211 matches
-
și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului. Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul
Ion I.C. Brătianu () [Corola-website/Science/297352_a_298681]
-
atunci când europenii civilizați au venit și le-au interzis să ardă nevestele celor morți și să le îngroape o dată cu ei". Asta ca să știm unde ne situăm. Cum am urmărit zile în șir dezbaterea pe internet, dar nu chiar pe toți preopinenții, nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce-o fi fost, de cealaltă parte a baricadei, la gura unor cunoscuți apărători ai virtuților ortodoxiei noastre naționale. Toată lumea strigă tare, ca să se facă auzit și îngroașă contururile desenului, când i se pare
Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary by Doina Jela [Corola-publishinghouse/Science/937_a_2445]
-
retardat", (cum a fost făcut să creadă, fiindcă de apucat probabil nu l-a apucat), ci "abil și speculativ". La fel descoperă imaginea defunctului dictator și Cristian Pătrășconiu, (Cotidianul, 25 ianuarie). Nu insist asupra considerațiilor criticilor de mai sus despre preopinenții care "ies rău", scriitorii români, participanți la cele patru întâlniri.Unii sunt mai toleranți, alții mai intransigenți, alții chiar furioși. Și în mare, cred că au toți dreptate, deși câțiva dintre scriitorii convocați la întâlnirea cu Ceaușescu, nu vorbesc chiar
Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary by Doina Jela [Corola-publishinghouse/Science/937_a_2445]
-
de furie ale corifeilor MCA. Cu aldine, ca să înțeleagă tot „pamfletaro-perifericul”, ei se rățoiesc emfatic, doar-doar se sperie cineva, debitând următorul text: „Dacă editorialistul șprecizare: editorialistul „României literare” este domnul Nicolae Manolescu; eu scriu o modestă rubrică intitulată „Contrafort”; confuzia preopinenților mei tinde să devină patologică!, n.m., M.M.ț nu ar fi marcat de ideea fixă de a lansa injurii grobiene șcare sunt acelea în textul incriminat?, n.m., M.M.ț, ar fi putut accesa site-ul nostru www.antisemitism.ro. Acolo
Monitorizare sau defăimare? by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/13275_a_14600]
-
crimă! Dă-mi și mie să văd! L-ai luat de pe ghizd? Ha, ha, ha, ha...! Mânca-ți-aș...! Este! Ca lumea! E tare de tot! Cultură și coprocultură! plescăie Dănuț, încântat să-i țină isonul, întrând îndată în jocul preopinentului, după vechiul și plăcutul lor obicei. De gnostici emulativi și de împătimiți amatori, dar sinceri, ai ezoterismului, simbolisticii, doctrinelor inițiatice, ocultismului, gematriei și misticii numerelor. Chestiuni dintr-acelea elementare. Intuitive. Inspirate. De bun simț! Prin urmare și în rezumat, reluă
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
este esențial pentru presă - ca gen în sine, dar și ca mijloc de documentare. Oriunde și oricând, cu voie sau fără voie, ziaristul intervievează, cere lămuriri, discută sau iscodește. Nu oricine are acest talent: să fii plăcut, să câștigi încrederea preopinentului, să știi ce vrei să afli. Fiecare ziarist trebuie să se descurce în felul său și să obțină ceea ce vrea: informații, comentarii, confesiuni. Important este să nu greșească grav și, pe cât posibil, să nu pună întrebări idioate, ca acel ziarist
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
ianuarie 1990, la slujba de pomenire, preotul paroh al Cimitirului "Bellu" propovăduia nonechivoc: "Să mă ierte Dumnezeu, dar Eminescu este Isus al nostru." Ideea aceasta, atât de delicată, adevărat subiect tabu pentru cultura națională, este constant și vehement combătută de către preopinenții noștri pozitiviști, adepți ai lumii profane. Ar fi suficient să ne amintim (conform studiilor lui Mircea Eliade) de condiția, pe care și-o asumă astăzi omul modern, pentru a ne explica o asemenea reacție de respingere. Cu toții tindem să devenim
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
raporturile cordiale sau numai corecte preexistente între preopinenți. La un turnir nu se produc răniri decât accidental, imediat și sincer regretate de rânitor și niciodată socotite în avantajul lui. Așadar, stârnit de două mici încercări ale mele în legătură cu J.J. Rousseau, preopinentul meu mă provoacă la o dispută publică, ridicând ca prim punct al controversei dezacordul pe care-l constată între noi asupra noțiunii de „operă”. Îmi impută ca iluzorie părerea că opera este o realitate a cărei valoare îi e imanentă
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
mai tranșante manifestări ale „radicalității”? Istoria postumă a unei idei, acțiunile efectuate sub influența ei și toate consecințele lor nu pot nici modifica, nici simplifica ideea însăși; în orice caz, punctul de vedere istoric, fiind dialectic (așa cum îl înțelegem amândoi, preopinentul meu și cu mine) nu trebuie să se dogmatizeze. „Existența - spune el - presupune dinamica, ea nu este o stare.” Nici lanțul de consecințe istorice, zic eu, în măsura în care ne angrenează „actual” nu este o stare. Marile doctrine care au influențat omenirea
