334 matches
-
au debutat majoritatea poeților optzeciști până la desființarea acestuia, din rațiuni politice. Din 1990 devine director și editorialist al revistei România Literară. Cronicar al revistei "Contemporanul" din 1962 până în 1972, perioadă din care datează textele în care „limbajul, marcat de aceleași poncife ale dogmatismului, capătă o notă personală“ („Poeții noștri au conștiința că exprimă un umanism superior și, din această perspectivă, ei simt nevoia să reconsidere universul, traducând în mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului... etc.“, „Laudă creației“, "Contemporanul", nr. 44
Nicolae Manolescu () [Corola-website/Science/297568_a_298897]
-
Înainte de tăcere". Criticul Călin Căliman afirma în "„Istoria filmului românesc (1897-2000)”" că filmul "Eu, tu, și... Ovidiu" este o comedie muzicală ce reprezintă "„o experiență, în fapt, insolită a cineastului, dat fiind tonul parodic, auto-ironic, regizorul fiind primul care «sancționează» poncifele tehnocrate ale intrigii, salvând - totodată - trama amoroasă de capcanele dulcegăriei și șablonului, printr-un ton persiflant, glumeț, dând gag-ului ce este al gag-ului și plonjând, el însuși, în atmosfera degajată a filmului ca personaj «retras în enigmistică»". Vorbind
Eu, tu, și... Ovidiu () [Corola-website/Science/327340_a_328669]
-
abundența unor formule și a unor sintagme repede transformate în locuri comune; poetul vorbește mereu de fecioare pale, fecioare blonde, rafaelice fecioare, pe care le asociază mereu cu trista voluptate, blîndele înduioșări, albe rugăciuni, seara parfumată, visuri înstelate etc. etc. Poncifele numeroase pot irita, dar, treptat, poetul își impune jocul, cititorul acceptă convenția: poezia propusă de el nu are nimic comun cu poezia care l-a precedat sau chiar cu poezia contemporană lui. Desprindem, ce-i drept, cîteva „teme" posibile (claustrarea
Ștefan Petică – suavul visător by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Memoirs/6807_a_8132]
-
reda scriitorilor locul le li se cuvine; "Mouvances" („Dependențe“) definește un spațiu pe Internet spre a asigura o prezență continuă și suverană ecriturii creatoare; "Mouvances" („Dependențe“): o arie de intervenție pentru rezistența la utilitaristul discurs și, astfel, să se opună poncifelor / șabloanelor, gestionarilor oportuniști ai culturii prea adesea întoarsă la coeficientu-i cel mai elementar, al rentabilității; "Mouvances" („Dependențe“) - pentru a rezista dictatelor propagandiștilor unei culturi alimentare și nivelatoare...» (www. Mouvances. ca, nr. 1 - 2 / 2006). Din 1981 încoace, în spațiul spiritual
Claudine Bertrand () [Corola-website/Science/310355_a_311684]
-
și opt ale secolului trecut, aceea în ambianța căreia s-a cristalizat și s-a im¬pus opera eminesciană de maturitate.” „Comentariile dlui Eugen Lungu sunt exemplare prin inconformismul lor decent, prin pigmentul critic ce subminează venerația desuetă, duhul mimetic, ponciful lipsit de vlagă. Departe de-a ceda discursului convențional, retorismului ce încă mai face ravagii, inclusiv în patria-mamă, în sfera evocării «marilor clasici», criticul și istoricul literar basarabean se arată foarte avi¬zat asupra neajunsurilor estetice ale obiectului d-sale
Eugen Lungu () [Corola-website/Science/337169_a_338498]
-
eficiente în plan simbolic tocmai prin ambiguitatea lor întreținută cu o neobosită subtilitate. Și ceea ce ar părea, la o privire sumară, un comentariu obedient, lesne de integrat într-o mitologie previzibilă, se transformă subit în glosă ironică pe marginea unor poncife obosite. Dacă din punct de vedere plastic aceste compoziții sînt o sursă imensă de voluptăți senzoriale, moral ele oscilează între seriozitate și denunț, între tentația metafizică și scepticismul ghiduș al unei conștiințe postmoderne. De dimensiuni mici și medii, lăsate în
