45 matches
-
rându-i, întemeietoare. Și asta nu e totul. Iată: „Cât îmi urăsc poltroneria, lipsa ereditară de demnitate!”. Și continuă: „Ură de sine vecină cu urletul și lacrimile” (II, 57). În alt loc, aceeași poltronerie: „În anxietate intră timorare și chiar poltronerie” (I, 168). Doar că prezentul acesta, al explorării de sine, este și unul al denunțării falsului. Adevărata impostură aparținuse tinereții. La doar câteva rânduri după ce susține că înșelăciune este cuvântul care îi exprimă „filozofia”, Cioran constată cu nostalgie și dezamăgire
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i impostor e negreșit mai înaintat în cunoaștere decât un om serios, plin de merite și dintr-o bucată” (III, 325). E aceasta felul lui Cioran de a-și asuma identitatea precară și precaritatea lumii. Și dacă am numi jocul, poltroneria, cabotinismul, impostura-extravaganță, atunci am așeza în spatele tuturora suferința, singura care salvează („Suferința e aceea care dă valoare extravaganței, răscumpărând-o. Căci fără suferință, ea nu-i decât bufonerie” Ă I, 250), sau i-am așeza pe compatrioții săi, cu care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vreo altă temă în scrisul cioranian. Ceilalți, de fapt, nici nu contează. Omul, cu atât mai puțin. Cum am văzut deja, teama că s-ar putea să aparțină celor care mistifică îl macină nu o dată pe Cioran. „Cât îmi urăsc poltroneria, lipsa ereditară de demnitate!” (II, 57), exclamă la un moment dat. Iar ceea ce urmează ține de atitudinea pe care Cioran o manifestă cu consecvență față de sine însuși: „Azi după-amiază am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul sau lacrimile” (idem). Deducem, oricum, că poltroneria este mijlocul laș de a se sustrage confruntărilor, vieții, energiilor în acțiune. Or, fiind ceea ce detestă, lui Cioran nu-i rămâne decât să se hrănească cu această ură de sine. Fără să se identifice pe deplin cu ceva, trăiește “în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
birui teama și chiar să-ți disprețuiești propria moarte” (I, 311). Dar, în timp ce-și disprețuiește propria moarte, Cioran se disprețuiește adesea pe sine. În paranteză fie zis, nu mai are nici o importanță faptul că uneori găsește chiar în „poltronerie” o soluție. Să ne amintim: „impostor e orice om care, din exces de luciditate sau din alt motiv, nu e în stare să se identifice cu ceva” (II, 222-223). Or, el preferă să rămână un „melc”, chiar dacă „prefăcut” (II, 232
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
m-a frapat la el cel mai mult” (II, 114). Așadar, sinucidere și umor la Dostoievski. Cât despre Cioran, nu va fi fiind umorul chiar calea de a provoca și de a amâna sinuciderea, înțelegând prin umor fie și ipocrizie, poltronerie?! E, oricum, înțelepciunea lui, adică mijlocul de a rezista pe care-l identifică și la alții. Notează la un moment dat: „T.H., care a făcut patru ani de pușcărie, la întrebarea mea: Cum ai putut suporta? răspunde: Datorită umorului. Dacă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar fi fost cu putință la noi. Mediul l-ar fi făcut frivol, «jurnalist», diletant, sceptic într-un chip vulgar. Asta e și trăsătura dominantă a neamului nostru: scepticismul vulgar” (III, 291). Un scepticism care se resoarbe în umor, în poltronerie, în râgâit. O carență fiind, umorul îi ajută pe cei de pe margine, dedublații, învinșii, neputincioșii să convertească eșecul în victorie. O victorie pe dos, pe care Cioran o deplânge, dar de care, finalmente, se agață. Nu întâmplător, se simte congener
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
al furiei. Or, din cauza gastritei și a altor beteșuguri, mă îndop cu calmante; astfel, îmi sabotez eu însumi activitatea, «inspirația», «opera»” (I, 309). Și neputința își asociază sentimentul acut al imposturii Ă impostura proprie și impostura celorlalți. Cioran nu suportă poltroneria și teatrul pe care simte că toți, în Franța, îl joacă. „Iubesc totul, în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor” (I, 350), spune la un moment dat. Altundeva: „Ca orice individ condamnat la introspecție, urăsc omul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că țelul rămâne neatins, iar Indiferența, o utopie. Vede în Indiferență înțelepciunea ultimă, dar, cum știm, nu poate depăși limitele anxietății, cu tot ceea ce presupune ea: „Indiferența, semnul prin excelență al unui «suflet nobil». În anxietate intră timorare și chiar poltronerie” (I, 168). Timorare și poltronerie sunt atribute definitorii pentru Cioran. Oricum, așa cum vom vedea, cucerirea Indiferenței ar însemna nu numai renunțarea la nume, ci și la scris. Prins în malaxorul propriei identități care excelează în precaritate, Cioran notează: „Nu pot
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Indiferența, o utopie. Vede în Indiferență înțelepciunea ultimă, dar, cum știm, nu poate depăși limitele anxietății, cu tot ceea ce presupune ea: „Indiferența, semnul prin excelență al unui «suflet nobil». În anxietate intră timorare și chiar poltronerie” (I, 168). Timorare și poltronerie sunt atribute definitorii pentru Cioran. Oricum, așa cum vom vedea, cucerirea Indiferenței ar însemna nu numai renunțarea la nume, ci și la scris. Prins în malaxorul propriei identități care excelează în precaritate, Cioran notează: „Nu pot să scriu decât sub imperiul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sclavi; așa se explică incredibila teamă pe care o am în fața autorității, a autorității de orice fel. De îndată ce văd un ins în uniformă sau în spatele unui ghișeu, un slujbaș al STATULUI, mă blochez” (II, 9). Altundeva, notează: „Cât îmi urăsc poltroneria, lipsa ereditară de demnitate! Azi după-amiază am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă întreb uneori prin ce miracol izbutesc să mă mai suport. Ură de sine vecină cu urletul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
