112 matches
-
versificația sămănătoristă mediocră), ci și în proza publicistică, unde potențează, de regulă, umorul frust. Un alt aspect al vecinătății literare a celor doi publiciști ține așadar de tentația alegorizării . În publicistica lui Caragiale, putem vorbi de un comic al cotidianului parodiat, care mizează pe "întregul sistem de fenomene extraliterare convertibile într-un univers artistic sau cu destinație artistică"257. De aceea, de la improvizațiile cu Mitică, personaj central (dar și alte nimicuri, mofturi felurimi), ale căror poante condensate esențializează metehne ale mentalului
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
decembrie 1989 - Introducere în psihologia socială de Mihai Ralea și Traian Herseni (1966) -, susținând că este „aproape ilizibil”. Nu-i nimic nou sub soare: și existența lui Homer este contestată - din alte rațiuni decât ideologice, firește - și opera lui este parodiată - cu mult talent, trebuie să recunoaștem. Urmând dictonul filozofului „șlefuitor de lentile”, Baruch Spinoza (1632-1677), să ne străduim să înțelegem oamenii, cu atât mai mult pe cei fără de care știința și cultura românească ar fi fost mai sărace. Îmi exprim
[Corola-publishinghouse/Science/2358_a_3683]
-
crede că șanse există numai pentru o Europă americanizată, o Europă capabilă să se lepede de sine, de creștinismul ei milenar, de marile tradiții culturale. Mozart, Tolstoi, Balzac, Beethoven, Michelangelo, Eminescu se cuvin uitați sau, în cel mai fericit caz, parodiați. Dacă în secolul al XIX-lea Eminescu întrevedea o primejdie a "americanizării" României (America dunăreană), acum, se pare, proiectul e să se realizeze o Americă europeană. Mircea Cărtărescu (înainte de a-și anunța renunțarea la postmodernism) credea serios, în 1998, în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe alocuri cu o anume maliție, achizițiile brevetate de proza decadei. Romanul În larg (1989) este de un manierism obositor, storcând tot ce se poate din bătătoritele rețete ale scriiturii intimiste (epistolarul și jurnalul). Jongleria cu mai toate convențiile ficțiunii (parodiate serios) constituie adevărata temă a cărții, populată cu personaje anemice, vizibil confecționate din hârtie. Adevăratul interes al literaturii lui H. este de găsit în prozele scurte. Aici relația dintre literatură și real își află un echilibru convingător. Scriitorul aruncă asupra
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287446_a_288775]
-
sunt cele scrise de Petronius, Cervantes sau Tournier, fiecare contribuind, în egală măsură, cu noi înțelesuri la consolidarea termenului de roman. Autori cum sunt cei menționați, aleși, desigur, dintr-un canon etern supus reconfigurării, și-au depășit în notorietate predecesorii parodiați și s-au impus în conștiința publicului de pretutindeni la capitolul "literatură pur și simplu". Pentru ca noțiunile de teorie literară să capete și o greutate practică, am apelat la cazuistica romanului, întrucât acesta pare a fi "sertarul" literar cu cel
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
două texte, pe care cititorul îl sesizează mulțumită efectului comic. Comicul poate să apară în funcție de voința auctorială (cultivând procedeele cunoscute) sau survine din simpla alăturare a realității textuale a celor două opere. La fel, ironia poate "dirija" intenția operei, textul parodiat servind pe post de "mască verbală sau ca un cod deturnat spre a ascunde sau deturna mesajul parodistului"5. Importantă de acceptat este operația de codificare ce ajunge practic să normeze lectura, ea fiind unul din punctele comune în care
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
parodia contribuie la înțelegerea evoluției literaturii prin eforturile pe care aceștia le fac pentru a inova negând, deseori chiar printr-o (amuzată) autonegare. În majoritatea cazurilor, opera cu pronunțat caracter parodic include o critică uneori vehementă, alteori destinsă a modelului parodiat (sau/ și o satirizare a unor realități extraliterare). Aceasta este dublată salvator fiindcă, în caz contrar, parodiștii ar putea fi acuzați de ranchiună personală de creație, de inovația formelor precedente. Accentul cade, în lucrarea de față, pe problema parodiei. De-
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
o mentalitate de tip parodic. Bahtin vorbește despre parodie ca gen în sine, nu mai ia în calcul doar specia. Observând că niciodată "genurile parodice nu se încadrează în acele genuri pe care le parodiază"33, deși reproduc, formal, operele parodiate (un poem parodic nu rămâne pur și simplu tributar genului liric), cercetătorul "deconspiră" însăși esența fenomenului: operele rezultate în urma parodierii sunt "parodii în sens strict" și nimic altceva. Nu este uitată nici literaritatea textului parodic, asupra căreia se fac importante
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