Sculptori români contemporani (IV) by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/14315_a_15640]
-
ale lui Eminescu și Macedonski. Pașoptiștii erau, în marea lor majoritate, retorici și teatrali; pentru semănătoriști și poporaniști poezia se rezuma la un simplu ritual formal, lipsit de profunzime și gravitate metafizică, reducându-și în fond rolul la vehicularea unor poncife ideologice, în timp ce primii simboliști se arătau seduși mai cu seamă de latura facilă și grațioasă a expresiei, promovau o poezie convențională, sentimentală, lipsită de profunzimea trăirii și de curajul marilor viziuni. În aceste condiții, nu este greu de înțeles de ce
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fond, „neliniștea reprimată a unei subiectivități în căutare de certitudini”322, putând fi, la rigoare, asimilată unei terapii sui-generis. „Tulburători ai ceremoniei lirice”323, fascinați de mască, dar și de cotidianul prozaic și de limbajul depoetizat, iritați de platitudine și poncif, prea puțin dispuși să ocolească transcrierea detaliilor derizorii, acești autori reușesc în cele din urmă - în pofida vervei lor iconoclaste și a patosului demitizant - să impună mituri noi, „nu mai puțin proiectate în ordinea sublimului”324. Cazul cel mai interesant este
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
al morții și al uitării. Farmecul straniu al multor pagini provine tocmai din concilierea acestor două tendințe, din recursul la o tonalitate dublă, ca și cum livrescul, intertextualitatea, ironia, ar urmări - paradoxal - să dea o nouă consistență „textului lumii”, adeseori sufocat de poncife livrești. Poate că ar trebui să insistăm din nou, la acest punct, asupra funcției intertextualității în scrierile lui Mircea Ivănescu. Multe poeme au - după cum am văzut - aspectul unor „rescrieri” ale unor texte de un anumit gen (romane polițiste, de exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și de celebrarea neobosită a cuvântului ca logos. Pe bună dreptate s-a vorbit despre o dublă polemică (indirectă) purtată de autor în aceste pagini: pe de o parte, împotriva retoricii tradiționale a poeziei românești (tributară unei serii inepuizabile de poncife și efuziuni pășuniste), pe de alta, împotriva „liricii moderne”, prea adesea înclinată să distrugă orice punte între semn și referent, făcând din limbaj un cod pentru inițiați. În legătură cu cel din urmă aspect, s-a discutat pe larg de vădita înclinație
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
condamnate de istorie, mulți dintre promotorii de azi din domeniul artistic au devenit echivalentul comisarilor politici din vremea terorii bolșevice. Îndrăznești să le atragi atenția că se țin de prostii, că sunt inculți și că promovează drept modele niște mărunte poncife atât de îmbătrânite, că nu le mai rețin nici manualele, te-ai ars: n-ai sensibilitate, ești depășit, ai îmbătrânit degeaba. Ca orice construcție bazată pe-o poantă, această formă de exprimare și-a trăit demult traiul. Ce legătură o
Triumful neroziei by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/6385_a_7710]
-
de alte modele". La rîndul lor, vulgarizarea și simplificarea modelului filosofic oficial, fenomen pe care l-am menționat mai sus, exprimă degradarea unei concepții ce nu s-a putut menține nici măcar la cota propriei sale doctrine, eșuînd în slogan, în poncif, în vocabularul pauper și în sintaxa primitivă ale căror prototipuri erau discursurile lui Stalin și Hitler. Mihai Zamfir, Discursul anilor '90, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, 152 p.