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
o reprezintă unii ce se dau drept cartesieni și nu mai puțin și adversarii lor? Poate și mai flagrant e contrasensul în care a căzut filozofia lui Nietzsche cu destinul ei istoric. E oare ilegitim a-i face cuvenita reparație? Preopinentul meu are însă o frază, la sfârșit, care-mi pare cumva țâșnită din elanul său ideativ și scăpată prin fugă de cenzura dreptei judecăți. Anume, zice el: „Dacă Rousseau și vasta sa rețea de sateliți s-au opus civilizației sau
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
este, repet, o realitate istorică, ci un postulat abstract prin care se poate înțelege alcătuirea și articulația societății civile, adică a „cetății” concepută și ea global, nu ca simplu agregat de particule atomistice. Aici nu pot să nu remarc că preopinentul meu nu face deosebire între atomism ca ipoteză științifică, datând din secolul al XIX-lea, și atomismul cosmogonic al Antichității. El vorbește de „atomismul postrenascentist” în opunere cu „intuiția cosmosului ieșit din haos” așa cum o concepeau vechii greci. Dar această
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
despre ființa umană nu era absolut deloc una atomistică, ci una antropocentrică, înțelegând persoana ca un microcosm, de unde și concepția umanistă (care nu e neapărat și umanitaristă), perfect incompatibilă cu ideea însumării aritmetice. De altfel, mai remarc și faptul că preopinentul meu consideră inducția o simplă operație de însumare, iar deducția ca una de diviziune, „deducând” individul din grup așa cum tai o felie de cașcaval, adică o parte dintr-un întreg. Dar inducția, cel puțin așa cum a înțeles-o și preconizat
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
special față de „filozofi”. N-am rezistat tentației, într-o discuție asupra inocenței sau vinovăției lui Rousseau, să amintesc faimosul dicton, dar n-aș vrea să fiu rău înțeles. Câtuși de puțin nu vreau să insinuez, nici măcar ca o „fentă”, că preopinentul meu Al. Ivasiuc, care-l ține răspunzător pe Rousseau de posteritatea lui, ar avea ceva comun cu mentalitatea de care am pomenit. De aceea, mă grăbesc să spun că și eu (și cred că oricine, dacă se preocupă de istoria
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
acum, nici acum... Un punct de vedere ca al lui Ivasiuc ar fi destul de periculos dacă, rău înțeles și deformat, ar avea la rându-i consecințe: ar putea să însemne o pledoarie pentru intoleranță, pentru indexuri și procese de idei. (Preopinentul meu poate aprecia, în spiritul celor spuse cu câteva rânduri mai sus, omagiul pe care i-l aduc acum cel puțin ipotetic.) Dar dacă ne-am gândi la eventualele urmări ale opiniilor noastre, n-am mai putea discuta public, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
aduc acum cel puțin ipotetic.) Dar dacă ne-am gândi la eventualele urmări ale opiniilor noastre, n-am mai putea discuta public, așa cum facem acum, propunându-ne, în primul rând, o plăcere dezinteresată. Îmi pare de altminteri ciudat faptul că preopinentul meu pretinde autorilor discutați să fi prevenit și parat deformările posibile ale gândirii lor. Cum puteau s-o facă? Și admițând că puteau, cred că atari circumscrieri și precizări le-ar fi îngreunat opera, împuținându-i valoarea și limitându-i
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
vom ramifica atât de mult discuția, deschizând paranteze în paranteze, încât nu vom mai ajunge niciodată la nodul chestiunii. Bineînțeles că în spațiul câte unui succint articol nu putem vida toate implicațiile controversei. De aceea, nu-i voi face (deocamdată) preopinentului meu vreo șicană din faptul că până acum a lăsat fără de răspuns trei obiecții ale mele, pe care nu le cred proaste, deși, sau tocmai fiindcă, sunt la mintea omului: a) cea cu privire la caracterul univoc și irevocabil, adică dogmatic, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
o enumerare ce constituia exordiul unei argumentări a cărei perorație se încheie astfel: „Trăim o nouă perioadă a victoriei deducției asupra inducției”. D) Modul cum concepe Bacon inducția și raportarea acesteia la Platon nu erau în afară de discuție, deoarece din articolul preopinentului meu rezulta că inducția ar fi o simplă operație de însumare și nu una de abstracție și generalizare. E) O filozofie nu e anacronică decât în măsura în care e tributară unei teze științifice, prin natura ei destinată să fie mai curând sau
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
