613 matches
-
de la ideea că orice numepropriu reprezintă o descripție deghizată, Russell înlocuiește numele "Dumnezeu" cu o descripție de genul celei folosite de Anselm: "acel ceva față de care altceva mai mare nu poate fi conceput". Potrivit teoriei descripțiilor, trebuie identificată o funcție propozițională care să înlocuiască această descripție, și în care există să apară drept cuantificator existențial. Frege și Russell au preluat și au criticat, continuându-l pe Kant, argumentul pe care Amselm îl prezintă în capitolul II din Proslogion. Argumentul bazat pe
Argumentul ontologic în filosofia analitică. O reevaluare din perspectiva conceptului de existenţă necesară by Vlad Vasile Andreica [Corola-publishinghouse/Science/891_a_2399]
-
existența lui Dumnezeu nu este imposibilă, iar Dumnezeu există cu necesitate. Dacă Dumnezeu există cu necesitate, atunci Dumnezeu există. Acest lucru rezultă din principiul modal: dacă este necesar că p, atunci p. Este adevărat că variabila p este o variabilă propozițională și că principiul poate fi reformulat astfel: dacă propoziția p este necesară atunci propoziția p este adevărată. Totuși, dacă substituim propoziția "Dumnezeu există" pentru variabila p, putem obține un argument ontologic valid care arată că Dumnezeu există cu necesitate. Iar
Argumentul ontologic în filosofia analitică. O reevaluare din perspectiva conceptului de existenţă necesară by Vlad Vasile Andreica [Corola-publishinghouse/Science/891_a_2399]
-
urmă proces, fiind interesată de modul de selectare a elementelor și a regulilor adecvate funcției de identificare, pe care orice nume propriu trebuie să o îndeplinească. Dacă pentru logicieni, problema numelor nu prezintă dificultăți de interpretare, el fiind o funcție propozițională, lucrurile sunt mai complicate în analiza lingvistică (lucru sesizat atât de E. Mihăilă, cât și de E. Coșeriu), unde numele este vizat în vorbirea concretă și în limbă. De aceea, demersul autoarei ia în considerare statutul numelui din două perspective
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
al limbii"158, atunci ar putea fi amintite, dintre principiile tipologice cu care Coșeriu își exemplifică teoria 159, principiul tipologic al categoriei de funcții relaționate la context și situație (de pildă, pentru greacă veche și germană, particulele modale sau adverbele propoziționale, compunerea nominală și prefixarea verbelor) sau principiul tipologic determinări interne pentru funcții interne, determinări externe pentru funcții externe, adică, măi pe larg, "Determinări materiale paradigmatice, interne unității determinate, pentru funcțiile autonome (non-relaționale) ale acestei unități și determinări materiale sintagmatice, externe
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
altă parte, tendințele actuale în flexiunea verbală reflectate în uzul unor variante verbale, acceptate sau nu de norma academică. Cele două anchete cuprind câte douăzeci de variante verbale cu alegere liberă. În cele mai multe situații, n-am oferit subiecților contexte lungi, propoziționale, ci contexte scurte, din care să reiasă numai modul, timpul, numărul și persoana verbului, așteptând (și primind uneori) de la subiecți eventuale comentarii privind diferențele semantice pe care le simt între cele două forme. Subiecților li s-a spus de la început
[Corola-publishinghouse/Science/85000_a_85786]
-
existențială prealabilă circumscrie cadrul pretenției de validitate a oricărei încercări de interpretare". A înțelege un lucru înseamnă a te dovedi la înălțimea lui, a-l putea lua într-un anumit fel. Heidegger consideră aspectul implicit, "prelogic", hermeneutic, prealabil celui apofatic, propozițional. El folosește termenul de hermeneutică pentru a caracteriza comprehensiunea antepredicativă, fără ca totuși să iasă, așa cum Husserl o făcea, în afara limbajului. * în spiritul întregii sale gândiri, Heidegger nu vrea să ne lase să luăm drept simple și adevărate propozițiile cunoașterii științifice
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
