127 matches
-
în cazuri mai rare, autoironică, ceea ce ne conduce spre perceperea parodiei (în special în secolul XX) atât ca relectură ("semn distinctiv al felului în care arta este receptată în diferite epoci"13), cât și ca formă de autoreflexivitate. Cine sunt parodiștii? Cu uimire constatăm că în foarte puține cazuri aceștia constituie "un nucleu" în sine, majoritatea fiind autori cunoscuți publicului grație unor altfel de scrieri, pentru că practică, în genere, o scriitură în note complet diferite de cea parodică 14. Contraexemplul considerat
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și în teoria literară, unde numeroase studii oferă azi o pluralitate de perspective. Definițiile parodiei țin inevitabil seama de accepțiunile pe care le extrag istoricii literari/ teoreticienii/ criticii în urma studierii acelor texte superior cotate din punct de vedere estetic. Cum parodiștii sunt animați de cele mai diferite intenții cu putință, și natura explicativă a celor mai importante lucrări de specialitate va căuta repere distincte. Discutând, spre exemplu, motivația auctorială a parodiilor, se observă lesne că ea diferă de la o epocă la
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
manifestare a succesiunii dialectice a școlilor literare"22. La capitolul conexiunilor dintre parodie și umor, substanțiale precizări face Boris Tomașevski. Îi datorăm asocierea poemului epic eroi-comic renascentist cu binomul parodie/ roman. Acesta reprezintă, în concepția sa, și specia preferată de parodiști pentru că dispune de necesara deschidere către subiecte și chiar limbaje noi, spre deosebire de poemele didactice sau descriptive, care lasă mai puțin loc invenției epice. "Poemul epic a generat întotdeauna parodia", scrie Tomașevski, dar acordă mai multă atenție procedeelor parodice, urmărind cele
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Ca mecanism autogenerator, dar și de autocenzură al literaturii, parodia ia în calcul și "ridiculizarea unei școli literare adverse, desființarea sistemului ei de creație, "demascarea"" acesteia", ajungând să promoveze ceea ce s-a numit devierea de la normă. O asemenea operație practică parodistul prin introducerea unui procedeu preluat procedeul străin, în accepțiunea lui Tomașevski dintr-o scriere anterioară și infiltrat în opera proprie. Condiția sine qua non este cultivarea acestui procedeu în registrul comic: "dacă dezvăluirea procedeului va fi realizată într-o manieră
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Bahtin cercetase o mentalitate de tip parodic, de sorginte folclorică, acum menționează inventarea unui povestitor, de cele mai multe ori fără legătură "cu lumea literelor, provenind în majoritatea cazurilor din păturile sociale de jos, din popor", care (lucru de importanță vitală pentru parodist) "aduce cu el limbajul vorbit". O strategie datând încă din romanele lui Rabelais sau Cervantes, pentru că autorul nu și-a putut asuma, în toate epocile, libertatea "să-și rostească direct cuvântul". Prin urmare, acesta se vede nevoit să-și desemneze
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
hipertextualității, o dată ce în secolul XX se face din ce în ce mai auzită ideea că un text e întotdeauna derivat din textele anterioare, că o operă literară e întotdeauna purtătoare imensei biblioteci din umbră? Încercând o explicație, Genette distinge două operații majore la care parodistul poate recurge și pe care cititorul trebuie să le decodifice, în funcție de relațiile care se stabilesc între hipertext și hipotextul său: transformarea și imitația. De aici, regimurile în care ele pot evolua: ludic, satiric și serios. Din datele enumerate până aici
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
libertin și imoral. Pornind de la ideea că, de fapt, cel dintâi receptor al textului parodic este una și aceeași persoană cu autorul, Jauss vrea să descopere ce anume l-a împins pe respectivul autor să parodieze acea operă. Inițial cititor, parodistul se orientează spre alegerea unui text anume motivat de un grad mai mult sau mai puțin ostil de identificare cu acesta. Înglobând unele idei din psihanaliza freudiană, Jauss extinde apoi sfera identificării la orice participant la lectura respectivului text. Iar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
simpatetică, kathartică și ironică. În acest punct, studiul se leagă de teoria mai apropiată de noi, propusă de Matei Călinescu: cea a recitirii și, implicit, a rescrierii textului literar. "Lectura holistică" nu este un concept străin de parodie, caci și parodiștii, concurând, prin intermediul literaturii, exegeza, încearcă în fond să producă lecturi, chiar dacă lipsite de inocența cititorului-descoperitor de lumi imaginare. Iar dacă noțiunea umanistă de autor (în sensul de "sursă generatoare de semnificații fixe și fetișizate în text") nu a fost încă