și generatoare de alienare. O idee? „E ca și cum ai vorbi de un iepure fără blană și fără oase”, scrie Montaigne... Omul nu există. Cu mult înaintea lui Foucault, el susține evidența morții omului așa cum, înaintea lui, Diogene aruncase la picioarele preopinenților cocoșul jumulit... Dar această moarte a ideii de om nu e disociată de afirmarea existenței pluralității, a multiplicității, a diversității oamenilor. Montaigne recuză modelul, idealul tip, dar numai pentru a îndemna mai eficient la grija pentru realități terestre concrete, imanente
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
de urbanitate, fair-play-ul fiind moralmente necesar pentru ca mobilul spectacolului teoretic, impunerea adevărului deținut; practic, impunerea publică a punctului de vedere al polemistului și deci o victorie a imaginii sale de "duelist"să-și aibă o deplină justificare. În fapt, scopul preopinenților unei polemici, care ocupă în discurs, alternativ, pozițiile de agent și pacient (aceeași termeni invocați de Claude Bremond), este să convingă publicul asupra adevărului deținut. Prin urmare, argumentația logică, infirmarea sau anularea punctuală prin citat, silogismul, ș.a. fac parte din
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Marc Angenot numea "distrugerea simbolică a adversarului", pe când în polemică are loc o confruntare a argumentelor, iar atacul ad hominem se autolegitimează. Din perspectiva enunțării, în polemică, locutorul propune și argumentează teza pentru doi interlocutori (unul este lectorul, celălalt este preopinentul) marcați sau nu deictic, în funcție de forma polemicii: scrisoare deschisă, manifest, articol polemic. În pamflet, locutorul se adresează unui singur interlocutor (publicul). Țintei sale (atunci când e vorba de o persoană) i se suprimă statutul de interlocutor, devenind un El abstract, fără
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
care avertizează lectorul asupra eventualelor deplasări spre ficțional. În secvența "Fără să vreau să abuzez de situația penibilă a unui învins, trebuie să răspund și la ultimele insinuări ale domnului Constantin Banu"46, Arghezi își precizează fără echivoc poziția în raport cu preopinentul său, justificându-și intrarea în polemică. De asemenea, lectorul primește indicații despre numele real al adversarului și despre modul în care autorul se raportează la el, în acord cu anumite presupoziții semantice și pragmatice. Acest enunț vine după un titlu
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
polemică, El dobândește și un statut fictiv, grație percepției subiective și, implicit, inventivității polemistului. Un caz particular de discurs polemic este scrisoarea deschisă, acolo unde destinatarii își schimbă doar aparent pozițiile. Adresarea directă redistribuie doar formal rolurile deictice, astfel că preopinentul apare ca actant privilegiat în schimbul polemic direct (un Tu viu și dinamic), în timp ce lectorului i se atribuie un rol arbitral. În mod curent, orice corespondență are un caracter privat, inviolabil. Ea aparține în exclusivitate participanților la corespondență. Prin urmare, scrisoarea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
citarea bumerang sau argumentul prin retorsiune (Marc Angenot), aceasta este, fără îndoială, strategia la care se apelează cel mai des în schimbul polemic pentru că permite polemistului să-și atace adversarul cu propriile lui arme. Prin retorsiune, polemistul se folosește de cuvintele preopinentului pentru a le demasca, într-un fel sau altul, vulnerabilitatea (în planul moral, ca eroare intenționată, sau în cel estetic, ca mostră a ignoranței sau lipsei de talent). Polemistul știe că, selectând citatul, el decontextualizează automat unul sau mai multe
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
le demasca, într-un fel sau altul, vulnerabilitatea (în planul moral, ca eroare intenționată, sau în cel estetic, ca mostră a ignoranței sau lipsei de talent). Polemistul știe că, selectând citatul, el decontextualizează automat unul sau mai multe enunțuri ale preopinentului, iar prin aceasta atentează la semnificația globală a discursului advers (în afară de cazurile când avem de-a face cu o reproducere in integrum). E, în esență, o amputare tactică prin care polemistul poate exploata în refutatio un fragment-citat al adversarului său
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
că insultă religia creștină, Arghezi se apără și atacă simultan, în termenii unei opoziții principiale: "Pentru mine Dumnezeu va însemna totdeauna ceva ce mintea dumneavoastră nu concepe decât în legătură cu un interes sau cu o poruncă", aluzie la înregimentarea ideologică a preopinentului său, a cărui libertate spirituală fusese compromisă de pactul doctrinar. Invocăm aici o strategie defensivă prin care polemistul se plasează într-o zonă de valori universal valabile, justificându-și moral atacul: "[...] în numele lui Dumnezeu atitudinea mea nu poate fi decât
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]