hepatite, în termeni populari „gălbinare”, dacă ar fi să-l credităm pe povestitor, deși adesea diagnosticul pus de medicina populară este fantezist, de unde și seria de bolnavi închipuiți la Caragiale, bolnavi „moșteniți” din comedia clasică. Oricum, „simpto- mele” fac proba poltroneriei lui Mișu : „și după ce l-am găsit, nu vrea să iasă d-acolo cu nici un preț, țipa că vrem să-l omorâm... Am ridicat ușa din țâțâni...”. Putem observa că lașitatea lui Mișu care-l diminuează sub toate aspectele validează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pentru proști reprezintă așa zicând „cultura”. Deși numărul proștilor e mare (dar poate nu majoritar), prostia e totuși o anomalie ; e de fapt o necroză, un deficit de viață autentică. E robustă, dar lipsită de vitalitate, grevată de egoism și poltronerie, forme denaturate ale instinctului de conservare. Asocierea care se face în mod comun între vitalitate și prostie e pură aberație. Numai inteligența e aptă de viață, vulnerabilă dar invincibilă ca și viața. Afară de prostia crasă, Mazilu mai are în vedere
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
aberație. Numai inteligența e aptă de viață, vulnerabilă dar invincibilă ca și viața. Afară de prostia crasă, Mazilu mai are în vedere o altă formă a prostiei : prostia cu aparențe de inteligență. Inteligență subtilă, realmente cultivată, dar obliterată de egoism și poltronerie, făcând din cauza asta mize viciate în existență. Așadar funcționând neinteligent. Evident, nu ideile ca atare sunt stupide, ci relația insului (= prostului) cu ele, care le transformă în clișee, adică în elementul mecanic al raportului „mécanique plaqué sur du vivant ”. Cu
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
săltat de jos pe Mărgărit care a contrazis-o tăios și a încheiat cu un gest ce reteza: „Discursul tovarășului juristconsult CA-DE !” Cu o expresie aiurită, bietul bătrân căzu pe scaun. Orice manieră cuviincioasă îi lipsea lui Ghiță Mărgărit. Îngâmfarea, poltroneria și toate defectele erau pedepsite de el prin execuții care făceau deliciul sălii. Revenit în propagandă electorală, academicianul Mârza culegea într-o sală de restaurant onorurile cuvenite omului politic. Împrejurare tocmai nimerită pentru a-l stârni pe Mărgărit. Rezemat la
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
și moderne (italiană întîi, germană, franceză, poate engleză). Țiganiada lui urmează exemplul Vedrei răpite a lui Tassoni, nu fără numeroase alte infiltrațiuni, și este povestea eroi-comică a unor țigani înarmați de Vlad Țepeș să țină piept turcilor, care însă din poltronerie comit o sumedenie de încurcături. Intră și miraculos creștin, fiindcă arhanghelul Mihail cu ceata lui ajută pe Țepeș împotriva păgânilor asistați de oștile Satanei. Eroul principal romanțios este Parpangel, în alergare neostenită după a sa Romica. O mulțime de reminiscențe
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
plini de bogătate. Numai Eminescu mai târziu a siluit limba sau a scociorât forme cu atâta sistemă. Budai n-a avut nevoie să umfle comedia ca Tassoni, pentru motivul că țiganii sunt de la sine o caricatură a societății umane. Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie și orbească înfuriere sunt aspecte tribale obișnuite, și poetul n-a avut decât să le condenseze într-un limbaj de-o țigănie maximă, în care e formulat chiar "idealul" de nație liberă: Noi țiganii să avem
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
acestei caracterologii o interpretare literară cu un timbru individualizat. Ca posibilă întrupare a arivismului este ales un „slujnicar politic”, Mitică Râmătorian. Pornit pe calea ascensiunii cu orice preț, insul, vulgar, incult, dar ținând să treacă drept sensibil și citit, practică poltroneria sentimentală și o demagogie ridicolă. Este un cabotin de ilară ingeniozitate, anticipând uneori stilistica unor personaje din teatrul lui I. L. Caragiale. Bunăoară, declarația de amor a slujnicarului rezonează deplin în grotesca mărturisire cu temei similar rostită de Rică Venturiano. Dar
FILIMON-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286992_a_288321]
-
pentru constituirea unui guvern legionar și a unui „Stat Național-Legionar”. Partidele politice "istorice" au refuzat să participe oficial la guvernare alături de legionari (la procesul său, în 1946, Antonescu a declarat că guvernul de uniune națională nu a fost creat din cauza "„poltroneriei”" liderilor politici). De menționat că în perioada de domiciliu forțat Antonescu a purtat tratative cu Horia Sima prin intermediul prietenului, emisarului și avocatului său dintr-un jenant proces de bigamie, Mihai Antonescu. Generalul nu era sprijinit de vreun partid politic și
Mișcarea Legionară () [Corola-website/Science/299614_a_300943]
-
mandatul de formare a unui "guvern de uniune națională". Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri
Ion Antonescu () [Corola-website/Science/297423_a_298752]