parodia îl interesase din punctul de vedere al preluării și integrării, în literaturile naționale, a bunului străin (termen "umbrelă" sub care se pot ascunde atât parodia unui gen, a unor teme și motive, cât și a unui stil etc., obiectul parodiat putând fluctua de la caz la caz), de această dată nucleul îl formează "cuvântul străin" care devine "arena de luptă dintre două voci", cea din primul plan, auctorială, și cea subtextuală din planul secund, aparținând obiectului parodiat, adică "stilul altcuiva ca
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
unui stil etc., obiectul parodiat putând fluctua de la caz la caz), de această dată nucleul îl formează "cuvântul străin" care devine "arena de luptă dintre două voci", cea din primul plan, auctorială, și cea subtextuală din planul secund, aparținând obiectului parodiat, adică "stilul altcuiva ca atare, dar și maniera social-tipică și individual-caracterologică de a vedea, a gândi și a vorbi"36. Ancorându-și observațiile pe teritoriul deschis de B.M. Eihenbaum, pe care-l contrazice, și I.N. Tînianov, pe care-l completează
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
de roman cu totul nou, polifonic, noțiune la care se vor raporta mulți dintre teoreticienii ulteriori ai parodiei. Polifonia romanului vizează "pluralitatea vocilor și conștiințelor autonome și necontopite"39, din rândurile cărora se disting, pe de o parte, limbajele/ discursurile parodiate și limbajele/ discursurile parodiante. Importantă rămâne, în fond, distincția celor două tipuri, certificată prin existența gradului de împotrivire dialogică a discursului parodiant. Dialogul intertextual facilitat de lectura unor astfel de opere se transformă, în viziunea formaliștilor ruși, într-un principiu
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
adică o operație de încrucișare și neutralizare, în spațiul unui text, a mai multor enunțuri luate din alte texte. Parodia este plasată și dezbătută în context telquelist din două perspective. Prima ține de producerea și productivitatea textului (semnificatul este opera parodiată, iar semnificantul, opera care parodiază): "Textul este o productivitate, ceea ce înseamnă că: 1. raportul său cu limba în care se situează este redistributiv (destructiv-constructiv), deci el este abordabil mai degrabă cu ajutorul categoriilor logice și matematice, decât cu ajutorul celor pur lingvistice
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
literaturii la independență față de epoca predentă, iar nu continuitatea omagială. Totuși, nu întotdeauna intertextualitatea este un semn al parodiei. Două sau mai multe texte pot coexista liniștite fără a avea nimic în comun cu parodia. În cazul intertextualității parodice, textul parodiat este atât de atent selecționat încât să fie recepționat ca atare de cititor, nu interpretat ca o addenda. Nu lipsesc nici umorul, nici asumarea ludicului; parodia este o convenție acceptată, la început în joacă (și) de cititor, pentru ca mai târziu
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
mai târziu să se atingă dimensiunea seriozității interpretative. Astfel încît cea de-a doua perspectivă asupra parodiei pe care o au în vedere textualiștii trebuie căutată în percepția textului ca rezultat în procesul scriitură/ lectură. Contribuția cititorului în recunoașterea operei parodiate are o importanță vitală, ea refăcând, practic, traseul parcurs o dată cu producerea textului rezultat. Jean-Louis Baudry lansează termeni precum scriitură redublată ("acest lucru îl lăsăm să se înțeleagă atunci când afirmăm că spațiul lecturii inaugurate de Marx, Nietzsche, Freud nu există decât
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
sa, prin ceea ce nu vom regăsi în alte genuri. Decisive rămân condiția de lectură (receptarea textului), pentru că participă activ la definirea genului prin percepția (deci existența) operei ca atare 55, și, în consecință, recunoașterea fermă a textului țintă, a obiectului parodiat. Deși manifestă multe din trăsăturile parodiei în calitatea lor de transformări ce vădesc înclinația spre ludic, oulipismele rezultând în urma "jocului de-a limbajul", creațiile grupului Ou.Li.Po ridică și problema diferențelor: "la parodie est un jeu d'adresse; l
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
face și obiectul trimiterilor teoretice ale lui Hans Robert Jauss 61, care scoate la iveală, din atât de complexa lume a parodiei, acei indici informaționali ce personalizează la maxim fenomenul literar în discuție: funcțiile parodiei, legătura dintre parodie și obiectul parodiat, dar și modul în care legătura dintre parodie și comic (deci conexiunea ei cu mecanismul psihic ce stârnește, în orizontul de așteptare al cititorului, râsul) este asigurată, în roman, prin permanența eroului comic. Mergând pe linia deschisă de Th. Verweyen
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
comicului parodic depinde inevitabil de cultura literară a receptorului, în măsura în care și cititorul de mai târziu va putea reconstitui idealurile și normele astfel negate", observă Jauss. Permanența eroului comic (chiar definirea lui ca atare implică o comparație între parodie și obiectul parodiat, întrucât "cine nu știe sau nu află ceea ce neagă un anumit erou comic nici nu-l va găsi, desigur, comic"65) e asigurată, drept urmare, de simpatia pe care cititorul o încearcă față de acesta, întrucât e un personaj umanizat în bună