Un antiideolog (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17568_a_18893]
-
cuvîntul "inteligență". Ideea că în noi s-ar afla o facultate concretă și perceptibilă, adăpostită într-un nerv sau într-un centru nervos, al cărei efect asupra comportamentului omenesc ar fi ceea că putem avea o atitudine inteligentă este un poncif găunos. Noi nu avem în cap inteligență, cum nu avem nici suflet. În schimb avem o încrucișare miriapodică de traiecte nervoase a căror rețea produce o stare a creierului pe care o putem numi vigilență fiziologică. Acesta stare de vigilență
Oceanul de emoții by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9709_a_11034]
-
să gândească pe marginea spuselor sale. Faptul rezultă atât din prima parte a scrierii, În căutarea stilului cugetări în legătură cu arta și cultura cât și din a doua parte, Oglinzi idei raportate la viață în general. Lui Theodor Codreanu îi repugnă poncifele pasiv acceptate, acele deșeuri ale gândirii, care circulă curent ca un fel de paraziți verbali. Toate noțiunile din ansamblul obișnuit al culturii și al vieții ni se prezintă viu regândite de autorul Fragmentelor, am spune spălate de rugina uzului și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de sertar. "Dintr-un capriciu, poate, le încredințez, abia astăzi, tiparului" (p. 10). Edgar Papu, a cărui prefață datează din 1984, îl consideră pe Theodor Codreanu "un gânditor aforistic" formulă fericită, în pofida posibilei sugestii pleonastice: "Lui Theodor Codreanu îi repugnă poncifele pasiv acceptate, acele deșeuri ale gândirii care circulă curent ca un fel de paraziți verbali. Toate noțiunile din ansamblul obișnuit al culturii și al vieții ni se prezintă viu regândite de autorul Fragmentelor, am spune spălate de rugina uzului și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
elitiștii (nu elita!) detestă tot ce e românesc, politicienii au instituit ca lege "imoralitatea și corupția". Atenție, Lamparia, te joci cu focul! În cel mai bun caz, va continua să te copleșească lespedea ignorării... Cu toate că unele (puține) fragmente sunt debitoare poncifului, nu se poate nesocoti "finețea și originalitatea acestor gânduri" (Edgar Papu). Originalitatea lui Theodor Codreanu Lamparia constă în faptul că ceea ce a fost gândit se încearcă a mai fi gândit o dată, cum ne sfătuiește Goethe, și de a spune bine
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
unor emuli de circumstanță, atent la nuanțe, cu răbdare și cu o minuție de ascet, autorul deschide ușile pe care alții din frică? din lașitate? din oportunism? le ocolesc cu prudență ori le zidesc cu bolovanii falsurilor ideologice și ai poncifelor la modă. Acestea sunt, ca să citez, la întâmplare, doar unele titluri de capitole din câteva cărți publicate după '90, "arheul românilor", "teoria "golului etnic" și omenia mioritică", "golul etnic" și ofensiva perifericilor", "postmodernismul și spaima de identitate națională" etc. Alături de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
religii naționale, fără ca acestea să fie simțite ca "erezii", dimpotrivă, restituind universalitatea emanată de divinitate". A restitui universalitatea emanată de divinitate înseamnă a crea în marginile Adevărului, nu în ale ficțiunii sau, mai exact, în ale purei ficționalității, unul din poncifurile de bază ale postmodernismului, prin care Nicolae Manolescu a ajuns să substituie canonul Eminescu prin canonul Levantului cărtărescian ca emanație ultimă (și supremă) a canonului literar românesc. "Gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de "cuvinte goale"". Altfel