trebuie să le îndeplinească o unitate terminologică, de vreme ce îi atribuim o semnificație univocă, pe care celelalte denominații utilizate pentru același procedeu nu o au. Și nu numai atât: includerea cazurilor de condensare în rândul schimbărilor semantice ori al elipselor sintactice propoziționale, al trunchierilor sau al altor fenomene de scurtare aleatorie a cuvintelor, grupurilor de cuvinte sau enunțurilor constituie, în opinia noastră, o eroare care atentează, desigur, la acribia științifică și la proprietatea termenilor, dar, ceea ce este mai grav, duce chiar la
Condensarea lexico-semantică by Emil Suciu [Corola-publishinghouse/Science/925_a_2433]
-
tabele „analitice“, prin „tabele-bloc“, prin „arbori de decizie“ etc. În cel de-al doilea caz, decizia prin „rezolvarea“ clauzelor cu literali comuni, aflați sub semne opuse, Își impune ascendentul asupra metodei de verificare prin Întabularea combinațiilor posibile Între valorile argumentelor propoziționale, asupra deciziei prin recursul la diagrame (așa cum sunt cele pe care le datorăm lui Gottfried Wilhelm Leibniz, Johann Christoph Sturm, Joachim Lange, Johann Heinrich Lambert, Léonard Euler, Joseph Dietz Gergonne, John Venn, William E. Hocking, Edmund C. Berkeley, Trenchard Mose
Prelegeri academice by prof. univ. dr. PETRU IOAN () [Corola-publishinghouse/Science/91771_a_92348]
-
concordanța conținutului informațional al cunoștințelor subiectului cunoscător, cu starea de fapt reală a obiectului la care se referă. Așadar, adevărul nu este o proprietate nici a obiectului cunoașterii, nici al subiectului cunoscător, ci a conștientului cognitiv informațional, vehiculat prin intermediul expresiilor propoziționale. Adevărul se manifestă exclusiv la nivelul propozițiilor. Definirea adevărului drept coordonată a conținutului informațional al cunoștințelor noastre cu starea de fapt reală înseamnă, în același timp, recunoașterea CARACTERULUI său OBIECTIV. Prin adevăr obiectiv înțelegem existența în cunoștințele noastre a unui
Principii de bază ale cercetării știinţifice by Ruxandra Postelnicu () [Corola-publishinghouse/Science/91486_a_93182]
-
valoare, se face fie prin apelul la anumite expresii verbale, fie prin folosirea unor simboluri. Aprecierea verbală este des utilizată și are un rol dinamizator, călăuzitor în învățarea școlară. Aprecierea se poate realiza în mai multe feluri: • aprecierea verbală sau propozițională; • aprecierea prin simboluri: - numerice, - literale, - prin culori; • aprecierea prin calificative; • aprecierea nonverbală (ectosemantică). Modalitățile de mai sus pot fi utilizate independent, dar și simultan, fiecare având motivații, secvențe procesuale sau finalități diverse. Atunci când se utilizează în același timp mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/2256_a_3581]
-
alte valori semantice: procesualitatea, caracterizarea, calificarea, identificarea. Procesualitatea, proprie sintagmelor în care regentul este un substantiv postverbal, se manifestă prin două variante: • genitivul subiectiv; sintagma maschează nominal o relație de interdependență, în care determinantul este elementul activ (subiect, în sintagma propozițională corespunzătoare) în desfășurarea procesualității, caracteristică planului semantic al regentului: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.” (M.Eminescu, I, p. 85); • genitiv obiectiv: sintagma maschează nominal o relație de dependență
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-ai pe învins.”( M. Eminescu, I, p.91), „Frumoaso, ți-s ochii-așa de negri...” (L. Blaga, p. 27) În structura sintactică a textului, adjectivul se subordonează substantivului, cu care dezvoltă sintagme nominale de gradul I, constituent fundamental al nucleului propozițional: „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot.” (M. Eminescu, I, p. 273) sau sintagme nominale de gradul II, în alcătuirea sintagmei verbale: „Neguri albe, strălucite/Naște luna argintie.” (M. Eminescu, I, p. 72) Este definitorie pentru adjectiv poziția
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
