită ceea ce anterior fusese verbiaj nebulos, uneori chiar balast strălucitor. Accentele expresioniste nu lipsesc, dar experiența poetului face ca stridențele să fie evitate. Cele două cicluri ale volumului - Orfice și Starea de dor - semnalează chiar prin titlu domeniile explorate: logosul și erosul. În Sonete (1978; Premiul Asociației Scriitorilor din București), meditația lirică, depășind restricțiile formale, refuză din nou contemplația, fiind înviorată de evocarea unei naturi în expansiune, în care
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287396_a_288725]