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și importanța cu totul specială acordată, în interiorul parodiei literare, cititorului. Spre deosebire de rolul pe care-l joacă în alte fenomene literare, unde este redus la calitatea de "simplu spectator al textului", aici gradul său de participare este mult mai mare. Dacă parodistul își codifică textul în funcție de propriile intenții mai mult sau mai puțin subtile -, receptorul va fi capabil să-l decodifice respectând rigorile unei lecturi serioase, recurgând la cunoștințele literare pe care le cere textul respectiv, mergând, în ultimă instanță, literalmente la
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
asupra acestui detaliu toți exegeții de azi și de ieri par să fi ajuns la un consens: spiritul parodic atribuia, odinioară, un rol aparte rostirii parodia antică se naște o dată cu actul spunerii, al exagerării prin și de dragul limbajului. Destinul primilor parodiști este legat de anumite "personaje", mimii, unii dintre aceștia reținuți portretistic și de istoria literară, și de modul acestora de a "schimonosi" arta de a vorbi frumos și convingător. În ciuda distanțării temporale, nu lipsesc deci rețelele prin care opera literară
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Punând accentul pe efectul de ridiculizare care se obține prin mijlocirea textului parodic și incluzând în acest tip de literatură subiectele cele mai lipsite de demnitate, definiția însăși se dovedește mimetică: Aristotel făcuse cel dintâi precizările cu privire la "caracterele" articulate de parodiști în operele lor, dar se referise, în egală măsură, și la stilul scrierilor respective. Le Petit Larousse surprinde prin lipsa de densitate, neoferindu-i termenului decât două rânduri, primul tributar paradigmei parodice cultivate îndeosebi de teatrul francez clasic, iar cel
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Margaret A. Rose, în capitolul "The etymology of parody" din Parody: ancient, modern and post-modern. Aceasta consideră că forma de compunere a termenului prin prezența prefixului para, putând însemna atât alături de, cât și împotriva, îmbină cele două atitudini fundamentale ale parodistului: cea de apropiere limpede de modelul selectat, dar și cea de distanțare critică sau persiflare, în anumite cazuri. În plus, alăturarea acestui prefix numelui desemnând ceea ce se înscrie în înălțătoarea sferă a odei trădează intenția de coborâre, de demitizare a
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
personaj, care reține schematismul de ansamblu al caracterelor cândva eroice doar pentru a le submina, cu ironie sau nostalgie, transformându-le în simple ori complexe mecanisme textuale. De la Hegemon Thasianul, singurul la care Aristotel se raportează explicit ca la un parodist "de profesie", nu s-a păstrat vreun text până în zilele noastre, deși se crede că ar fi fost autorul unei parodii ce imita Gigantomahia (Bătălia giganților); oricum, faptul de a-l fi numit "născocitorul parodiilor" arată că el desfășurase o
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
anti-epopee (Deiliada fiind o Iliadă răsturnată), către ceea ce, ulterior, se va numi poem eroi-comic și va fi specific, din Renaștere, aproape tuturor literaturilor europene 100. Cu alte cuvinte, atunci când aduce în discuție comedia, Aristotel numește atât opere parodice, cât și parodiști, cel mai de seamă dintre ei fiind reperul însuși, Homer 101: "Aceasta (poezia, aici cu sensul de creație literară, n.n.) s-a împărțit după caracterele individuale ale poeților, firile serioase înclinând să imite isprăvile alese și faptele celor aleși, iar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
dintr-o seamă de scrieri teologice. Filologul italian Giulio Cesare Scaligero (care punea bazele clasicismului italian în Poetica sa) dezvoltă, pe acest teren, câteva considerații necesare cu privire atât la originea parodiilor, cât și la rolul ori măștile purtate de parodiști: "Așa cum satira s-a născut din tragedie, iar pantomima din comedie, parodia s-a născut din rapsodie... Într-adevăr, când rapsozii își întrerupeau recitările, își făceau apariția comicii (s.n.), care, pentru a relaxa spiritele, dezmințeau tot ceea ce auziserăm până atunci
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
născut din tragedie, iar pantomima din comedie, parodia s-a născut din rapsodie... Într-adevăr, când rapsozii își întrerupeau recitările, își făceau apariția comicii (s.n.), care, pentru a relaxa spiritele, dezmințeau tot ceea ce auziserăm până atunci. Așa că au fost numiți parodiști pentru că, alături de subiectul serios propus, introduceau pe furiș alte subiecte, comice. Parodia este deci o rapsodie răsturnată, care, prin modificări verbale, trimite cu gândul la obiecte comice"110 (trad. n.). O completare de bun augur aduce Marian Popa prin considerațiile
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
care, prin modificări verbale, trimite cu gândul la obiecte comice"110 (trad. n.). O completare de bun augur aduce Marian Popa prin considerațiile făcute la adresa operei lui Hipponax (sec. VI î.e.n.), pe care cercetătorul român 111 îl consideră cel dintâi parodist. Opera acestuia, Hexametri, ar conține o parodie a invocației către zei, specifică momentului cu care debutează epicul epopeic, fiind ușor de recunoscut grație circulației largi a epopeilor homerice. Oricum ar sta însă lucrurile, o certitudine se lasă totuși întrezărită: reprezentarea