floare.” iar superlativul negativ prin morfemul cel mai puțin: „Aceasta e cea mai puțin frumoasă floare.” Observații: Termenul al doilea în sintagma adjectivului marcat de un anumit grad de intensitate obiectivă realizează sintactic funcția de complement comparativ (în interiorul propoziției sau propozițional), iar relația de dependență se exprimă prin prepozițiile ca (și), decât, dintre, între: „Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele.” (M. Eminescu, I, p. 172) sau, la nivelul frazei, prin conjuncția decât sau adverbul cum, precedat de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
expresie lingvistică, fiind implicit în grade și moduri diferite în planul semantic al unui substantiv introdus mai târziu în linearitatea textului: „Acesta este fratele meu.”, sau poate funcționa anaforic, reluând, cel mai adesea prin pronominalizare, substantive, sintagme nominale sau sintagme propoziționale exprimate deja în text: „Danțul, muzica, pădurea,/ Pe acestea le-ndrăgii.” (M. Eminescu, I, p. 102) În funcție de cei doi termeni ai corelației, pronumele demonstrativ se organizează în două prime subclase: • pronume demonstrativ de apropiere: acesta • pronume demonstrativ de depărtare: acela
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
p. 102) În funcție de cei doi termeni ai corelației, pronumele demonstrativ se organizează în două prime subclase: • pronume demonstrativ de apropiere: acesta • pronume demonstrativ de depărtare: acela Pronumele demonstrativ de apropiere situează indicial „obiectele” sau substituie anaforic substantive (sintagme nominale, sintagme propoziționale) din perspectiva locutorului sau a prezentului comunicării lingvistice: „Acesta este pinul lui Pirandello.” șAcesta = pinul de lângă mine.ț, „Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 18), „Doamna mea, o mulțămire
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
o mai voi.” (M. Eminescu, I, p. 166), „Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l.../ Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?” (Ibidem, p. 133) Pronumele demonstrativ de depărtare situează indicial „obiecte” sau substituie anaforic substantive (sintagme nominale, sintagme propoziționale) din perspectiva interlocutorului sau a unei persoane absente, dintr-un alt spațiu și timp decât cele ale prezentului comunicării: „Aceea este vioara mea.” șaceea = vioara de lângă tineț, „O, nu-i umbra ei aceea...” (M. Eminescu, I, p. 51), „O mag
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
reluate, la singular, prin pronume masculin: „Înțelesul i-același la toți dat.” (M. Eminescu, I, p. 64) și la plural, prin pronume feminin: Înțelesurile nu mai sunt aceleași. Pronumele demonstrativ de apropiere dezvoltă sens neutru, mai ales când reia sintagme propoziționale: „Dacă am găsi excepții adevărate, aceasta ar putea dovedi ipoteticele abateri de la determinism în lumea morală...” (G. Ibrăileanu) Corelația de gen se exprimă prin flexiune internă și prin dezinențe; realizarea dezinențială a opoziției caracterizează pronumele de diferențiere în structura căruia
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
RELATIV" Trăsătura distinctivă, definitorie a clasei pronumelor relative este de natură sintactică; pronumele relative sunt mijloace de exprimare a relațiilor sintactice dintre propoziții; se cuprind în clasa mai amplă a elementelor relaționale, din care mai fac parte prepozițiile (la nivel propozițional), conjuncțiile și adverbele relative (la nivelul frazei). Deosebirea de conjuncție este asigurată de natura de substituent a pronumelui. Deosebirea de adverbele relative, elemente de relație și totodată elemente substitutive, este dată de variabilitatea pronumelor relative în funcție de gen, număr și caz
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