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
întregul demers, întrucât neglijatul sens al noțiunii de parodie deschide noi posibilități de interpretare ale artei în întregime, începând cu intrarea în modernitate și postmodernitate. Pentru Hutcheon, parodia postmodernă reprezintă un caz tipic de așezare a operei parodice alături de opera parodiată, căreia nu i se opune la modul necesar polemic, ci doar vizează reluarea sa fără vreo intenție ironică. Textul parodic va fi definit drept o sinteză formală, o încorporare a textului din fundal (prim) în textul secund, cel care ni
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și subtextul semantic, implicațiile, trimiterile "deghizate" sau excesele fățișe când usturător satirice, când îmbibate de servilism pe care autori de talia unui Petronius le-au gândit la adresa regimurilor politice în care au trăit. Lipsește necesara apropiere a parodiei de obiectul parodiat, de textul pe care aceasta îl menise deriziunii, o punere în oglindă, în termeni genettieni, a hipo- și hipertextului. Din prisma actualității cel puțin, Antichitatea greco-latină pare dominată de un paradox: corpusurile teoretice care conțin evidente încercări de definire, note
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
exercitată de rapsozii-parodiști, decât o eventuală tradiție scrisă a parodiei literare. Totuși, nu uită să dezvolte ideea parodiei ca tehnică inovatoare lingvistic, urmărind schimbarea, deturnarea întregului sens al unui vers/ context epic prin simpla modificare a unui cuvânt din textul parodiat. "De asemenea putem schimba, în parte (s.n.), cuvintele versului. Alteori se alcătuiesc versuri asemănătoare cu alte versuri cunoscute, ceea ce se numește parodie"114, notează autorul latin. El vede, în continuare, parodia drept un mijloc de atingere a perfecțiunii în arta
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Asociind parodia și practicile specifice deprinderilor retorice, Quintilianus îi sfătuia pe retori ca, pentru a-și binedispune auditoriul (realizând implicit mult- râvnita captatio benevolentiae), să "făurească versuri care să semene cu versuri cunoscute, ceea ce se cheamă parodie"116. Cu privire la modelul parodiat, părerile sunt însă împărțite, în funcție de exemplificările de care dispuneau teoreticienii antici. Astfel, dacă Aristotel găsise că parodia reprezintă o "vulgarizare" a epopeii, există și mențiuni care o corelează cu cealaltă mare formă dramatică a Antichității, tragedia. S-a impus și
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
premisele romanelor picarești, căci aproape toate personajele și situațiile de comic buf în care sunt ele puse par a fi construite după rețetarul acestui tip de literatură, par să-l fi deținut avant la lettre. Din lupta organică dintre genurile parodiate și parodia lui Petronius s-a născut noul, sub forma antieroului picaresc, inexistent în satira menippee. Acesta este și narator, și protagonist (Encolpius), parcurge neașteptate peripeții, existența lui se supune caracterului aventuros al desfășurării faptice, iar statutul său e întotdeauna
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
dezvoltă până aici pe suport figurativ, suprapunând portretul lui Trimalchio, prin referințe erudite, peste ceea ce Petronius a reținut ca fiind mai înjositor din toate datele păstrate despre Socrate, și anume modul de comportament al acestuia cu nevasta. Căci o Xantippă parodiată, împingând la extreme, în grotesc și instinctual, trăsăturile celei dintâi, se vrea a fi și Fortunata, consoarta pe care Trimalchio când o laudă, subliniind atracția sexuală pe care ar putea-o exercita ea asupra mesenilor, lucru de neconceput în dialogurile
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
intră slugă la un vânzător de indulgențe și despre câte a avut de tras cu el" etc. Parcă provocându-l la replică pe autorul acestei opere, Petronius sesizează și promovează cu umor, în scene operând prin trimiteri exacte la opera parodiată, distanțarea enormă a propriilor personaje de eroii epopeici sau tragici, predestinații... Se produce astfel cea dintâi mutație importantă, care va insufla, în toate epocile, dorința punerii personajelor în acord cu realitatea, coborârea lor din imanent. Beția realismului... Capitolul 3 Renașterea
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
nega modelul. În cazul oamenilor simpli, avea chiar un rol mnemotehnic, urmărind să le reamintească, o dată încheiat festivismul carnavalesc, necesara întoarcere la "cele sfinte". Interesează parodia ca lecție, lipsită însă de rigorile scolasticii și prelungind ideea antică a recunoașterii materialului parodiat în produsul final. W.T.H. Jackson notează, la pagina 229 din The Literature of the Middle Ages188, că în această perioadă parodia devine de fapt "dependentă de recunoașterea instantanee a materialului supus parodierii. În special această tehnică s-a bucurat
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]