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
totuși întrezărită: reprezentarea aristotelică asupra parodiei o leagă de tendința evidentă de ridiculizare a epopeii, pregătind terenul speciei numite mock epic sau poem eroi-comic. Dintre genurile "nobile" sau pur și simplu serioase, epopeea reprezintă, în concepția aristotelică, ținta predilectă a parodiștilor cel puțin sub două aspecte: ea oferă posibilitatea imitației stilistice și a imitației conținutistice prin degradarea mimetică, graduală atât a limbajului, cât și a evenimentelor propriu-zise. În primul caz, vorbim despre tratarea unui subiect nobil într-un "stil vulgar"112
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
cei care, pe de o parte, ridiculizau, travestindu-se, miturile naționale și locale, iar pe de alte parte, parodiau argoul unor clase sociale aparte (medici străini, proxeneți, hetaire, sclavi, țărani etc.). Dialogul se bucura de o mare cinste în preferințele parodiștilor, iar Athenaios numește existența acelor agone (diloguri parodice) alături de parodii ale discursurilor savante și ale pledoariilor judecătorești. De numele unui scriitor parodic de succes (în epocă) precum Hegemon se leagă nu doar anecdotele închipuite de prieteni, cât mai ales o
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
literaturii dintotdeauna, și anume originalitatea operei literare, își află și ea ecoul (soluționarea?) în modul de discutare și percepție a parodiei. Deși subiectul unei opere parodice nu este original, modalitățile de realizare și chiar întregul rezultat în urma efortului depus de parodistul de talent trebuie admise și sunt pe deplin funcționale ca mărci ale inteligenței. Este cât se poate de adevărat că cei care au impus parodia ca termen bon à tout faire nu au fost teoreticienii antici, în cazul cărora ocurențele
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
de stat și cultivat de unii autori postmoderni. În plus, prin intermediul satirei se face și necesarul salt către romanul latin, de multe ori conținând parodii fie la adresa romanului grec, în special a celui cultivând erotismul în accepțiunea sa idilică (pentru parodiștii latini, erotismul e aproape întotdeauna dublat de o malițioasă licențiozitate, atingând și problema homosexualității), fie răsturnând sensul de evoluție a personajului central într-o direcție eroică (gradul maxim de atingere a eroismului este, în Satyricon, accederea la un status superior
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
în Satyricon, accederea la un status superior, produsă prin trecerea de la condiția de sclav la cea de om liber și, grație unei curioase sforțări a destinului, neapărat îmbogățit peste noapte, precum Trimalchio). Tendinței de "supraviețuire" a eposului eroic, subminat de parodist atât prin ironie ca marcă stilistică, cât și prin disocierea completă de conținutul său i se opun noile universuri, noile figuri, noile limbaje, contraponderi ale registrului grav, serios, definibile prin comicul de orice natură. Cu alte cuvinte, se naște un
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
apare nouă, cititorilor de azi, dezavantajat prin simplul fapt că el se află încă în devenire. Aceleași genuri ce promovează perfecțiunea formală au însă un caracter închis, sunt necrozate, nu mai pot evolua, ceea ce le transformă în ținta favorită a parodiștilor. După ce l-am supus discuției pe Seneca, să-i dăm, în continuare, cuvântul și unui romancier parodic, convinși fiind că scrierea sa reprezintă o treaptă evolutivă, grație și acțiunii exercitate de și prin parodie, în metamorfozele suferite de romanul european
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
literară apare la câțiva ani după redactarea și punerea în circulație a opusculului senecan), nicicând o bipartiție similară, care i-ar fi diminuat puterea de persuasiune. Or, a-i dubla tematic registrele poate însemna și asumarea conștientă a statutului de parodist. Cu alte cuvinte, formula epică romanescă parodiază celelalte genuri, chiar și pe cel de la care, prin imitație, a pornit. Deși ne aflăm încă în preistoria lui, "romanul parodiază celelalte genuri (tocmai ca genuri), dezvăluie convenționalismul formelor și limbajului lor, pe
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
abundă și atinge enorm de multe subiecte. Descrieri ale parodiei există în Poetices libri septem a lui Giulio Cesare Scaligero, care o apropie de rapsodie și de oralitatea textelor, supunând cei doi termeni comparației permise grație alăturării dintre rapsozi și parodiști, aceștia din urmă având un sens diferit de cel pe care îl folosim în mod curent astăzi. Odinioară: "[...] au fost numiți parodiști pentru că, pe lângă subiectul serios propus, ei adăugau altele ridicole. Parodia este astfel o rapsodie transformată care, prin modificările
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]