să invit.” (Ac.), „Nu știu cine va veni.” (N.), „Nu știu a cui carte s-o iau.” (G.) sau de funcția sintactică a propoziției pe care o introduce: „Premiez pe cine vine primul.” (completivă directă ® acuzativ), „Ia premiu cine vine primul.” (subiect propozițional ® nominativ), „Ofer acest premiu cui vine primul.” (completivă indirectă ® dativ). SINTAXA PRONUMELUI RELATIVTC "SINTAXA PRONUMELUI RELATIV" La nivel sintactic pronumele relative își fixează identitatea specifică între celelalte pronume; au funcție dublă: • îndeplinesc rolul de elemente de relație în frază; • realizează
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
zicerii sau un substantiv din același câmp semantic: „Și de-ntrebați atuncea, vouă ce vă rămâne?/Munca, din care dânșii se-mbată în plăceri.” (M. Eminescu, I, p. 60) În propozițiile pe care le marchează ca atare, ca având statut propozițional, pronumele relative intră în toate relațiile sintactice (cu excepția relației de incidență) și realizează toate funcțiile sintactice specifice substantivului (cu excepția funcției de complement predicativ). În dezvoltarea relației de interdependență pronumele relativ realizează funcția de subiect, indiferent de cazul în care stă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
subiect (subiectivă) în cazul lui a trebui (+ conjunctiv sau infinitiv) etc. (p. 98), ar conduce la anularea unor distincții existente în mod obiectiv în interpretarea prin textul lingvistic a unei realități extralingvistice: Trebuie să fie la Veneția. (verb predic. + subiect propozițional) - necesitatea (1) (2) (1) (2) Trebuie să fie la Veneția. (verb semiaux. pr.verb. compus) - ipoteza (1) (1) Păstrăm din punctul de vedere al Gramaticii Academiei ideea, îndreptățită, că limba română dispune de mijloace lexicale de „redare a modalității”, precum și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
caracterizează prin realizarea integrală a conținutului categorial al persoanei; dezvoltă toți trei termenii corelativi (în plan semantic și în planul expresiei), pentru că planul lor semantic este compatibil cu intrarea în relație de interdependență cu subiecte realizate prin termeni nominali (pronominali, propoziționali), caracterizați prin trăsătura semantică + uman: a cânta, a merge, a studia, a se îndoi, a vorbi etc.; numai ființa umană se poate situa, sub aspect gramatical, și la persoanele I și a II-a, expresie (în interiorul categoriei gramaticale a persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
s-a năzărit. În cazul verbului a trebui, cele două variante de dezvoltare a subiectului stau în legătură cu două variante ale planului său semantic. Cu sensul de obligativitate, când intră în sinonimie cu expresia verbală e necesar, se construiește cu subiect propozițional: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt” (M. Eminescu) Cu sensul care dezvoltă sinonimia a trebui - a fi nevoie, se construiește cu subiect nepropozițional: „Nu-mi trebuie flamuri.” (M. Eminescu) • expresii verbale, constituite din verbul a fi și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Cu sensul care dezvoltă sinonimia a trebui - a fi nevoie, se construiește cu subiect nepropozițional: „Nu-mi trebuie flamuri.” (M. Eminescu) • expresii verbale, constituite din verbul a fi și un adjectiv (mai rar, adverb), care admit numai subiecte cu dezvoltare propozițională: e bine, e rău, e ușor, e greu, e necesar, e indispensabil, e sigur etc. „Dar și mai bine-i, când afară-i zloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.” (M. Eminescu) Realizarea subiectului gramatical printr-un
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
subiectului gramatical printr-un termen nominal e semn că sintagma a fi + adjectiv reprezintă un predicat analitic, în alcătuirea căruia verbul a fi este verb copulativ iar adjectivul - nume predicativ: E necesar să studiezi limbile clasice. (expresie verbală impersonală) + subiect propozițional E necesar studiul limbilor clasice. (predicat analitic + subiect simplu) Sintagma își păstrează natura de expresie verbală impersonală, dacă subiectul se realizează prin infinitiv: E necesar a studia limbile clasice. • verbe întrebuințate impersonal: nu importă + (că), (nu) merge + să, (nu) face
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]