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în Acuzatul Gheorghe Șincai) unor episoade semnificative din viața cărturarului transilvănean: conflictul cu autoritățile, plecarea la Viena, detenția, perioada petrecută în castelul contelui Wass, moartea. Personajele suferă de schematismul tributar dogmatismului epocii în care au fost concepute, textul abuzând de poncife. De același păcat suferă și personajele din Prețul omeniei (1976), între doi tineri ilegaliști comuniști, Emil și Ileana, pe de-o parte, și cel numit Domnul, pe de altă parte, neputându-se stabili - chipurile din motive ideologice și în ciuda statutului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288865_a_290194]
-
n-a fost să fie! Mai ții minte ce ți-am scris pe răvaș, de ziua ta? "Viața omului e prețioasă. Pentru a supraviețui, să dăm Timpului pecetea petrecerii eu-rilor noastre!" Tu mi-ai zis că astea-s făcături, rahaturi, poncifuri, clișee ordinare, mă rog... Toate se leagă. Calea pe care am ales-o, este numai una. Nu-i așa? Hagakure! Ca la samurai. A trebuit să se sfârșească lumea, ca să putem muri laolaltă. Mi-a luat mai mult s-o
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
știre) se dovedește a fi extrem de important: „Informația nu a fost confirmată de oficialități” sau „Reprezentantul guvernului a refuzat să comenteze” etc. Concizia ține de o bună și atentă utilizare a limbii. Expresiile tautologice, repetarea aceleiași idei, insistența, ticurile verbale, poncifele, elementele de legătură folosite excesiv - toate au menirea de a încărca textul, obturând semnificația și mesajul. Tânărul jurnalist nu trebuie să se lase tiranizat de această exigență. Este adevărat că plăcerea și avântul scrisului ne pot păcăli (paranteze descriptive sau
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
pentru luna februarie, și asta dacă până atunci dosarul va fi depus. Așa că cea mai sigură cale rămâne cea prin care persoanele interesate să le depună personal” (Curentul, nr. 3 383, p. 6). Cele două defecte ale expresivității jurnalistice sunt: poncifele, retorismul și emfaza (abuz de elemente și figuri stilistice): M. Tupan observa că studiul atent al literaturii române dezvăluie numeroși autori care își iau drept modele scriitori cu potențialități comice sau inventate de semnatari. O condiție obligatorie în astfel de
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
îi dă un aspect obositor și neelegant. În alte situații, ghilimelele devin indici textuali ai opiniei: „Democratul” Băsescu. Mare atenție la diferite capcane semantice. De pildă, a aduce aportul este pleonastic. Vindicativ înseamnă „răzbunător” și salutar înseamnă „salvator” etc. Evitați poncifele. Limbajul jurnalistic uzează extrem de repede sensul anumitor cuvinte. Voit sau nu, se ajunge la un nedorit „limbaj de lemn”. Goana ziariștilor după adjective eclatante, dar și mimetismul lor verbal pot duce la o cumplită monotonie de limbaj: megastar, superstar, galactici
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
Dar, va fi de-ajuns să cadă cartea Carolinei Invernizio, scrisă pentru croitoresele torineze de la sfârșitul secolului trecut, în mâna celui mai împătimit amator de kitsch literar și se va produce desfătarea lecturii oblice, a interpretării printre rânduri, a savurării poncifului; a gustului huysmansian pentru textele care se bâlbâie. Textul, din <<închis>> și represiv cum era, va deveni foarte deschis, mecanism menit să dea naștere unor aventuri perverse."14 (s. a.) Desigur, asemenea constatări par superflue. Din perspectiva declarată de noi însă
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
alese (1996), îndeosebi aceasta din urmă recuperând o parte notabilă din lirica religioasă scrisă de V. Voiculescu după 1944. St. O. Iosif. Doinirea ca vocație și destin (1985) revizuiește, într-o tonalitate polemică proprie criticului, opinii tradiționale și mai ales poncife provenite din definirea poetului „prin ceea ce nu are el și au ceilalți”. Miezul demonstrației stă în interpretarea doinei ca pattern al întregii creații și în decelarea deschiderilor către modernitate induse de reinterpretarea, ca tematică și muzicalitate, a modelului folcloric de către
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287343_a_288672]